Noi, urmașii barbarilor de la Mare care l‑au adăpostit cândva pe Ovidius, nu ne‑am uitat încă barbaria. Nu ne‑am îngropat încă sufletul în tenebrele indiferenței, nu ne‑am ascuns încă ochii din fața soarelui, nu ne‑am plecat încă în fața fricii de a fi. Noi, barbarii de la mare, încă putem fi auziți strigând din toată inima, chemând cu vocea îndoită de lacrimi, cu vorbe rostogolite din gură în gură, mereu mai aprig, mereu mai repede, ca o veșnică reîntoarcere acasă, la sentiment: Thálassa! Thálassa!…

Și ne întrebăm: Doar noi? Doar noi am mai rămas să plângem marea? Doar noi ne mai amintim că a fi înseamnă a simți, că o inimă zăgăzuită e echivalentă cu neFiința? Doar noi avem rezerve să învățăm din manuale despre cum să‑ți controlezi emoțiile, despre cum să te detașezi de oameni și situații, despre cum să nu‑ți mai pese?

Doar nouă ne (mai) pasă?

Ne‑ar plăcea să credem că NU. Însă ne temem; uitându‑ne în jur, ne temem de ochii goi care privesc prin noi, ne temem de urechile care nu ne mai ascultă, ne temem de buzele rânjite apatic, răsucite în grimase atât de diferite de zâmbetele noastre. Ne uităm în jur și ne întrebăm cum s‑a ajuns la detașarea de sentimente, după decenii în care ne‑am tot rugat și am tot sperat la dreptul la liberă emoționare, la dreptul de a ne pune sufletele din piept ca insigne pe piept și de a căuta, la cei pe care‑i întâlnim, sufletele care se potrivesc cu ale noastre.

Motivele acestei apatii (cultivate, credem noi) sunt numeroase și atât de evidente, încât frapează prin… banalitatea lor. Însă, deși fiecare își ascunde/ controlează/ sugrumă emoțiile din motive diferite, prima causa este una și aceeași, o fântână fără fund care se alimentează la nesfârșit din propria substanță: frica. Ea însăși o emoție, care le‑a excomunicat pe celelalte.

Ne este frică de „ridicol”. În fond, dacă ne dezvăluim emoțiile, dacă spunem ce simțim, dacă lăsăm să se întrezărească o cât de mică parte din intensitatea cu care trăim, nu devenim atunci ridicoli? Nu vom fi atunci arătați cu degetul, nu vom fi întâmpinați de priviri disprețuitoare și de o falsă compasiune, soră cu repulsia? Uităm, de cele mai multe ori, că cei de lângă noi sunt tot oameni, că și ei sunt torturați de aceeași teamă de „ridicol” și că cei care găsesc, totuși, drept rizibilă o emoție autentică au fost de mult goliți de tot ceea ce numim uman.

Ne este teamă că vom fi respinși. Este o frică deloc iluzorie, știm cu toții, însă nu ar trebui să ne fie mai teamă de pierderea unor oportunități de a intra în comuniune decât de lezarea amorului propriu?

Și ce?, ar trebui să avem curajul să spunem, și ce dacă îmi calc orgoliul în picioare? Ce contează câte uși îmi sunt trântite în față, atâta timp cât una singură mi se deschide, atâta timp cât la finalul zilei pot spune că nu sunt singur pe lume? Posibilitatea unei legături umane reale, profunde, ar trebui să fie de ajuns pentru a putea trece prin straturile protective pe care teama ne obligă să le purtăm ca pe o a doua piele.

În fond, noi mai avem prieteni? Mai avem prieteni adevărați sau tot ce ne‑a rămas sunt amicii și prietenașii? O simplă incursiune în relațiilor noastre cu ceilalți ne va dezvălui egoismul camuflat în ceea ce numim „prietenie”, narcisismul camuflat în ceea ce numim „iubire”. Vrem prieteni și un partener pentru a ne satisface, de multe ori, orgoliul, pentru că trebuie să arătăm că suntem sociabili, așa se poartă, și pentru că așa trebuie și am fi în stare, în folosul acestor aparențe, să întreținem legături șubrede cu oameni care nu ne înțeleg și pe care nu‑i înțelegem. Ne complacem adeseori în simularea iubirii ca exercițiu de socializare și ne protejăm astfel de „pericolul” unor sentimente reale.

În esență, ne este frică să nu fim considerați vulnerabili. Ne scufundăm inima în râul Styx, ținând‑o de o arteră, rugându‑ne în secret să ne alunece printre degete, puțin scârbiți de modul în care zvâcnește moale, indolent, umilitor. Suntem în stare de permanente autoiluzionări, doar, doar să nu suferim.

Și totuși, ce‑ar fi dacă nu ne‑am mai face un scop din fericirea banală venită din refuzul asumării emoțiilor, al confruntării cu realitatea? Ce‑ar fi dacă am accepta și suferința ca parte intrinsecă a vieții, ca experiență la fel de necesară pentru modelarea unui suflet precum stările așa‑zis pozitive? Ce‑ar fi dacă am înțelege că a evita îndoiala, entuziasmul, eșecul, speranța și dezamăgirea înseamnă a ocoli însăși viața?

Poate am putea folosi, ca antidot la această desensibilizare cronică, un mic gând, administrat dimineața și seara, zilnic: ce azi suprimăm în mod voit, mâine vom anula inconștient, din obișnuință, doar pentru că altfel nu vom mai putea. Cu alte cuvinte, ce azi numim apatie cultivată, mâine vom numi, pur și simplu, stare vegetativă a omului nonafectiv – o existență între limitele imediatului, între limitele autocontrolului, o formă de… dezumanizare.

Deși gândul recomandat de noi ar putea avea un gust amar, el va fi necesar, căci altfel ne vom trezi, mult prea târziu, într‑o lume anostă, îngrozitoare, în care fiecare suflet va arăta mediocru și inert, cea mai mică pulsiune a lui, cel mai mic tremur trimițându‑ne alarmați direct la psihoterapeut. Fiecare palidă emoție care ne va mai fi rămas va fi minuțios înregistrată într‑un caiețel, ca semnal de alarmă, și va primi o pastilă care să o vindece. În minunata lume nouă nu vor mai exista poeți, ci doar oameni tulburați, care vor face orice pentru a fi eliberați de povara sensibilității lor.

Este cazul, credem noi, să îndepărtăm perspectiva acestei lumi, să ne dezicem de ea cât mai ferm cu putință. Este obligația noastră, ca oameni, de a contracara apatia generală: râzând și plângând, refuzând simulacrul emoțional, bucurându‑ne sincer de viață, simțind entuziasmul ori regretul până în ultimul nerv spinal, plonjând în sufletul nostru până la identificarea deplină cu noi înșine.