După o foarte productivă în mediul virtual perioadă de răgaz tipografic, ne‑am gândit că ar fi timpul să ne scuturăm puțin și să ne rânduim gândurile/ articolele. Cu un ochi puțin mai înțelept și, în același timp, mai proaspăt, am făcut un efort comun de introspecție atemporală, iar rezultatul muncii și pasiunii noastre este un nou număr al revistei Zări Alb Astre.

Îl deschidem cu acest editorial care exprimă punctul de vedere al redacției pe o temă enunțată deja în titlu. Cum opiniile nu se împart la noi ca biletele de circ, perspectiva asupra unei probleme este întotdeauna asumată, dacă nu dintr‑un sentiment nobil, atunci măcar din ambiție sau orgoliu. Iar problema la care ne referim și care ne preocupă este poziționarea a‑, anti‑ și sub‑culturală a generației tinere. Am privit în jurul nostru cu ochi de cercetători și am descoperit, în privința ei, mai mult decât ne‑am fi dorit. Analiza relației dintre noi și cultură are ca deznodământ speranța că ea va determina o reflecție individuală și o foarte necesară reevaluare a principiilor personale și sociale.

O cercetare a modului în care ne (mai) raportăm la cultură, am spus, însă, chiar în timp ce redactam aceste rânduri ne‑am dat seama că nu mai putem folosi cuvântul cultură cu deplină siguranță când ne referim la societatea contemporană.

Căci cultura presupune niște valori spirituale și intelectuale determinate de o așezare în spațiu și în timp, păstrate și prețuite; o cultură presupune un efort al generațiilor mai în vârstă de a le instrui pe cele mai tinere în domeniile artei, istoriei și științei și, în același timp, un efort al tinerilor de a învăța și de a se bucura de acest transfer al tezaurului omenirii; o cultură înseamnă, înainte de toate, un sentiment de apartenență la și de solidaritate cu cei ce au fost înainte, cei ce sunt acum și cei ce vor fi după noi.

Așadar, se mai poate vorbi de participarea la cultură când noi ne abandonăm ostilității față de ea, când adoptăm mimetic efemerul din lumea largă, dar nu ne mai preocupă valorile care stau la temelia vieții sociale și personale? Se mai poate vorbi de apartenența la o cultură când noi ne pocim limba cu împrumuturi grotești de care nu avem, în fond, nevoie? Căci asta se întâmplă chiar sub ochii noștri, dragi cititori.

Cultura este vânată și masacrată, așa cum au fost vânate vrăjitoarele în Evul Mediu, fiecare valoare iubită cândva fiind adusă în fața unui tribunal neîndurător, ultra‑progresist și liber‑schimbist, a cărui unică soluție este să o condamne la moarte prin ardere pe rug. Iar motivul? De fapt, sunt mai multe: comoditatea noastră intelectuală (sau popular, gândirea leneșă), adeziunea imediată la stereotipuri, mentalitatea utilitaristă (a folosului imediat) etc. Dar, dacă ne este îngăduit să ne continuăm comparația de mai sus, vom ajunge la concluzia stranie că societății noastre îi este teamă de cultură și, mai exact, teamă ca nu cumva cultura să submineze autoritatea noilor prințipuri.

Desigur, se poate argumenta că noile prințipuri tot principii sunt, și că ar trebui să fim recunoscători că măcar mai avem așa ceva. Dar cât de principiale sunt prințipurile pe care le adoptăm așa de relaxați? Când ele ne îndeamnă la superficialitate și la nepăsare, când ele ne spun să trăim pentru imediat și doar pentru imediat, mai putem noi oare să le fim recunoscători? Când ele nu ne oferă un scop mai înalt decât propria existență, când ne îmbie să fim egoiști și să nu ne gândim deloc la ce lăsăm în urmă – dacă lăsăm, măcar, ceva – se mai pot oare ele numi principii?

Aceste noi prințipuri sunt, de fapt, doar niște tertipuri. Un subterfugiu al inculturii. Ele ne oferă o cale de eschivare de la datoria colectivă și individuală care este cultura, ne permit să spunem foarte încrezători la ce îmi trebuie mie asta?, pentru a ne scuza ignoranța, față de noi înșine și față de lume. Ne încurajează să credem că important este numai să trăim bine și să ne simțim bine; restul trece în plan secund. Tot ce se obține ușor și ne ușurează, în același timp, traiul, este bun.

Și totuși, după o foarte scurtă chibzuială, nu se poate să nu rămânem uimiți. Cum se poate ca, după atâtea secole în care vizionarii progresiști ai omenirii au suferit și s‑au străduit ca dreptul la educație să fie universal, noi să bagatelizăm privilegiul de a putea învăța? Cum se poate să dăm nepăsători din umeri în fața unei idei filosofice, în fața unui principiu al fizicii și să spunem cu seninătate N‑am eu nevoie de așa ceva?

Bineînțeles, nu spunem că nu se mai învață deloc, ci că, dacă, totuși, se învață, asta se face condiționat: informațiile trebuie neapărat să-și gasească un scop imediat și practic în viața noastră măruntă.

Am zis că ne masacrăm cultura, că o anulăm, și nici măcar nu ne temem să admitem asta cu voce tare.

Cancel culture se numește noul fenomen înfiorător de respingere a culturii, o formă actualizată a cenzurii ideologice. Așa cum regimul comunist a vrut să‑l interzică pe Robinson Crusoe pentru că trăia izolat pe o insulă, și noi îl scoatem pe Newton din manualele de fizică pentru că avea sclavi.

Desigur, nimeni nu poate afirma că sclavia a fost benefică, nimeni nu poate dezincrimina acest mod îngrozitor de suprimare a libertății umane. Dar să reducem opera, creația, descoperirile unui geniu la greșelile pe care le‑a făcut în spiritul timpului său? Să‑i judecăm pe toți în numele ideilor promovate astăzi, idei care susțin o lume pașnică și non‑discriminatorie, dar care sunt specifice societății contemporane și care au răzbit în istoria recentă după secole de nedreptăți? Să nu‑i mai citim pe Eliade sau pe Cioran, fiindcă în tinerețe au aderat la ideologia legionară, deci antisemită? Să sfâșiem picturile lui Picasso pentru că a fost misogin? Să‑l aruncăm pe Beethoven la coșul de gunoi al civilizației fiindcă, zice‑se, muzica lui este produsul unei culturi elitiste, care îl avea în centru pe bărbatul occidental?

Să nu uităm că toate distopiile din literatură prezintă „închiderea culturii” (prin interzicerea sau arderea cărților) ca pe o măsură obligatorie pentru instalarea totalitarismului politic.

Deci nu, firește că nu putem elimina secole de cultură pe temeiul unor principii, necesare și dorite în cazul de față, dar care cu greu puteau fi măcar imaginate în secolele trecute.

Firește că vom face și noi, ca niște post‑post‑post‑moderniști veritabili, diferența dintre etică și estetică, și nu doar în ceea ce privește operele veacurilor trecute, ci și în privința creatorilor lor. Firește că nu vom folosi acest concept nobil al non‑discriminării pentru a ne scuza ignoranța și lenea și nu vom apela la niciun subterfugiu pentru a putea justifica existența exclusiv în secunda de după secunda prezentă, mersul prin viață purtând ochelari de cal ori mercantilismul și fericirea inculturii care vin odată cu acestea.

Noi nu pentru asta am fost făcuți! Suntem perfect conștienți că știința și cultura înseamnă efort și suferință, că atât timp cât știi și gândești, și simți, nu poți fi fericit în sensul demonetizat dat azi termenului. Dar noi nu vrem să ne răscumpărăm fericirea prin ignoranță! Noi nu vrem să fim niște stricători de limbă, nu vrem ca la baza filosofiei noastre de viață să stea mercantilismul, nu vrem să trăim într‑un cerc existențial din care cultura a fost evacuată, într‑o roată în care ne învârtim, neputincioși, ca niște șoricei. Noi nu mai vrem să cârpim cerul cu stele, să mânjim marea cu valuri!

Vrem o lume reală, o lume a adevărului și a frumosului, vrem să luptăm pentru ea, să nu mai stăm pe margine cu mâinile încrucișate și resemnați să spunem: Toate‑s praf… Lumea‑i cum este… și ca dânsa suntem noi!

Cultura nu poate fi „închisă” ca un magazin cu program redus ori ca o afacere falimentară.

Totuși, pentru cei care i‑au pus deja lacăt, o informație ar fi utilă: citatele sunt din Eminescu.