Fie-i frică lumii de zugravii mirciști! Așa am părăsit eu clasa a opta, când, după forfota de pupături de adieu și de vezi ce faci să ne vedem la toamnă, niște colegi au fost convocați să ne șteargă semnăturile tremurate de pe pereți, ferestre și catedrecu șervețelele umede din dotare. Așa am dispărut din istoria artelor. Totuși, rămânând optimiști, poate noi (spunem și ne batem de trei ori în piept!) vom zidi ori măcar zugrăvi peste abisul bugetar, mâine-poimâine, un pod de piatră ca viitori (ce altceva decât) bugetari.
În fine, cândva toți zugravii eram bursieri.
Nu vreau să se înțeleagă c-aș fi adepta așteptărilor ultraromânești pentru bursă din oficiu, însă cred că se impune o revizie de etici, niște întrebări pe care statul e dator să și le pună, stat care, până una-alta, e făcut din oameni. Poate că vin târziu cu mica mea diatribă, ce să-i faci, nu-mi pasă până când nu mă afectează, ați spune. Nu chiar, deși, pentru păcatele mele, am avut modesta medie de 9.94. Problema ține, dincolo de renumerația mea lipsă, de echitatea cu care, sper, am vrea să ne obișnuim de mici. American, aș zice If you stand for nothing, Burr, what’ll you fall for?
Întâi, trebuie să vedem ce (mai) înțelegem prin/ din bursă. La noi, copilul intra în clasa a cincea și, de cele mai multe ori, încă din semestrul/ modulul al doilea, era surprins de mitica bursă care, cuminte, îl găsea. Nici vorba de criterii prea stricte, de interviuri și așa mai departe, cum sunt chinuiți alți școleri de pe alte meleaguri, care aplică pentru un scholarship. E bine? Uite că, după pe puțin șapte ani (cât am numărat eu!), ne-am sucit! Patinăm doar la punctele de extrem, trebuie că ne place teribil să derivăm. Din marea de burse, din coada din fața secretariatului, am rămas la… 5×3 pe 100… 15%!
Procentele, am învățat (și am luat și bursă!), se raportează la un întreg. 15% din ce? Din elevii din toată țara? Nu, nu! Pe clasă! O obiectivitate mai subiectivă e greu să-ți imaginezi! De era raportat național, pragul creștea de la anticul nouă și jumătate la, cine știe, 9.(9) ( ! Nu convine!). Era mai bine? Se impun, matematic, două cazuri!
Cazul 1.1: N-ar mai fi existat anomalia de clasă, dacă-i pot spune așa. E simplu și, de ce să mint, frustrant: un copil cu media aproape (limite laterale!) zece vine, după legea în vigoare, după unul care abia trece de nouă. De ce? Clase diferite! Vă dau un pronostic scurt: vom vedea încă și mai pregnant scenariul de Știe titlul? Dă-i zece! Nu știe? Sentința unui nouă cu executare.
Cazul 1.2: Bine, bine! Dar bursa e ca să motiveze. Absențele? Oricum, așa țelul unui posibil bursier se concretizează în a fi cel mai bun din clasă. Mult mai puțin abstract decât printre primii din țară, doar clasa ți-o știi, țara, nu prea! Mult mai realizabil, pentru unii, decât acel 950.
Iar ne adâncim, de data asta în întrebarea La ce bun bursa?. Păziți-vă, urmează și ecuația tangentei în punctul x0=0limpici!
Bursa face totul și nimic! Mituiește copilul să învețe, iar de e excepțional, îl premiază! Uite că, ambele, în practica actuală, se bat cap în cap. Firește, acum alegem prima variantă. Bursa trebuie să fie ceva tangibil, pentru toți. Aici, cred, greșim. De ce promovăm mediocritatea deghizată în a fi premiantul clasei? Măi, sunt atâtea după clasă! Dacă ne complacem pe eșantioane (de câte câți? 30?), cum ne așteptăm să facem ceva la nivel global, că tot ne temem atât de globalism?!
Cum râmâne, totuși, cu bursa pentru excelență, nu doar de motivație?Atât de adânc în sânge ne-au intrat speakerii motivaționali? Practic, în sistemul actual de acordare a burselor, lucrurile stau cam așa: Ești primul din clasă? Ai ajuns la vârful lanțului trofic! Facem o abstracție abjectă de olimpici… Ce le spunem? Bravo, bravo, ești primul (inter)național! Păcat de tine, prea puțin! O materie, două, trei! Restul? Ce zici tu, că lucrezi la nivel mult mai înalt? Nu ne pasă, nu ești tu de bursă! Împarte-ți premiul de la olimpiada ta pe 12 luni și gata! Așa ne-a spus maimarele, îi mai lipsea doar un ce ne tot încurci cu concursurile tale?!
Acesta, însă, este încă un scenariu fericit. Probabil că nimeni dintre oamenii mari nu a avut un așa proces cognitiv. Probabil că bursele de excelență s-au evaporat doar pentru că reprezentau, convenabil, un procent care se putea întoarce la stat fără prea multe bătăi de cap. De ce să tai prin părți (sau din părți!), să calculezi asiduu cu cât să scazi fiece bursă, când poți să umbli doar la una dintre categorii? Algoritmul trebuie, până la urmă, să fie, mai ales, eficient!
O problemă conexă burselor, care vestea preferința pentru medio-(niciodată merito-, deși le despart două litere)crație este codificarea rezultatelor la concursuri și examene. Iată că tot la algoritmi am ajuns, șocant! Pesemne, condensăm algoritmul în cauză la GDPR. Atât, oare? Să nu pună mâna ștrengarii din UE pe giuvaierele noastre, notele de nume legate. Îi protejăm orgoliul jumătății de jos, sacrificând (iarăși!) restul. Promovăm niște statistici (ce altceva e omul!), cinstim valorile, fără, însă, să-i strigăm pe nume pe cei valoroși, care puțin contează. De ce să nu dea profesorul telefoane la ceas de seară, poate-poate îi spune și lui cineva ce i-au făcut elevii? Decorticăm munca de rezultat, tăiem din scurt un ciclu până la urmă natural de (răs)plată, și ne așteptăm să nu ne plafonăm. Dar, zâmbește! Poți lua liniștit pinci! De unde, până la urmă, și o lipsă de asumare. E de mult uitat conceptul de a-ți fi rușine că n-ai învățat. De ce să ne simțim stânjeniți, când putem să nu mai simțim nimic. De ce să-i lăsăm pe alții să se bucure?
Unde mai pui că, dacă până și în jocul copiilor din parcare regulile se decretează solemn de dinainte ca el să înceapă, reglementările educației se stabilesc din mers, chiar retroactiv. Noile criterii se aplică, cum altfel, vechilor medii, după ce au stat cuminți-încheiate vreo două luni. Drăguț? Nu prea. Transparent? Chiar deloc. Dacă tot ținem atât la fragilii noștri copii, pe care, satisfăcuți, îi creștem după un gentle parenting (a se citi: rostogolește-te, mami, pe jos, așa îți reglezi emoțiile.; a se interpreta: generația Dl Goe), poate am vrea să nu le schimbăm realitatea abrupt! Desigur, nu s-au putut prevesti cumplite aceste vremi de acmu încă de acum un an, când ne puteam încă influența soarta.
Să lăsăm… Lăsăm și bursele… Măcar dacă ar fi fost modificate asumat, cu un minimum de eleganță, mai să credem că suferim de sindromul Stockholm. Dar nu. A fost nevoie de comentariile însoțitoare ale d-lui ministru care, fie vorba, le recomanda studenților joburi part-time, de soi american, fără să fi muncit o zi în facultate. Nu degeaba citam din Hamilton mai sus, pare-se. Ce nu ne-a zis, în schimb, dl ministru, e că facultățile în State au posturi pentru studenți în campus, la botul calului, adaptate după orar. Nu vă speriați, nu este singura replică, dar vă invit pe restul să le căutați pe cont propriu.
Ca încheiere, poate-ar trebui să ne mai gândim de ce cultura (Lectură, cultură! cum zicea, pe bună dreptate, un dojenit personaj) cade și ea în restr/icții/ucturări? A crescut TVA-ul la carte într-un popor, pe lângă că necitit, dârz pasionat al imediatului. Rețineți, așadar, copii: O carte citită e un grătar pierdut.
