Viața este un montagne russe, iar eu am stat de mică îmbarcată, urcând și iar urcând printre nori și printre ani ca să ajung în punctul culminant, cel mai înalt, de unde pot vedea toată lumea. Astăzi sunt adolescentă, nu copil, nu adult, sunt chiar la mijloc. Acum ce?

Sursă: Pinterest

Omul își trăiește cel puțin jumătate din viață vrând fie să se întoarcă în timp, fie să sară peste capitolele vieții. Nu prea știe cum ori a uitat cum să se bucure de moment și să trăiască în perspectivă, să conștientizeze faptul că secunda pe care tocmai o întâlnește este vie și unică. Evident că din cartea vieții vrem să citim „pe sărite” și să recitim anumite capitole pentru a ne delecta iarăși și iarăși, dar cum putem înțelege cartea dacă nu o trăim intens, în totalitate?

Relația noastră cu trecutul este, în general, nostalgică: bătrânii vor să fie tineri, tinerii să refie copii, iar copiii, pentru că nu au trecut, sunt singurii care nu au nostalgii. Totuși, cum poate omul să își retrăiască viața fără vreo superputere care dă timpul înapoi? Răspunsul curent pare simplu: prin creșterea unui copil. Părinții își reamintesc de ei cei de altădată atunci când experimentează copilăria și tinerețea copiilor lor. În clipa în care adultul pune mâna pe o jucărie de-ale copilului, uită de responsabilități, de factura neplătită, de lipsa banilor și, în general, de viața independentă/ responsabilă de adult. Privindu-și copiii, părinților li se trezește ispita de a fi mic, inocent, fără griji și de a fi mereu protejat și alintat. Astfel, joaca devine o vagă evadare din lumea serioasă și un vizor printr-o ușă încuiată acum mult timp.

Prin visul de a fi mare, de a ne construi pe noi înșine, de a ne defini sau prin regretul că nu am apreciat destul ceea ce a devenit trecut și că nu ne-am bucurat de o clipă anume, alunecăm constant din realitate în idealitate. Copilăria și maturitatea sunt două oglinzi care se privesc una pe cealaltă. Așa cum adulții aspiră la libertatea de a se scutura de poverile responsabilității, și copiii râvnesc la libertatea de a fi independenți. Ziua aceea vine, cu siguranță, dar aduce cu ea… nesiguranță. Într-o zi, copilul va începe să privească lumea cu alți ochi, în care sclipesc milioane de întrebări legate de lumea în care trăiește. Curiozitatea se aprinde ca un bec a cărui lumină îi arată câte lucruri sunt de cunoscut. Și atunci se grăbește să fie mare, căci intuiește că unul dintre misterele maturității este faptul de a ști răspunsurile la toate întrebările astea despre lume, despre viață, despre fericire… Fie că este vorba despre folosirea pe ascuns a machiajelor mamei sau despre ajutorul dat tatălui când repară mașina, aspiranții copii încearcă diverse mijloace de a se transpune în lumea matură, a celor care „știu”. Apoi, acea lumină caldă a curiozității din ochii copilului începe să se transforme într-o flacără care cere sens și echilibru în arderea ei. Visurile devin planuri, jocurile devin responsabilități, iar inocența se topește pe nesimțite în fața realității.

Sursă: Pinterest

Urcând cu motivație pe treptele vieții, se ajunge destul de ușor la stadiul de adolescent. Acolo, totuși, ne oprim puțin să respirăm și să gândim. Unde ne duc oare acele scări? Să schimbăm traseul? Să urmăm treptele predecesorilor noștri, știind că destinația lor este una sigură? Avem timp să pășim pe fiecare treaptă? Incertitudinea adolescenților este dacă mai pot coborî odată ce au urcat câteva etaje și dacă, odată ce au coborât, ar mai avea puterea să urce alte trepte. Adică este marea incertitudine a căii „bune” de urmat, o anxietate a opțiunii, a orizontului care ascunde succesul sau eșecul.

Fiecare pas, fiecare alegere, fiecare ezitare ne configurează felul în care vom păși mai departe. E un dans între dorința de a urca tot mai sus și teama de a privi în jos, acolo de unde copilăria încă ne face cu ochiul. Uneori ne grăbim, alteori ne oprim, ne sprijinim de balustrada propriilor îndoieli și privim înapoi, căutând sens. Dar poate că adevărata forță nu stă în a ști exact unde ne duce scara, ci în curajul de a continua urcarea, chiar și atunci când treptele sunt nesigure.

Sursă: Pinterest

Construind și iar construind, adulții și bătrânii noștri ne-au instalat pe un etaj de unde responsabilitatea ajunge în mâinile noastre. Au construit întrebându-se dacă ceea ce fac este bine și dacă se potrivește cu ce-au găsit ei pe lume când li s-au predat frâiele ei, fiindu-le frică de părerea părinților lor despre traseul pe care îl aleg. Povestea se repetă cu noi, adolescenții de azi. Vine o zi în care zidurile fricii încep să se topească, iar copiii învață că nu pot trăi la umbra altora. Învață că și greșelile pot avea un rost, privite de sus. Fiecare etaj nou poartă amprenta unică a celor care îl ridică. Părinții privesc de jos, cu îngrijorare, dar și mândrie, văzând cum ceea ce au început ei se transformă într-o arhitectură vie.

Cum se citește/ trăiește, așadar, cartea vieții?

Paginile se succed cu o viteză necontrolată, capitolele se alcătuiesc insesizabil, iar cartea vieții, ușor, ușor, se scrie. Trebuie să învățăm să trăim în perspectivă, să ne bucurăm de postura pe care o avem chiar în acest moment și să ne concentrăm mai curând pe a îmbunătăți prezentul, decât să regretăm trecutul sau să ne speriem de viitor. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne descurajeze cuprinsul cărții noastre, trebuie să ne citim cu atenție fiecare capitol. Ar fi un mare păcat dacă ne-am citi toți cărțile printre rânduri.