Am fi tentați să credem că niciodată omul nu a fost mai social și mai sociabil ca astăzi, când avem la îndemână atâtea platforme și contexte de socializare. „A socializa” este verbul din centrul existenței noastre, conjugat la imperativ și derivat în CV-uri, parte importantă a profilului nostru identitar. Sociabilitatea este o formă de inteligență, o competență ce funcționează permanent, dar se manifestă, din păcate, din ce în ce mai puțin autentic, atunci când alegi să închei monologul interior pentru a intra în dialog cu lumea. Sociabilitatea este un fel de alchimie subtilă, al cărei aliaj îți modelează conturul, nu pentru a-ți schimba forma, ci pentru a descoperi un nou unghi din care poți privi existența. Suntem sociabili pentru că avem capacitatea/ curajul de a ne asuma sensibilitatea și individualitatea, afișându-le energic și entuziast ca pe un reportofon al cărui microfon (sper eu) este încă deschis.

Dar poate că o incursiune în relațiile noastre cu ceilalți ne va dezvălui și cât de formale sunt actele noastre de socializare, egoismul camuflat în ceea ce numim prietenie, orgoliul ascuns în ceea ce numim dragoste și falsitatea în ceea ce numim respect.

Ne-ar putea dezvălui cât de mult ne procustăm unii pe alții, fiecare, individual, toți împreună… S-ar putea să descoperim că societatea, prin toate convenţiile ei, este procustantă. Noi deformăm adevărul prin aplicarea unor tipare, în timp ce ocultăm esența. Un fel de Procust interior ne conduce la deformările pe care conştiinţa fiecăruia le produce asupra imaginii celorlalţi și forțează realitatea să se potrivească unui șablon arbitrar, unei unități de măsură omologate doar personal, viața căpătând aspectul unui joc de „oglinzi paralele” în care totul este înșelător.

Poate că este același Procust care conduce la imposibilitatea individului de a ieşi din subiectivitate sau la alterarea eului profund individual prin substituirea lui cu eul psihologic. Un personaj (negativ) ce ne numără într-un joc „de-a v-ați ascunselea” interminabil, în care Sinele se ascunde în cel mai îndepărtat ungher al hainei, așteptând ca cineva „să îl ia cu lopata”.

În fond, ce este acest pat al lui Procust la care m-au dus neliniștile mele despre socializare? Simbolul vine din mitologia greacă. Procust era un tâlhar care trăia lângă Atena și avea un pat de fier pe care își așeza oaspeții, urmând o regulă: dacă omul era mai lung decât patul, îi tăia picioarele; dacă era mai scurt, îl întindea, ca să se potrivească.

Ca metaforă psihanalitică, procustarea nu se mai referă la o mutilare fizică, ci la una sufletească. Fiecare și-a făurit inconștient uneltele interioare cu care… taie, micșorează, mutilează, lungește, dilată imaginea celuilalt, după măsuralui subiectivă. Iar societatea ne aplică, la rândul ei, standarde după un sistem de „valori” și „constante” care s-au dovedit a fi, de fapt, extrem de relative. În atmosfera noastră socială plutește o teribilă presiune de a nu ieși din tiparele consacrate, de a nu contesta așa-zisele adevăruri, de a nu pune întrebări, de a nu încerca să cauți răspunsuri… Rezultatul este o stare fluidă de anestezie spirituală, de mediocritate și sentimentul dureros că ai fost transformat, prin procustare, în altcineva.

De-a lungul istoriei, societatea (adică oamenii!) a creat acele instrumente prin care îl procustează pe individ. S-a mimat o geneză organică a acestui proces, căci sub aparența normalului au început a fi limitate ori îngrădite părerile, vorbele și acțiunile omului. Din frica celor mai mari de a nu pierde controlul asupra celor mulți, mai mici, s-au creat cenzura, doctrinele autoritariste, tiparele comportamentale. Deși vrei să te eliberezi de ele, nu o faci, căci cumva știi dinainte că oricum nu are niciun rost să te opui curentului. Oare?

Dacă deschidem bine ochii, chiar și fără ochelari ori lupă, găsim peste tot acest act de procustare: în educație, pentru că toți trebuie să învețe în același ritm, după aceleași metode, în mediul profesional, căci cu toții trebuie să ne conformăm unui rol prestabilit, în familie, deoarece trebuie să duci mai departe numele ori tradiția neamului, în grupurile de prieteni, căci trebuie să te îmbraci, să gândești/ simți la fel ca restul. Lumea nu mai reprezintă individualități în comuniune, ci mase de indivizi înscriși în tipare.

Acest fenomen a plutit peste secole, decenii, ani, luni, zile și clipe, fiind accelerat ori încetinit de ideologiile politice ale vremii, însă niciodată oprit. Comunismul, de pildă, a procustat pentru a aplatiza. Monarhia a procustat în numele învestiturii sale divine, iar democrația în numele corectitudinii.

Doar aruncând o privire la fostul regim politic din România găsim destule dovezi. Omul era frânt între conformism și revoltă, afară comunist, acasă un individ plin de frustrări și proteste interioare. Regimul a încercat crearea unui prototip uman – omul nou – care trăia, gândea și acționa cu și pentru partid. Anesteziați spiritual, oamenii noi ar fi trebuit să alcătuiască o societate dezindividualizată. În școală, sub pretextul protejării elevilor de influenţa „unor concepţii neştiinţifice şi reacţionare”, considerate a fi „necorespunzătoare”, au fost falsificate întregi domenii de studiu și transformate în instrumente de îndoctrinare. Cum pot geografia, istoria, arta să fie rescrise? Și totuși, s-a întâmplat. Procustarea comunistă a produs o regresie a simțirii, a tradiției, a culturii, căci până și marii clasici ai literaturii au fost contestați, marginalizați, cenzurați pe stupide criterii ideologice. 

Nu doar regimul comunist a fost un Procust sângeros. Regimul monarhic tradițional, de pildă, caracterizat printr-o teatralitate a rangului, l-a procustat pe om prin stricta stratificare socială. Țăranul trebuia să fie supus, nobilul trebuia să fie imaginea virtuții și a puterii, fiecare trebuia sărămână în „patul” clasei sale.

Dar societatea democratică actuală? Până și democrația, care ne oferă promisiunea/ speranța libertății, ne procustează subtil; sistemul nu mai constrânge prin frică, ci prin ideologia integrării. Trebuie să fim fericiți! Bine, auzim, am înțeles, dar cum? Politica ne vinde diversitatea sub formă standardizată, o pastilă cu o doză normală de normalitate. Putem spune orice, dar nu prea, căci trebuie să rămânem sub cupola corectitudinii.

Rețelele sociale ne vând, la rândul lor, imagini perfecte, care nasc comparații și balanțe inegale pentru omul obișnuit. Ele ascund sub o fărâmă de aparent „perfect” un întreg imperfect, momentul capturat și postat fiind interpretat drept regulă, nu excepție. Se comprimă astfel diversitatea omenescului într-o geometrie vizuală, căci se renunță la fond pentru a câștiga forma, omul dedublându-se în funcție de context, persoane și împrejurări. Nu mai experimentăm pentru a trăi, ci pentru a fi observați și validați, jucându-ne perfect rolul, așteptând căderea cortinei, aplauzele și… abia apoi scoaterea măștilor. Existența capătă astfel un caracter performativ, rețelele adăpostind o sumă de poze (adică momente) editate, de păreri împrumutate, de aprecieri în ton cu „moda”, de idei livrate etc. În general, un spațiu anti-adevăr, anti-cultură și anti-trăire, căci suntem speriați că imperfecțiunile unui moment trăit cu adevărat vor apărea în poză. Prin promovarea tupeului și nu a bunului simț, a gălăgiei și nu a dialogului, a cinismului și nu a empatiei, a prejudecăților și nu a judecăților oneste, se dizolvă treptat cărămizile zidite în familie și școală, pierzându-se într-un nou tablou, atât de diferit de realul fiecăruia.

Ne punem astfel întrebarea: sunt rețele… de socializare ori de anti-socializare?

Sunt rețele de (anti)socializare, cred eu. Fiecare poate înțelege ce vrea! Cred doar că, înainte de a ne îneca în tușele și (non)culorile altora, ar fi bine să ne înțelegem propria cromatică – propria simțire și gândire. Orice ar fi, vom rămâne cu multe întrebări colective… despre noi.

De ce ne pierdem în micimea interacțiunilor din rețea crezând că suntem mari, în loc să ne asumăm viața, ținând-o ferm în mâini? De ce am încetat să mai încercăm comunicarea directă, consistentă? De ce ne zbatem în meandrele imanentului derizoriu ca niște moluște, adică în disprețul conștiinței? Până la urmă, ce relevanță mai au Spiritul, Conștiința, Esența  pentru lumea actuală care a îmbrățișat ideologia fragmentarismului, a destructurării, a marginalului, a aparenței și a formalismului, a contravalorilor, a amoralității, a postadevărului și a postculturii?

Prin îndemnuri și interdicții de tipul „ar trebui să fii mai…”, „nu ai voie să zici așa ceva”…  ajungem să ne tăiem unii altora libertatea. Aceste procustări interumane ne fac parcă să nu mai suportăm diferențele și să negăm pluralitatea. Trăim într-o lume care a învățat să-și ascundă cuțitele sub zâmbete, în care pe patul de fier nu se mai întind trupuri, ci conștiințe. Așadar, deși nu mai este la vedere, procustarea încă există, iar acum, la 36 de ani de când cuvântul libertate ne-a deschis porțile Lumii, pare mai prezentă ca niciodată, pentru că, deși ambalată mai frumos, ascunde aceeași dorință – de a ne face pe toți potriviți aceluiași pat. Și întreb: De ce facem asta?

Ne naștem unici, dar trăim într-un sistem care erodează unicitatea și descurajează excelența. Educația ne învață să ne rotunjim marginile cu pila autocenzurii pentru a nu-i înțepa pe ceilalți. Ce ar fi dacă, în loc să ne transformăm în cercuri, aparent perfecte, am rămâne imperfecți cu toții, sperând la o complementaritate a diferențelor? Dar noi acceptăm procustarea ca pe o formă de (auto/recipro)control, în care ne alungim ori ne împuținăm personalitatea, poate-poate prindem un loc la masa comună. Și întreb din nou: De ce facem asta?

Trăim într-o lume a oglinzilor paralele, gata să se spargă. Aștept zgomotul cioburilor, un sunet de libertate, eliberare și sens, o descătușare de tot și de toate, poate așa devenim și noi cu adevărat liberi. Până atunci sper că fiecare își va spune și trăi povestea nu cu urlete și pumni în masă, ci cu autenticitate și responsabilitate, căci viața nu este despre a fi intruziv într-o lume a anormalului, ci despre a fi normal, adică uman, într-o lume incluzivă.