Ideea că realitatea către care privim se transformă tocmai pentru că o privim nu este nouă. Ceva nedefinit înscris în el l-a chemat pe om către planuri mărețe care să-i împlinească dorința de a vedea și a atinge ceea ce deja simte. Suntem fascinați de aceste energii și procese misterioase care fac posibile transformările. Vrem să le descoperim, să le înțelegem și să le controlăm. Cum?

Metamorfozele abundă in mitologie. Atena, neputându-se despărți de Nerites, singurul fiu al lui Nereu, lângă care trăise în ocean și care a refuzat s-o urmeze pe pământ, alege să-l transforme într-o scoică pe care o poartă cu sine, încercând să păstreze consubstanțialitatea mediului de origine. Ares, ca să-l omoare pe Adonis, se transformă în mistreț… Filemon și Baucis pășesc împreună în moarte, dar, de fapt, nu mor, ci se transformă într-un stejar și un tei prin care trăiesc în continuare… În toate poveștile ancestrale, ființele, obiectele, locurile și fenomenele au caracteristici interșanjabile, forme reversibile sau mutante.

Punând problema din unghiul teoriei sistemelor, am putea spune că variația relativă a reprezentării lor își are originea în modul în care informația este integrată, ca urmare a interferenței câmpurilor manifeste. Din perspectivă filosofică, transformarea Galateei este experiența prin care Pygmalion ajunge la Syneidesiss, adică la conștiința de sine, ceea ce subsumează cunoașterea de sine. Prin elanul său revelator, pământeanul se-ntoarce „în locul lui de sus”, după căderea originară, îl reabilitează pe ereticul Adam, izgonitul din negura începuturilor.

El, Adam, omul alungat din Eden, materie și energie, a înfruntat stihiile timpurilor și a așezat, strat cu strat, sursele manifestărilor sale fiziologice într-un sistem de semnale interoceptive (frica, foamea, setea, durerea fizică etc.), ce au devenit baza trăirilor emoționale și astfel s-au conturat primele lui mijloace de comunicare cu mediul extern.

La început, a aflat că știe să reacționeze la pericole, generând răspunsuri de frică și de mânie sau, dimpotrivă, de bucurie. Apoi omul și-a manifestat interesul pentru ce e plăcut și ce nu e plăcut, memoria dând un conținut specific trăirii emoționale, care a devenit platforma cunoașterii. Pe măsură ce s-a lărgit spectrul de stimuli externi, s-a diversificat gama reacțiilor emoționale. La această extindere continuă au contribuit mutațiile genetice, care au dus la creșterea creierului în perioada paleoliticului mijlociu, atestată de explozia creativității vizibilă în artefacte. În contextul unui limbaj articulat deja, mecanismele unui proces de gândire din ce în ce mai complicat și accelerat de sintetizare a informației prin învățare au participat la constituirea, în prelungirea emoțiilor, a actelor de veritabilă cunoaștere intelectuală.

Asigurând nevoile supraviețuirii ca structură primitivă a creierului, amigdala, parte a sistemului limbic, a fost și a rămas implicată în evaluarea semnificației emoționale, lucrând în conexiune corticotalamică. Și în prezent, în creierul lui homo sapiens sapiens, acest constituent primitiv este activ, după cum s-a demonstrat pe baza simulărilor predictive. Chiar în absența stimulilor direcți, pentru a corecta simulările, amigdala trimite impulsuri cortexului. Experimentele au arătat că, într-un sistem în care incertitudinea crește, în creier se declanșează o abundență de conexiuni, iar cortexul nu poate finaliza funcțiile executive, în ciuda consumului mare de energie. El nu poate prelucra o cantitate atât mare de informații, ca cea de 1011 biți, pe care i-o oferă în fiecare secundă mediul înconjurător, raportată la cei 106 biți pe secundă transmiși de nervii aferenți.

Stării acesteia de entropie cerebrală, evoluția i-a oferit o soluție, aceea de a obține  mase critice de semnale coerente sincrone, prin observație insistentă, adică prin ceea ce numim atenție. Să ne lămurim puțin cum funcționează ea.

Principala formațiune nervoasă implicată în procesul de atenție este sistemul reticulat activator ascendent, situat în trunchiul cerebral, care activează anumite porțiuni ale scoarței cerebrale. În felul acesta, el pregătește regiunile respective pentru a putea prelucra cât mai bine semnalele primite. Acestea trimit, la rândul lor, semnale descendente spre sistemul reticulat, realizându-se astfel cea mai adecvată reglare a procesului de atenție. Este evident că în procesul atenției intervin și o serie de mediatori chimici, precum noradrenalina și dopamina, deoarece atenția are și o importantă componentă afectivă. Dar principala funcţie a atenţiei este crearea unui filtru reductiv al informațiilor care asaltează în permanență creierul nostru. El acționează la nivelul căilor de intrare și permite accesul anumitor informaţii, care sunt legate de anumite evenimente sau care depășesc un anumit prag al importanței.

Deci, omul, Adam cel izgonit, a părut că cere și natura a răspuns. Sau interacțiunea om-natură este atât de puternică încât sunt interdependenți?

Numeroase cercetări recente au descoperit că învățarea bazată pe emoție reprezintă nodul dezvoltării intuiției umane. Ne place să afirmăm că omul are aptitudinea de a gândi intuitiv, adică dispune de o sumă de senzații/ impresii subiective care-i permit să decidă că ceva e bine sau nu, fără a se confrunta cu situația concretă. Înțelegerea, ca efect al actului de gândire, urmează natural unor matrici configurate în exercitarea funcției neuronale, pe când senzația/ impresia subiectivă este o însușire adițională a atomilor din care suntem construiți. Este greu să definim cu maximă exactitate ce este intuiția și cum anume funcționează ea. Totuși, putem încerca o explicație, pornind de la ceea ce știm despre procesele cunoașterii raționale.

Scoarța noastră cerebrală, care conține peste 80% dintre neuroni, este formată din șase straturi de neuroni și are o grosime de aproximativ 2 mm. Neuronii din aceste straturi, care au aceeași „preocupare”, se grupează în niște coloane dispuse vertical sau orizontal, numite microcoloane și macrocoloane. Ele se organizează în jurul semnalelor emise de un anumit obiect sau fenomen. Aceasta face ca, la primirea simultană a unor semnale de intrare emise de același obiect sau fenomen, neuronii piramidali să intre în acţiune și să sintetizeze acidul glutamic, care este un mediator sinaptic excitant. Astfel, la nivelul acestor coloane, cu ajutorul unor modele interne, care au luat naștere prin procesul de învăţare, se face recunoașterea sursei care a emis informaţiile respective. Iar sursa recunoscută, sub forma unor unde electrochimice și a unor mediatori sinaptici, va emite, în mod normal, niște unde electromagnetice care vor reprezenta gândurile noastre raționale. Gândurile sunt implicate în  procesele de analiză și sunt privite ca o revizuire deliberată a cursurilor de acțiune.

Prin comparație, intuiția reflectă un proces de potrivire a modelelor, care sugerează cursuri de acțiune fezabile, spune psihologul Gary Klein. Mergând și mai departe însă, psihanalistul Carl Jung privește intuiția ca pe o percepție prin inconștient, omul folosind percepția simțurilor doar ca punct de plecare pentru a obține căi de ieșire dintr-un blocaj cognitiv printr-un proces în mare parte inconștient, abisal și misterios.

La rândul lor, filosofii au definit cunoașterea intuitivă în diferite feluri. Pentru Henri Bergson, intuiția este o formă de cunoaștere superioară cunoașterii intelectuale, de aceeași natură cu instinctul și simțul artistic, fiind înțeleasă ca un tip de empatie prin care conștiința umană surprinde lucrurile în ele însele. René Descartes definea intuiția ca fiind, „cunoaștere imediată a noțiunilor și adevărurilor fundamentale, simple și ireductibile, ce nu mai pot fi supuse îndoielii și care constituie punctul de plecare al deducției”. În concepția lui Immanuel Kant, „intuiția pură este formă a priori, înainte de orice experiență perceptivă a sensibilității, condiționând orice cunoaștere sensibilă a fenomenelor”. Pentru F.W. Schelling, intuiția este, în primul rând, intuiție a sinelui; cunoașterea absolută nu poate fi decât cunoaștere de sine.

Intuiția are, așadar, semnificații existențiale, fiind o proprietate a unor ipostaze umane, dar și o formă de cunoaștere imediată și unitară a realității sensibile sau inteligibile, apriorică față de cunoașterea sensibilă și rațional demonstrabilă, dar și posterioară acesteia.

Ne-am oprit asupra acestui concept (intuiția) pentru a încerca să explicăm modul în care este decodificată informația intuitivă și cum se circumscrie ea conceptului de Conștiință.

În dinamica procesului intuitiv, transferul de energie și de informație din câmpul de energie extern se desfășoară intens, folosind creierul drept interfață, dar și… inima. Inima primește semnale de la creier și invers, iar aceste schimburi au efecte semnificative asupra funcției cerebrale, influențând procesarea emoțiilor și funcțiile cognitive superioare, ca atenția, percepția, memoria și capacitatea de rezolvare a problemelor. Pe durata perioadelor de stres sau de emoții negative, cândritmul cardiac este neregulat și dezordonat, modelul corespunzător semnalelor neuronale circulă de la inimă la creier, inhibând funcțiile cognitive superioare. Deopotrivă, inima conține celule ce sintetizează și eliberează catecolamine (norepinefrina, epinefrina, dopamina) și oxitocină, neurotransmițători implicați în cogniție. Nu în ultimul rând, cele două organe interacționează prin câmpurile magnetice. Deci, inima și creierul… își vorbesc.

Studiind aceste procese, cercetătorii de la Institutul de Cardiologie din California au observat, pe de altă parte, că inima interacționează în primul rând cu mediul, dezvoltând un câmp magnetic de 5000 de ori mai mare decât al creierului, el putând fi depistat la câțiva metri în afara corpului. Acest aspect ar putea fi un indicator al informației captate interoceptiv, informație integrată în subsisteme și stocată disociat.

Relația dintre mediu și procesele noastre cognitive este, așadar, una dintre marile teme de reflecție și cercetare, iar ipotezele de lucru și descoperirile făcute de-a lungul ultimelor decenii sunt captivante. Între 1987 și 1992, în cadrul cercetărilor asupra modului în care principiile fizicii cuantice pot fi integrate în procesarea informației de către sistemele celulare, biologul Bruce Lipton a descoperit faptul că mediul, operând prin intermediul membranei celulare, controlează fiziologia celulei și comportamentul acesteia, deschizând diverse gene, ca un întrerupător. La Universitatea Caltech, în 2019, s-a observat că undele alpha ale creierului uman sunt influențate de câmpurile magnetice externe, fără a se putea reține, însă, dacă s-ar produce și modificări comportamentale. Oricum, este cert faptul că mediul ne modelează, prin fluctuațiile lui, existența, generând structuri de informații cauză-efect care nu se mai pot reduce.

În ultimul timp, s-au făcut încercări de a explica natura conștiinței cu ajutorul fizicii cuantice. Din această perspectivă, se pare că acel ceva care este conștiința transformă lumea înconjurătoare prin chiar faptul că ea este și că se manifestă. Studiile fizicianului Vladimir Poponin au vădit că, în prezența ADN-ului, fotonii alăturați în vid se ordonează, iar după înlăturarea ADN-ului fotonii au același comportament ca și când ADN-ul ar fi încă acolo, părând că un anume câmp îi ține legați. Concluzia  a fost că există un câmp cuantic care ne unește cu tot ce e în jurul nostru, adică particulele cu rol fundamental în structura materiei sunt atât de profund legate, încât rămân astfel chiar și atunci când se află la distanțe uriașe.

Încă din 1989, fizicianul Roger Penrose a sugerat că microtubulii din interiorul neuronilor ar putea oferi un mediu stabil pentru inseparabilitate cuantică, ceea ce ar putea avea un rol esențial în funcționarea conștiinței. Și o altă particularitate a neuronilor este importantă pentru explicarea a ceea ce numim conștiință, și anume starea de corelat neuronal, în stare de superpoziție cuantică, altfel spus sincronizarea neuronilor care nu se găsesc în aceleași poziții în timp și spațiu. Liantul acestor structuri răspunde pentru modul în care efectul se produce, fiind generat în substraturile moleculelor de triptofan care alcătuiesc microtomulii neuronali. În prezența superradianței aminoacidului amintit, exercitarea printr-o undă magnetică determină toți dipolii să oscileze sincron pentru toate moleculele odată, ceea ce are ca urmare crearea unei aptitudini de a absorbi lumina care vine și de a genera o altă lumină, sincron. Astfel, fotonii se emit mult mai repede, cu o intensitate mult mai mare, pe o perioadă scurtă de timp.

Dar duplicitatea luminii, care se comportă ca undă și corpuscul, face ca lumea noastră să sufere transformări constante prin treceri de la starea ondulatorie la cea corpusculară, acest colaps al funcției de undă producând-se în prezența conștiinței, spun unii dintre cei ce s-au aplecat asupra problemei. În acest sens, ar fi foarte interesant de remarcat că însuși Niels Bohr considera că lumea nu este acolo unde nu te uiți. Adică lumea este acolo unde ne uităm, ceea ce înseamnă că atenția conștientă este cea care produce, de fapt, colapsarea funcției de undă, adică trecerea ei din undă în particulă, formă sub care o putem vedea în realitatea concretă. În acest sens, fizicianul Rich Terrell afirma că, atunci când nu o observăm, materia este difuză, sub formă de undă, iar atunci când o observăm ea devine corpusculară.

Am plecat în acest eseu, care poate părea labirintic, de la problema metamorfozelor, pentru a ajunge la o posibilă ipoteză despre fascinația pe care ele o exercită asupra noastră:

Nu cumva chiar conștiința umană este agentul transformărilor pe care obișnuim să le punem pe seama unor cauze strict exterioare nouă, fie ele imanente sau transcendente? Oare nu conștiința, în manifestarea căreia sunt implicate atâtea sisteme biologice și chimice, psihologice și cognitive, concrete și abstracte, este operatorul ordinii în haos și determină imaginea „realului”?

Poate că acesta este mesajul cuprins în atât de evocatul dicton de pe frontispiciul Oracolului din Delphi – Cunoaște-te pe tine însuți! Căci numai astfel vei înțelege lumea.

Și ce alt obiectiv mai măreț am putea avea în viață?

Surse de documentare:

• Fizician Cristian Presură, Conștiința Cuantică (Partea I și II). Ce este conștiința? Explicația pe care ai așteptat-o! pe https://www.youtube.com/watch?v=lg0hjzpVD9A, Noi dovezi în favoarea conștiinței cuantice? Surpriza care pune pe jar oamenii de știință! (pe https://www.youtube.com/watch?v=7oWqn9s0UWs)
• Prof. dr. Adrian Restian, Câmpul cuantic al iubirii în Romanian Journal of Medical Practice Editorial (pe https://rjmp.com.ro/articles/2019.2/RJMP_2019_2_Art-01.pdf)
• Lector univ. dr. Marius Andreescu, Cunoașterea intuitivă în filosofie (pe https://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/1917/existenŢa-autenticĂ-să-fii-în-lume-şi-totdeauna-mai-presus-de-lume-1)