În urmă cu patru ani, fiind proaspăt mircistă, m-am înscris printr-un formular (căci așa se proceda în acea vreme îndepărtată și încețoșată) în redacția revistei Zări Alb Astre. Nu știam care voiam să-mi fie rolul în redacție, nici ce fel de articole îmi doream să scriu sau ce subiecte să abordez; tot ce știam era că voiam să scriu. Astfel, prin lipsa (justificată) de strictețe a numărului din acel an și prin libertatea absolută oferită redactorilor, am ajuns să scriu, aproape dintr-un impuls de moment, despre un personaj cultural important, dar care, totuși, nu avea tangență cu viața de mircist: Dan Slușanschi, unul dintre cei mai mari clasiciști români.

Acum, privind retrospectiv, nu mai pot spune că alegerea a fost întâmplătoare și nici că bunele spirite care veghează de mai bine de șapte decenii (în momentul în care veți citit aceste cuvinte se vor fi împlinit deja opt!) peste cei care se încumetă să privească înspre zări și înspre astre nu au avut, totuși, o direcție bine conturată în ceea ce privea articolul meu. Acum, ca studentă a foștilor studenți ai profesorului Slușanschi (deci, actualmente magiștri), când mă gândesc la o putere supraordonată îmi revine în amintire rostul și sentimentul apartenenței pe care revista mi le-a oferit.

Fără să mă refer (deocamdată) la rolul social și cultural al unei publicații școlare, voi spune că simplul act al scrierii modelează atât mintea și sufletul, cât și drumul pe care alegem să-l urmăm. Partea aceea tenebroasă și de neînțeles din noi care este responsabilă de alegerea și de înlănțuirea cuvintelor, de închipuirea stărilor posibile de existență într-un text, partea aceea care suferă când nu poate scrie și care scrie când suferă, are o minte proprie și o judecată infailibilă, o clarviziune uneori înfiorătoare. Înțelege ce se întâmplă în viața noastră și își dă seama de ce se va întâmpla mai rapid și mai limpede ca noi, îndrumându-ne cu răbdare. Pentru ea, timpul nu se mișcă într-o singură direcție, iar amintirile pe care le folosește în scris îi vin atât din trecut, cât și din viitor, și tot ce ne cere în schimbul acestui potențial imaginativ uriaș este încrederea.

Urcând (sau poate coborând, căci în ceea ce ne privește spațiul devine în anumite momente la fel de labil ca timpul) de pe planul personal spre cel colectiv, trebuie remarcat un anume ezoterism al revistei. Întâlnirile redacției semănau, privite din anumite unghiuri și sub o lumină caldă, cu întâlnirile unei societăți secrete; instruirea actualilor redactori-șefi de către mine și Antonia a avut aroma transmiterii unui ritual misterios; fiecare articol scris părea să ne aducă mai aproape de taina pe care încercam, conștient sau nu, să o pătrundem; iar realizarea ultimelor două numere ale revistei a părut un experiment alchimic incitant, dificil, cu un rezultat dintre cele mai frumoase.

Căci, într-adevăr, ce altceva au reprezentat munca depusă în cadrul revistei, întâlnirile duminicale ale Clubului Conspiratorilor și orele de limba și literatura română ale doamnei profesor Cârligeanu, dacă nu începutul unei călătorii inițiatice? Acum, întrebată fiind dacă sunt sigură că am procedat corect optând pentru filologia clasică, îmi dau seama că, după ce mi-a fost deschis apetitul pentru cunoaștere (dar și pentru întâlniri clandestine), aceasta a fost singura alegere posibilă. În cea de-a doua etapă a inițierii mele am trecut de la Ion Barbu la Pindar și de la consilii în micuțul cabinet de română din liceu la traduceri din latină în micuța catedră a secției de filologie clasică.

Trecând într-un plan mai exoteric, nu mă voi rezuma la a spune doar că Zări Alb Astre oferă liceului prestigiu, ci voi afirma (fără orgoliu de data aceasta, căci nu mai fac parte din colectivul redacțional, ci doar cu admirație și mândrie) că Zări Alb Astre educă gustul publicului mircist. Mi se întâmplă uneori, departe fiind de briza mării, să mi se aprindă în piept un dor greu de suportat, greu de înghițit, iar atunci intru pe site-ul revistei, în speranța că aș putea să-l domolesc citind câteva cuvinte de acasă. Inima îmi rămâne captivă în nostalgie, însă puțin mai ușoară, căci nu pot să nu mă mir și să nu admir calitatea excepțională a textelor publicate: articole de opinie, pe teme atât de îndrăznețe încât trezesc groază în cei prea ușor impresionabili, însă scrise cu o incisivitate meticuloasă, făcând uz de un umor fin și pătrunzător și absolut delicios; poezii de un post-post-post-modernism splendid, care demonstrează o înțelegere a cuvintelor ce vine dintr-o genune a conștiinței care cu greu poate fi măcar ghicită de cei neinițiați în misterele poeziei; articole culturale, concepute atât de scrupulos, încât până și cei care credeau că știu câte ceva despre subiectele abordate fac, rușinați, un pas în spate.

Se observă un spirit din ce în ce mai exigent în paginile mirciste, lucru demn de admirat într-un timp așa de straniu ca cel pe care îl trăim: un timp al lecturilor superficiale, niciodată duse până la capăt din lipsă de timp/ atenție/ interes; un timp al lucrurilor făcute doar de dragul de a fi făcute; un timp al celor ce nu mai văd niciun scop în cunoaștere. Într-o astfel de vreme obscură, o publicație școlară devine aproape un angajament civic, iar atunci când e realizată cu iubire, devine un act de salvare.

Scriitorii mirciști, fie ei veterani, fie nou-veniți, par să tindă, prin articolele lor, spre mai mult și spre mai bine, iar tot ce-mi rămâne mie de făcut, ca fost redactor și actual cititor al Zărilor, este să mă bucur de articolele lor de departe și să mă mândresc că am făcut și eu parte, la un moment dat, dintre cei cu inimi ocrotite de Frumos.