„Cum vă place” este titlul uneia dintre cele mai cunoscute și jucate comedii ale lui William Shakespeare. Ne permitem să-l parafrazăm pentru a-l transforma într-o invitație la exprimarea opiniilor despre spectacolul realului ori virtualului în care trăim. Așteptăm, așadar, să ne împărtășiți perspectiva voastră asupra lucrurilor care compun scena vieții.
Obsesia trendului energetic
de George-Răzvan BOTEANU (XII A)
Ce nu-mi place? Nu-mi place cum/ că omenirea, în loc să-și împuțineze problemele, și le înmulțește. Ne punem piedici singuri, poate pentru a ne anima drumul spre evoluția tehnologică, cel mai bun traseu fiind, probabil, mult prea plictisitor. Pun în discuție această temă fiindcă sunt pasionat de tehnologie, de inventică și de inovații, dar și pentru că mă preocupă viitorul meu în lumea de mâine a tuturor.
În 2026, printre multe alte probleme care neliniștesc societatea (și printre cele mai mari!) este cea legată de energie, mai exact de modul de obținere a acesteia. În funcție de nivelul dezvoltării și de posibilitățile geografice, țările optează pentru diferite moduri în care să-și genereze energia necesară, mai ales în orele de vârf.
Un important obstacol actual, pe care unele state îl întâmpină, în afara crizei financiare prin care toată lumea trece, este imposibilitatea de a-și folosi propria industrie pentru a-și asigura minimul necesar de consum. În această situație se află și țara noastră (România!). Din păcate, noi producem mult prea multă energie pe timpul zilei. Spun „din păcate” pentru că nu avem nicio posibilitate de a stoca în totalitate acel surplus, fiind nevoiți să îl vindem pe plan extern, ziua, la preț minim. Problema gravă o întâlnim la orele de vârf, când majoritatea oamenilor revin acasă și, implicit, consumul crește, astfel că România este nevoită să importe electricitate la un preț record.
Mulți s-ar întreba: „De ce nu ne producem noi energia de care avem nevoie?”. România este într-o situație mai delicată din punct de vedere financiar, fiecare dintre noi resimțind efectele crizei economice actuale. Declinul industriei noastre energetice se simte cel mai puternic în această perioadă, însă nu putem depăși acest impas până nu soluționăm criza economică. Statul român are nevoie de sume de bani foarte mari pentru a dezvolta această verigă fundamentală reprezentată de domeniul energetic. În contextul actual, cel mai rapid mod de rezolvare a problemei este construirea a încă cel puțin două reactoare nucleare la centrala de la Cernavodă.
Tehnologia nucleară este prietenoasă cu mediul, dar și-a pierdut din credibilitate în urma incidentelor majore de la Cernobîl și Fukushima-Daiichi. În ciuda acestor evenimente, ea încă reprezintă, în viziunea multora, cea mai eficientă și mai curată industrie de producere a energiei.
Iar dacă studiem mai atent cauza care a determinat aceste două mari accidente nucleare, în cazul Cernobîlului putem spune că explozia reactorului 4 a fost cauzată de un șir de gafe monumentale. Acestea au fost provocate de presiunea exercitată de autoritățile comuniste sovietice din acea vreme asupra echipei de specialiști responsabile de controlul reactoarelor de tip RBMK, echipă care trebuia să efectueze mai multe teste de siguranță. În cazul accidentului de la Fukushima, nu a mai fost vorba de o eroare umană, ci de un tsunami provocat de un cutremur cu magnitudine 9.0 pe scara Richter. Acest tsunami a deconectat sistemul de răcire al reactoarelor 1-3, centrala de la Daiichi nefiind oprită automat în momentul seismului, așa cum s-a întâmplat cu celelalte centrale nucleare din zonă. Deficiențele care au cauzat aceste două mari dezastre au fost însă rezolvate, în momentul actual energia nucleară reprezentând cel mai sigur și curat mod de producție.
Energie „verde” este considerată, însă, doar cea produsă de centralele hidroelectrice, eoliene și fotovoltaice. Acest atu al eolienelor și al panourilor fotovoltaice pare unul solid, dacă ne uităm doar la modul în care ele produc energia. Dar când analizăm procesul lor de fabricație, această etichetă de energie „verde” devine discutabilă dacă privim către extracția materiilor prime. Pentru a se ajunge la produsul finit, atât în cazul centralelor eoliene, cât și în cel al panourilor fotovoltaice, materia primă suferă o serie de procese care poluează extrem de mult mediul înconjurător.
Revenind la energia nucleară, să punctăm faptul că un mare avantaj este acela că populației îi este asigurat necesarul în mod constant, ceea ce nu pot face centralele de tip fotovoltaic sau eolian. Panourile fotovoltaice, într-o zi înnourată, nu produc deloc energie, iar eolienele, într-o zi fără vânt, consumă mai multă energie decât produc.
Așadar, luând în calcul toate avantajele și dezavantajele pe care diferitele industrii energetice le presupun, cea mai convenabilă pare a fi energia nucleară.
Acum, toată lumea care este în favoarea finalizării Centralei Nucleare de la Cernavodă așteaptă ca această criză economică să treacă, pentru ca România să poată începe lucrările în sectorul nuclear. Dar momentul nu se prefigurează prea curând, pentru că noi, românii, în încercarea de a ne alinia țărilor civilizate, de a urma trendul lor, sărim peste multe etape prin care, la rândul său, Occidentul a trecut. În economiile-model la care noi privim, producerea de energie „verde” a reprezentat mult timp doar o alternativă la energia obținută prin mijloace convenționale, abia acum fiind luată în calcul ca sursă sustenabilă unică. În schimb, noi vrem/ trebuie să ardem etapele, cu riscul unor mari sincope energetice. În plus, spre deosebire de noi, Occidentul deține luxul unui plan de rezervă: o industrie grea și resurse capabile să resusciteze oricând sectoarele energetice tradiționale „adormite”. Noi, românii, suntem lipsiți de o astfel de plasă de siguranță. În acest context, insistența de a dezvolta exclusiv industria eoliană și fotovoltaică nu este decât o „aruncare cu capul înainte”. Ne amăgim, sperând că viitorul va fi suficient de îngăduitor încât să ne ofere nu o prăbușire, ci o aterizare, forțată, dar măcar lipsită de impactul brutal al unei realități pe care refuzăm să o anticipăm.
Obsesia digitalizării
de Alexandru PUȘA (X D)
Și tu, cel ce citești acest text, te-ai întrebat ce nu îți place la lumea în care trăiești și ce ai încerca din răsputeri să schimbi, dacă ai avea cum? Eu mi-am pus această întrebare de multe ori, iar de fiecare dată mi-a venit în minte același răspuns. Dacă ar fi să aleg un singur fenomen contemporan care îmi displace și îmi creează disconfort emoțional, acela ar fi digitalizarea absolută a vieții.
Știu, poate te gândești că resping progresul pe care omenirea l-a făcut sau că sunt împotriva tehnologiei, însă nu este așa. Dimpotrivă, consider că este incredibil ce a reușit să creeze rasa umană, iar faptul că tehnologia ne ușurează viața este un mare bonus pentru omenire. Cu toate acestea, sunt tot mai convins că digitalizarea a căpătat o amploare exagerată și, uneori, chiar periculoasă. Această revoluție tehnologică ne oferă o iluzie a conectivității dintre noi, dar, în realitate, ne îndepărtează pe unii de ceilalți.
Viața curentă ne oferă nenumărate exemple. Cred că știi si tu acel moment când ieși în oraș cu prietenii, cu familia sau cu rudele, dar… în loc să comunicați, să povestiți, să dezbateți, să creați atmosfera aceea ce comuniune prin împărtășirea gândurilor și stărilor voastre, fiecare stă cu telefonul în mână, pierdut în lumea virtuală pe care tehnologia i-o oferă. Suntem fizic împreună, dar emoțional suntem despărțiți. Mi se pare trist că momentele care ar trebui să fie pline de râsete, voie bună și conversații reale sunt înlocuite de tăceri întrerupte doar de notificări.
Mai știi cum, în trecut, copiii ieșeau afară la joacă și, de teamă că părinții nu-i vor mai lăsa să iasă din nou, nu intrau în casă decât atunci când se însera? Astăzi, acest lucru se întâmplă mult mai rar. Generația actuală pare formată din niște „roboți digitali” pentru care telefonul, jocurile online și rețelele de socializare au înlocuit lumea concretă. Întreaga lor identitate tinde să se constituie în mediul virtual, iar principalul limbaj de comunicare poartă caracteristicile acestuia. Mă tem că, dacă vom continua așa, încet-încet, vom pierde complet contactul cu realitatea fizică și copiii viitorului vor „trăi” într-o lume complet iluzorie.
Generațiile trecute au adoptat tehnologia din mers, din necesitate, simțind mai mult o presiune de a se adapta lumii contemporane, decât o pasiune pentru noile device-uri. Noi, în schimb, ne-am născut și am crescut în această lume digitalizată și nici nu ne putem imagina cum este să trăiești fără ea. Parcă suntem atrași într-un câmp magnetic de dizpozitivele care, deși ne ușurează viața, îi și strică frumusețea, alterându-ne comportamentul.
Mi-aș dori să trăiesc într-o lume în care oamenii gestionează mai atent acest fenomen al digitalizării excesive. Digitalizarea nu este nici bună, nici rea, însă este o forță care ne-a redefinit existența cu o viteză uluitoare. Deși ni s-a promis că ne va elibera de stres și ne va face viața mai ușoară, ea ne supune unui test important: acela de a rămâne oameni, de a nu ne pierde empatia, emoțiile și capacitatea de a ne conecta sincer unii cu alții. Pentru mine, aceasta este realitatea care nu îmi place și pe care aș vrea să o schimb.
Sursă foto: Pinterest
