praeludium
de ce să îmi agăț arma în cuier, doamnelor?
de ce m-aș spânzura de tocul ușii
cu gulerul mânjit de ruj?
o scăpare doar, nimic mai simplu.
nu-s păcătoasă,
măsele mă dor poroase de dor și scorbut.
mă vor, mă vor, mă vor cu urlet,
mă vor cum mama nu m-a vrut niciodată
când aveam ochi tulburi.
eu asta aud. mă mint?
aud,
peste ochi mi-au înfășurat cordoane albe
și mă întreb dacă nu cumva mă voi naște iar, impar.
mă țin de brațe să nu mai zvâcnesc,
eu scriu cu limba despicată în două
ce mi-a mai rămas de sâsâit, prorocit,
ni-mi-cit. nimic.
îmi spun: „iubito, puțin cam bătrână…”
dar încă am pielea moale și dulce
și gata de tăiat pe lung și pe lat și pe brânci
de dame cu palme prea moi pentru mine, letale.
de ce nu mă credeți, nemernicelor?
mi se îndoaie genunchii de la spate și parcă aș fi iar
doar o fată în haine de băiat
sau invers, cu capul plecat (sau mândru), plânge
androginul cu trup și surâs decorticat
care eram, bahic, în centrul arenei-
scumpelor, sper că n-ați uitat…
îmi place să mușc,
dați-mi încă doi colți,
să învăț să vă sfâșii tandru.
și gladiatorii joacă rentz (și pierd)
Kafka îmi șoptește ca un frate în ureche,
știu că el nu m-ar mușca.
Zac cu un geam deschis și u(ș)(r)a proptită, să mă vadă cum sufăr,
mica lor gladiatoare,
cu un ochi scos și fară inelar.
Și-a ascuțit dinții și a uitat cum să muște,
acum e prea bătrână,
acum e hidoasă,
fără principii, isterica naibii,
simt pe spatele osos lovituri condrale perfect simetrice-
mulțumesc umil și plâng.
Nu vă faceți iluzii!
cândva era așa de frumoasă…
avea cuvintele la ea, îi plăcea să vorbească
și să sărute guri fragile și cruci de zinc,
să mestece tutun și să zâmbească cu dinții.
Ar fi pictat-o în laude și iubiri incestoase,
ar fi înecat-o în suc de rodie,
sânge sau lacrimi
sau fructoză fadă,
oricum ar fi, aș fi fost a lor.
A ei.
A rupt cârligul din ombilic, orfană sub peniță,
negrul nu e nimic fără roșu,
și albastrul e oricum mai frumos.
Câți ași să mai pot să joc?
Trei la rând mi-au caștigat șiraguri de mărgele și ovații,
mi-a rămas doar inima neagră, greșeală de novice.
Din ochi îmi cade cristalinul, stau în fața castelului cu poarta sub cheie,
cu el dat pe spate,
încă te privesc de sub podul de pe care m-ai scapăt, mamă,
când ți-ai amintit de primul tău născut.
Râde de mine din capul mesei, în sfârșit m-a trișat,
în sfârșit,
întinde pachetul pe catifeaua verde
lângă scrumiera cu mucuri de Pall Mall alb, fad
și îmi topește ceară evlavioasă peste degete-
șanse nu ți se mai dau, drăguțo.
Îmi mușcă buzele și îmi frânge șoldurile în mâini de noduri
gordiene, 17
primăveri e cu una prea mult și cu câteva nuanțe prea puțin.
Voiau să mă îngroape la monastire,
nici coroană de spini nu merit, în salonul refuzaților cu mine.
Acolo sigur se găsește o ramă de care să mă spânzure,
mi-au zis că aș face de o Ofelia frivolă
și mi-au tocit unghiile, să nu pot săpa
în albie.
désirer &&
moliile
îmi mănâncă pulpa degetelor răsfirate
vulgar peste covor,
articulate de o mână din lemn.
dulci, dulce,
ce-ți mai place cuvântul ăsta,
de la cum mi le-am înfipt
în fructul pe care mi l-ai oferit de codiță,
flămândă de carne și de sânge glucozat,
flămândă de buze și ochi vrând și alinturi peiorative,
cândva mă îmbătam de prea puțin.
Sunt dulce,
mai ales când tac,
mai ales când îmi încrețesc fruntea,
mai ales când îmi fac sprâncenele
fascicule de substanță neagră
divergente caudal.
Te aștept pe sofa, printre rafturi,
să-mi suporți capriciul unei sărutări cu buze albastre,
comme ton sang.
Să-mi găsești măduva și să mi-o sorbi din oase,
așa cum te sorbeam eu, câte o picătură,
când eram prea mică și dulce să te cuprind.
Îți plimbi o mână peste spatele meu și te strâmbi,
nu mai sunt moale,
dinții ți se afundă în buză leneș,
gustând langoarea amintirii lor-
rămân semne în ea,
mica mea dactilografă oarbă,
cândva voi fi învățat și braille,
în brațele tale.
Niciodată nu te-am iubit mai tare,
niciodată literele nu m-au durut mai acru.
Prind retorica pe vârful limbii și râd gemut.
Tot o copilă (iți) sunt, îmi șterg lacrimile și mă urc peste tine.
Tu vrei floarea, eu fructul trecut,
the darker the fruit, the sweeter.
Tapetul e tras la colțuri,
suspendat de zid cu sfori de marionete,
așa-mi atârnă pleoapele sub buzele-ți de sufleur.
Din tine mă trag oricum, începutul și finele meu,
(n-avem timp să te gust)
câte fiice ai mai avut înainte să primești în pântec o străină?
Îmi urmărești cu privirea zvâcnirile embrionare
și te alinți ca acum 40 de primăveri,
am mâinile trecute pe după gâtul tău și țesute în păr,
m-aș ofili eu pentru încă un strop din tine.
Ochi căprui încolțiți de invidie mă iubesc în soare,
mi-e cald și mă gudur, mi-e bine și mă
frângi.
&&dégoûter
De ce îmi întorci spatele în pat
și te ridici cu articulații algice, departe de mine?
Mă agaț de cearceaf și îmi întind mâna patetic,
poate doar oi prinde frust de capetele despicate
femeia care îmi va arăta cum e să mori iubind.
Mâna asta, ma chérie, pe care vrei să o urăști atât de aprig,
pe care o săruți mincinos longitudinal
și o trasezi minuțios cu unghii de sidef, cartografă a urâtului,
de pe care ai tăiat un inelar așteptând cununa de măslin, timpuriu,
mult prea devreme –
nu va mai veni, o vei lua în mormânt odată cu tine.
Pe perete îi văd silueta vânătă,
oribil de strâmbă, ruptă între umăr și braț
și cu un cot anchilozat de nerăbdare și lăcomie,
de degetele tale moi de păpușar.
Poate chiar oasele mele au fost moi sub mângâierea ta,
poate chiar nici măcar nu m-ai atins, hipnotic.
Mi-ai spus să mă frâng și eu te-am ascultat,
sub pumnul tău de catifea pătat carmin doar tu ai mantre de rostit,
eu am doar greșeli de jelit în sărutări.
Oțel îmi curge pe limbă, tu îmi zâmbești, ștrengară.
Nu îți place?
Mă zvârcolesc între pături,
tu trântești ușa arsă în puncte de scrum.
Ești atât de crudă, mă tai și mă coși,
mă izgonești și mă întorci,
pe burtă și pe spate,
cât aș mai putea să-ți fiu și târfă și madonă?
Te dezgustă când te vreau, te înfurii când nu,
nu m-ai crede când ți-aș spune că ești frumoasă și când taci
încleștat cu măselele pilite asimetric.
Mă uit la tine maladiv spre vârful arătătorului tău îndreptat spre ușă,
și înțeleg.
Nu mă mai scrie, oh,
dar cum aș putea, iubita mea?
Cine mi-ar mai da poezia pe care am pierdut-o
cândva, undeva
în pântecul mamei și am regăsit-o acum,
între umărul și gâtul tău –
palmele mi s-au albit și îmi pulsează mut de ger
nu îi mai pot da drumul.
un loc în nămeți doar să-mi dai
să-mi păstrez oasele tinere
și după ani, când vei fi săpat în solul putred,
ai să-ți găsești mica creație cu brațul suturat de dor
îndreptat spre pragul tău găunos
înobilat cu tutun și flori de cireș.
te prefaci că nu auzi cum îți crăp sub tălpi, trufașă –
nu mai râde,
știu că mă citești.
