Olimpiada Internațională „Zhautykov” din Kazahstan este o competiție multidisciplinară cu un grad ridicat de dificultate, la care elevii au posibilitatea de a-și reprezenta țara și liceul. Fiecare școală participantă trimite o delegație formată din șapte elevi și doi profesori, elevii împărțindu-se în trei secțiuni astfel: doi elevi la proba de informatică, alți doi la proba de fizică și trei la proba de matematică. Din echipa României au făcut parte mirciștii: Tega George Mihai, Banciu Mihai-Toma, Patrichi Ștefan (matematică), Patrick Cioranu, Atanasie-Teo Șuțu (fizică) și Thury-Burileanu Alexandru, Tănăsescu Andrei (informatică), însoțiți de către profesorii Constantinescu Gabriela și Ilhan Nasurla. În ton cu majoritatea concursurilor internaționale, subiectele sunt comune tuturor claselor, iar clasamentele pentru fiecare materie decurg din rezultatele individuale ale participanților. În plus, un clasament este realizat și pe baza rezultatelor cumulate ale elevilor fiecărei echipe. La finalul competiției, se premiază cei mai buni elevi, în urma performanței individuale, dar și cele mai bune licee, în urma clasamentului cumulat.
Dacă introducerea sună simplu și tehnic, realitatea ne-a arătat rapid că drumul spre medalii nu este niciodată unul ușor, fiindcă din experiența participării noastre la această olimpiadă nu au lipsit suspansul și peripeția. Ea a început într-o notă optimistă, adică ne-am întâlnit cu toții în Constanța și am plecat către aeroportul Mihail Kogălniceanu, nerăbdători să cunoaștem oameni și locuri atât de îndepărtate, cu o cultură atât de diferită de cea europeană. Drumul nostru era compus din două zboruri, cu escală în Istanbul. Zborul Constanța-Istanbul a decurs lin, o simplă formalitate, în care am avut timp să ne imaginăm Kazahstanul, o țară nouă pentru toată echipa.
Însă, odată ajunși în mărețul aeroport din Istanbul, entuziasmul nostru s-a lovit de o mare problemă: al doilea zbor era overbooked. Pe scurt, compania aeriană vânduse mai multe bilete decât capacitatea avionului, iar noi nu aveam scaune rezervate pentru că nu făcuserăm check-in-ul mai devreme. Vă puteți imagina momentul de suspans: noi, cu bagajele și visele la purtător, privind cum poarta de îmbarcare se închide, iar avionul pleacă spre Astana… Fără noi.
Deși situația nu era prea fericită, a trebuit să ne adaptăm rapid. Personalul aeroportului ne-a oferit cazare la un hotel de cinci stele din apropiere, unde a trebuit să stăm o noapte, pentru ca următoarea zi să încercăm din nou îmbarcarea spre Astana. Lucrurile se liniștiseră, însă ne era destul de foame, problemă ce a fost rezolvată rapid printr-un apel la room-service (sau mai bine zis câteva click-uri pe site-ul pus la dispoziție). Încă îmi amintesc bucuria creată de sunetul soneriei din camera unde ne strânseserăm toți elevii echipei pentru a mai socializa. Un domn dichisit ne oferă mâncarea (câțiva burgeri și niște paste), în timp ce oboseala noastră începe să-și spună din ce în ce mai mult cuvântul. A existat însă timp și pentru a repeta formulele, algoritmii și tehnicile ce puteau să apară în problemele de la olimpiadă (echipa de informatică și-a orientat patul astfel încât să poată vedea Bosforul pe geam înainte de această activitate!).
A doua zi, am continuat pregatirea, ne-am plimbat prin Istanbul și am luat cina la hotel, înainte de a ajunge pentru a doua oară în aeroportul metropolei. Apoi, în sfârșit ne-am îmbarcat.
Venise momentul aterizării în Astana, iar noi mai aveam în jur de o oră până la începerea probei din prima zi a olimpiadei, când liniștea din cabină a fost spartă de vocea pilotului: Go-around. Pista era acoperită de un strat de gheață, făcând aterizarea imposibilă la prima încercare. În timp ce avionul se rotea deasupra orașului înghețat, noi nu ne gândeam la siguranța zborului, ci la un singur lucru: ceasul.
Când am atins, în sfârșit, solul Kazahstanului, mai erau cam treizeci de minute până la începerea concursului. Ne-am urcat într-o dubiță și am plecat direct către universitatea unde se desfășura competiția. Noi, la informatică, am fost mai norocoși, ajungând cu cinci minute înainte, încât am avut destul timp să ne aranjăm lucrurile. Colegii noștri de la matematică și fizică, nu au avut același noroc, întârziind câteva minute, dar, din fericire, au fost lăsați să intre în sălile de concurs.
Odată așezați la locurile noastre, a început adevărata luptă. Nu doar cu problemele de concurs – care la Zhautykov sunt renumite pentru dificultatea lor – ci cu propriul organism. Zborul fusese unul de noapte, o cursă lungă și fragmentată, în care somnul a fost mai degrabă o dorință decât o realitate.
A venit apoi momentul să discutăm în detaliu despre tipul problemelor pe care a trebuit să le rezolvăm (sau măcar să încercăm să le rezolvăm) la această olimpiadă. Toate cele trei probe constau în două zile de concurs. În ceea ce privește matematica, în probele din ambele zile era necesar să rezolvi trei probleme în decursul a patru ore și jumătate, fiecare problemă fiind punctată cu maximum șapte puncte. Pentru Informatică, ambele zile de concurs constau în rezolvarea a trei probleme de algoritmică în cinci ore, fiecare problemă fiind punctată cu maximum o sută de puncte. La fizică, în schimb, prima zi era dedicată probei teoretice, la care primeai trei probleme, fiecare fiind punctată cu maximum zece puncte, pe care trebuia să le rezolvi în patru ore și jumătate. În a doua zi se desfășura proba practică, ce îți putea aduce maximum douăzeci de puncte în decursul a trei ore.
După ce adrenalina concursului s-a risipit, am avut, în sfârșit, ocazia să admirăm orașul. Sau, mai bine zis, să încercăm să nu înghețăm făcând asta. Ianuarie în capitala Kazahstanului nu este doar o lună din calendar, ci o provocare adevărată. Temperaturile ajung frecvent sub minus 20 de grade Celsius, iar vântul care bate neîncetat făcea să pară și mai frig.
Însă, dincolo de gerul care îți pătrundea în oase, orașul în sine este uimitor. Astana este un spectacol arhitectural. Oriunde priveam, vedeam clădiri impunătoare, cu forme geometrice îndrăznețe, venite parcă dintr-o civilizație din viitor. Arhitectura orașului este un amestec, de la clădiri sub forma unei piramide de sticlă, până la zgârie-nori cu design avangardist.
Deși foarte primitori, organizatorii competiției nu erau prea fluenți în vorbirea limbii engleze, deoarece se înțelegeau în rusă cu majoritatea delegațiilor străine. Acest fapt a provocat mai multe momente amuzante, cum ar fi confuzia pe care o făceau între România (Romania) și Armenia. Locuitorii obișnuiți din Astana nu vorbesc aproape deloc engleză, noi fiind nevoiți să apelăm de cele mai multe ori la limbajul semnelor pentru a comunica.
Într-o zi de pauză, când organizatorii ne-au lăsat să ne tragem sufletul, am decis să vizităm Muzeul Național al Republicii Kazahstan. Este o clădire colosală, o structură masivă din sticlă și marmură albastră, care domină Piața Independenței. Încă de la intrare, am fost întâmpinați de un monument impresionant: un vultur auriu imens, simbolul țării, care „planează” sub tavanul holului central. Am simțit vizita ca pe o călătorie în timp, trecând de la iurtele tradiționale și viața nomadă a stepelor, direct la piesa de rezistență: „Omul de Aur” (Altyn Adam).
În aproape toate serile petrecute în Astana, cina a fost luată la un restaurant din zonă, mereu altul. O experiență culinară unică a fost încercarea preparatelor din carne de cal. Majoritatea participanților din echipă au gustat un astfel de preparat și recenziile au fost unele pozitive. Mesele au fost foarte apetisante, iar conversațiile și mai savuroase. Totuși, o seară iese în evidență, iar aceasta este cea petrecută la un restaurant cu specific georgian, unde am avut ocazia să încercăm o parte din mâncarea lor tradițională, cu denumiri imposibil de citit și foarte dificil de pronunțat. În schimb, ospitalitatea personalului a fost la un nivel cât se poate de înalt.
După răsfățul culinar, am simțit că nu putem încheia ziua pur și simplu mergând la culcare. Așa că, având bateriile încărcate, am decis să înfruntăm din nou gerul și am pornit spre faleza râului Ishim. Iarna, acesta este complet înghețat, iar atracția principala este datul cu colacul de pe malurile lui sau, cum spun localnicii, „vatrushka”. Ne-am închiriat colacii gonflabili și ne-am așezat la coada toboganelor de gheață construite direct pe mal. Să te lansezi cu viteză pe o pantă de gheață, în bezna nopții, la temperaturi negative, e o senzație greu de descris.
După toate aceste experiențe și distracții, a venit ziua festivității de premiere. Acest moment ne-a readus aminte motivul pentru care am ajuns în Astana, și anume pentru a reprezenta liceul și țara. Deși poziția locurilor rezervate pentru fiecare dintre noi anunța în oarecare măsură culoarea medaliei pe care urma să o primești, dacă era cazul (cu cât erai mai în față, cu atât era mai bine), nimic nu e sigur până când numele tău nu se aude pe scenă. După câteva momente artistice cu specific tradițional, numele premianților au început șă fie rostite. Primul strigat dintre noi este Alexandru Thury-Burileanu, care aduce cu el steagul României pentru a-l flutura pe scenă și căruia i se acordă medalia de bronz, el fiind urmat la scurt timp de Andrei-Rareș Tănăsescu, căruia i se acordă de asemenea medalia de bronz. Ajunși amândoi pe scenă, ei împart steagul cu Alexandru Mateescu, reprezentant al ICHB-ului, medaliat de asemenea cu bronz, astfel România fiind medaliată la informatică prin doi constănțeni și un bucureștean (ulterior Mihai-Valeriu Voicu, din partea ICHB-ului, primește medalie de aur la informatică și ridică România și mai sus). Emoțiile sunt copleșitoare, lumina reflectoarelor, precum și atenția întregii săli fiind orientate asupra ta, și parcă abia atunci simți că tot efortul și toată munca depuse pentru a ajunge aici au fost justificate pe deplin. Înainte de a coborî de pe scenă, cei doi își fac un selfie cu medaliile la gât și cu mulțimea în spate, o poză care va rămâne în memoria lor probabil pentru toată viața.
La ceva timp după ce ne-am reluat cursurile, ecoul olimpiadei a răsunat din nou, de data aceasta chiar pe holurile liceului nostru. Am avut onoarea de a primi vizita oficială a reprezentanților Ambasadei Republicii Kazahstan în România. A fost un moment festiv și emoționant, în care oficialii au dorit să ne felicite personal pentru curajul și efortul de a călători până în inima Asiei și pentru modul în care am reprezentat România și Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” Constanța.
Ne-au premiat pe toți membrii delegației, un gest elegant care ne-a demonstrat că, dincolo de probleme, medalii sau clasamente, olimpiada aceasta a fost, în primul rând, despre crearea unor punți între oameni și culturi.
