Pe 25 ianuarie (între Mica Unire sărbătorită în ajun și marea dezbinare la care ne-am întors după), Clubul de lectură al liceului, Conspirația culturii, a găzduit Cenaclul Nicoletei, un proiect al Bibliotecii Județene „I.N. Roman” Constanța, al cărui ambasador-coordonator este Nicoleta Popa, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Pedagogic Constantin Brătescu. Prin decembrie, Nicoleta a poposit la noi la liceu și ne-a vorbit despre extraordinara ei inițiativă: a pus bazele unui cenaclu litarar cu deschidere către elevi, un cenaclu născut din dorința de a crea contextul necesar pentru interacțiunea dintre cei care scriu și cei care citesc. Un proiect care vine în sprijinul tinerilor scriitori, cititori, celor cu idei minunate, talentați. O dată pe lună ne întâlnim ca să aflăm ce au ei de spus și să adăugăm ceea ce avem noi de zis, ne declara ea.
În consecință, în ianuarie, cu părerile la purtător, curiozitatea pe buze și poezia în suflet, ne-am adunat și noi, cei din Zările Alb Astre, ca și alții, din alte zări (evenimentul deschizându-și porțile tuturor cititorilor constănțeni) până într-atât încât stăteam, cu mic, cu mare, înghesuiți să facem loc cărților din Biblioteca CNMB.
În această atmosferă am început dezbaterea noastră despre artă, poet, inspirație și nevoia de a scrie… despre orice și despre toate, cu un acut simț al vieții înseși. Căci mai presus de un joc lingvistic, actul creator este o descătușare a forțelor expresive, o căutare tumultoasă în străfundul propriei ființe. Scriem pentru a trăi. Vă sună cunoscut? Poetul pleacă de la fundamentul trăirilor și speranțelor sale și îl face comunicabil într-o autoevocare continuă. El ne dezvăluie materia existenței sale singulare. Avem acces la înfățișarea autentică, sinceră și nu mai puțin intensă a omului, așa cum se înțelege pe sine. Credem că lectura într-un cenaclu dă mai multă energie acestei comunicări, fiind evenimentul drept și luminos pe care orice tânăr artist ar trebui să-l trăiască (și despre care trebuie să scrie), desigur îndrumat de, glumim noi, cunoscătorii și înfăptuitorii veterani ai artei.
De aceea este atât de important cenaclul: el oferă un cadru de expunere a artei spre a fi dezbătută, apreciată, pusă în discuție de către persoanele care au sensibilitatea de a o asuma ca receptori. Pentru un poet, creația este și un exercițiu al răbdării, fără doar și poate, pentru că șlefuirea formei ideale se face în timp. Pe de altă parte, expunerea lui într-o ședință de cenaclu prezintă riscul unor interacțiuni imprevizibile cu publicul, al unor polemici, pentru că, nu-i așa, în materie de artă suntem captivii subiectivității. Dar din această experiență orice tânăr poet, ca cei pe care i-am aplaudat la întâlnirea din ianuarie, iese întărit decisiv și își rafinează abilitățile scriitoricești.
Tonul reuniunii l-a dat întrebarea Ce ne adună astăzi aici?, formulată de prof. Anca Evelina Cîrligeanu, coordonatorul Clubului și al Zărilor. Iar răspunsul acesteia a deschis ședința de poezie și dezbatere: Dragostea pentru cultură în general, pentru artă, pentru literatură, pentru poezie în special, fiindcă astăzi se vor supune atenției noastre de exigenți cititori, dar și de prieteni îndrăgostiți de poezie, trei dintre poetesele liceului. Și așa s-a și întâmplat. Au citit Dilara Emurșa, elevă în clasa a IX-a, care trăiește revelația poeziei de ceva vreme (cunoscând-o putem glumi, spunând că aceasta a fost lansarea ei la apă), Ioana Cernat, din clasa a XII-a, deja bună scriptoriță în multe direcții – cronică, eseu, poezie – și Sophia Nicole Hagi, tot în clasa a XII-a, poetesă în toată regula, care a publicat în reviste naționale de literatură și a câștigat numeroase concursuri de poezie.
Dar, înainte de evoluția colegelor noastre, ne-a vorbit despre cariera sa literată și ne-a citit din creația personală d-na Silvia Bitere, membră a Uniunii Scriitorilor din România, invitatul special al celei de-a treia ediții a Cenaclului Nicoletei. Mărturisindu-ne că preferă echilibrul interior al anonimatului artistului, aceasta ne-a acordat un scurt interviu la finalul evenimentului. (Vă mulțumim foarte mult!) Silvia Bitere este convinsă că Poezia este un joc al minții, care te ajută să nu-ți pierzi mințile. Poezia este liberă, este vie, circulă prin viu grai, prin folclor, aș spune. Este personală, dar totodată aparține și publicului. Fiecare poet își are amprenta lui și ce contează foarte mult în arta aceasta a scrisului este sinceritatea pe care el trebuie să o aibă față de el însuși, ca mai apoi să ajungă la cititor, pentru că cititorul este o persoană… deșteaptă.
-Un dialog al emoțiilor!
-Un dialog al emoțiilor. Și poezia este emoție! Tot ceea ce transmitem este emoție și, dacă o pui în formă scrisă, ea devine poezie. Nu toți au curajul să și-o asume, dar fiecare în mintea lui poate fi un poet. Parafrazându-l pe același Nichita Stănescu, poezia este o eșarfă, este un scaun, din orice putem scoate poezie.
-Încotro vedeți mersul poeziei, astăzi?
-Cred că poezia este cea care salvează sufletul omului!
Să revenim, însă, la poetele liceului nostru. Ne-a făcut plăcere să le ascultăm și să dialogăm cu ele, fiindcă ne-au oferit o expunere sensibilă, nefalsificată, directă a creației lor. Iar în schimb, noi, beneficiarii am fost martorii unor discuții pasionante la care am mai contribuit cu câteva impresii și întrebări. Mărturisim, a fost un vortex de emoții care nu te lăsa să vorbești pe negândite. Cu toții ne-am simțit copleșiți de fluiditatea lirică a Dilarei, ce ne plimba prin cosmosul destinului vibrând, de furia ireconciliabilă și demascarea crudă a alienării umane din poezia Ioanei și de complexitatea ludică, a salturilor inedite de imagini și concepte intercalate, ale Sophiei. Eram într-o sinceră uimire admirativă, descoperind imensul talent al fetelor și incredibila dedicație pe care o împărtășesc întru poezie. Adăugăm, ca pe o observație hazlie, că mai au ceva în comun, momentul în care scriu – târziu în noapte Când zarva zilei se preface-n şoapte. Atunci pot să dea frâu liber acelei tensiuni definitorii a poeziei.
Provocată de permanentă problemă a limitelor artei (și a sinelui), Dilara o integrează chiar în poezia ei. Despre ce poți să scrii? Cât o poți face? Există vreun obstacol de netrecut în expunerea imaginarului în literatură? Cât mă pot înălța peste limita pe care (singură) mi-am propus-o? Poezia este despre mine! ne-a mărturisit ea. O poezie matură, cu puternice deznodăminte în subiectivitatea eului. Ne-am oprit la limite (paradoxal nu?). „Om la limită” (unul dintre poeme) este expresia autentică a năzuinței de a te înțelege și de a respinge constrângerile înșelătoare, o revoltă împotriva limitelor limbajului și ale vieții. Născută din zona de imaginar personal, abstractizată tocmai pentru a fi mai maleabilă și înnodată cu simțul pierderii copleșitoare, poezia Dilarei ne vorbește despre cum simțim pe umerii noștri presiunea unei întregi „galaxii”: Cerul e limita! Săriți peste!
În ceea ce privește lirica Ioanei Cernat, obiectivarea autoarei într-o poezie exploratoare, având ca destinație trăirile umane, capătă de multe ori forma unei frângeri emoționale. Este revelată, în textele ei, o latură crudă, pătimașă, clar-obscură a interacțiunii fracționare cu realitatea maladivă. Exasperată de constrângerea maturizării, de pierderea inocenței, forțată să-și degenereze identitatea infantilă, poeta „urlă” cu o disperare tragică, fiind conștientă de ireversibilitatea timpului. Este o atitudine dublată de premeditate jocuri estetice, de alternare a instanțelor poetice sau de neprevăzute numiri denunțătoare.
Trecem de la tonul cinic, cu subtilități ludice, al Ioanei, la creația dezinvoltă, alertă a Sophiei Hagi în care imaginile se înșiruie amețitoare. Inițial nu am știut că scriu! Totuși, fix pe 27 decembrie 2022, în clasa a noua, s-au născut primele creații ale Sophiei, după cum ne-a declarat ferm autoarea. Pornind de la un joc de combinatorică, îmbinând, înzecind sau divizând sensurile, Sophia este o suprarealistă, pentru care lexicul devine un material obiectual de lucru. Ea le dă cuvintelor prilejul să se adune, să se orienteze și să se raporteze permanent unele la altele, redimensionându-se prin percepția fonetică, pentru a construi un text care pare că excede voința și intenția poetului. Sophia se joacă cu realitățile și libertățile limbajului, cu identitățile ei, cu dramele, creând un imaginar la limita (iarăși limitele) absurdului sau absurd de-a dreptul.
Aproape de final, Nicoleta ne-a vorbit despre puterea exercițiului, căci, răspunzând la întrebarea: De unde găsești puterea/ curajul să bați la ușa fiecărei instituții în speranța unui astfel de eveniment? a răspuns scurt și concis: exercițiul. O caracterizează reziliența în fața refuzului, determinarea și uriașa dedicare pentru proiectul ei. Cu mândria muncii sale constată faptul că proiectul a început să prindă aripi. Purtat de undele Radio Constanța ori de ecranele Antena 3 Constanța, cenaclul adună, cu fiecare ediție, mulți copii dornici să scrie și să citească, să dezbată și să asculte, să simtă și să trăiască. Dezicându-se cu hotărâre de clișeele care condamnă o generație pentru indiferența față de cultură (elevii nu mai scriu, ei nu mai citesc), Nicoleta a observat tăcuta vibrație a orașului, dinamica sufletelor însetate de frumos. Ea a asumat acest rol de liant între dorință și acțiune, între cei cari se duc spre a învăţa şi cei cari s-au întors spre a aplica învăţătura lor (Titu Maiorescu).
Calitatea evenimentului cultural la care am luat parte a fost subliniată și de doamna director adjunct a Colegiului Național Mircea cel Bătrân, Janetta-Daniela Bărăitaru, care ne-a mărturisit că i s-a îndeplinit o dorință, aceea de a participa din nou la clubul de lectură: Am participat online, când am dezbătut romanul „Miniaturista”. Mi-a făcut mare plăcere și mi-am propus să revin și (mai ales) fizic. Iată că am ajuns, mă bucur că sunt aici, mă bucur de această colaborare cu Nicoleta și vă urez nu mult succes, ci multă inspirație și plăcere!
Pentru noi, a fost una dintre ineditele și binevenitele ocazii de a ne expune concepțiile despre literatură, împărtășind pasiunea pentru arta autentică și bucuria momentelor frumoase. De ce ne unește poezia? Pentru că este arta supremă. Pentru că este de nedefinit, dar toată lumea încearcă să o definească, pentru că este de o nobilă inutilitate, dar cu deznodăminte în viața practică, pentru că e foarte versatilă; avem poezie de toate felurile: de la cea omagială, la aceea de protest, de la poezia trăirilor intime, la poezia socială, de la poezia de salon, la cea de război, de la poezia filozofică, la poezia banalului cotidian… Și pentru că face legătura dintre realitate și ideal; pentru că E ochiul care plânge (veche definire făcută de Nichita Stănescu). Parafrazându-l în continuare, Ea este pur și simplu, adică E, adică S, adică T, adică E. Primul E este mai vechi decât ultimul E. Atât!
