În fond, nu e nimeni, e lucrul însuși în desfășurarea lui. Așa este limba pe care o vorbim, așa e mersul, care ne aduce (în final) în locurile în care trebuie să fim. Așa e stiloul pe care îl simți alergând bezmetic pe spațiul alb ce i se așterne în față, căutând și încercând (de fiecare dată) să cuprindă esența în cuvinte. Aşa este gândul, pe care-l simți trezind viață, în dialog… 

Contrariat de întrebarea poetizată cu melancolie de Eminescu, pun aici în discuție problema caracterului transcendent/ autonom al gândului care „ne vine în minte”, în contextul dialogului de astăzi, de ieri și de alaltăieri. 

Indiferent cum ne-am raporta la problemă, cu toții avem conversații pe care le trăim și retrăim în mintea nostră, care, deși vechi de sute și mii de clipe, își păstrează prospețimea și forța în prezentul nostru interior. Fie că au fost purtate cu un vechi prieten, un coleg nou sau cu oameni pe care i-am întâlnit fugitiv într-un tren ori restaurant, dialogurile noastre sunt gânduri vorbite care se întorc în noi, sumativ, după ce s-au consumat. Ne rămâne gândul la ele și devin un continuum, se desprind de context și subzistă în memoria noastră, găsindu-și propriul rost. Iar asta nu se întâmplă datorită informațiilor fulminante pe care le-am schimbat, ci comuniunii nu în (invazie!), nici lângă (indiferență!), ci întru rost prin rostire, cum ar spune filozoful Constantin Noica. Dialogul este astfel o întâlnire de euri, o fuziune de fragmente identitare, un eveniment care ne desăvârșește și recalibrează constant. Spune-mi cu cine vorbești, ca să-ți spun cine ești. Vă sună cunoscut? Nu am fost niciodată pe deplin de acord cu această afirmație și nici nu voi fi, părându-mi-se restrictivă prin faptul că ignoră autonomia spiritului, însă putem conchide că noi ne căutăm rostul și prin Logos – prin „Cuvântul” care a fost „la început” și prin care s-a creat lumea, prin „inteligența” focului primordial care aprinde și stinge lumina/ lumea, după măsură, prin treapta pe care trebuie să ne urcăm mintea (adică rațiunea) pentru a înțelege arhitectura realității. Ne folosim de cuvânt tocmai pentru a ne recompune întreaga ființă din fractalii de umanitate găsiți la ceilalți. Nu o facem pentru a ne transforma (m-am ferit să conjug verbul a deveni) în celălalt, ci pentru a ne vedea mai clar propriul contur, în oglinda cuvintelor lui.  

Așadar, nu suntem doar suma celor cu care interacționăm, ci arhitecții propriului sens. Dacă dialogul ne modelează, este pentru că el oferă materie primă fragmentelor noastre de sine, iar identitatea se naște din acest proces: suntem cineva, ca ființe circulare, gânditoare, în măsura în care îi dăm gândului consistență. Iar dacă nu i-o dăm noi, el tot o are: va reapărea a doua zi, arătându-se mai bine formulat, mai închegat, solicitându-ne să-i dăm din nou expresie. De vreme ce n-am spus lucrul la timpul său, dialogul s-a încheiat, iar interlocutorul nu ne mai ascultă. Trebuia să i-o spun!, exclamăm.

Poate, deci, că nu noi stăpânim limba, ci limba ne locuiește pe noi, ne poartă și ne dărâmă, încât pare că suntem rostiți de cuvintele pe care le moștenim. Dialogul nu rămâne schimb de informații, ci o împreună-viețuire în și întru înțeles.

Oricât am contrange problema, ajungem la actul acesta al schimbului. Impropriu spus schimb, căci, dacă îi înțelegem/ îndeplinim adevăratul rol, devine un fel de formă de dor – o încercare de a umple golul a două individualități incomplete, ajungând la un sine, în care înțelesul a fost, în sfârșit, rostit. 

Cheia de lectură a acestui articol nu trebuie să fie nici pe departe una sentimentală, emoțională, ci pur pragmatică și personală. Dialogul (așa cum l-am prezentat mai sus) ajută! Devine cea mai puternică armă a omului, cel mai puternic pansament, cea mai tăioasă lamă. Nu o simplă și păguboasă trecere a timpului, ci o așezare în timp (da, în, deci intruziune, căci altfel nu ne putem agăța de el).

În fine, un dialog reușit este acela din care ieși altul, dar fiind tot mai mult tu însuți.

Am folosit mai sus imaginea „individualități incomplete”. Asta aduce cu sine confirmarea teoriei conform căreia omul este doar jumatate (mi-am găsit jumătatea, spunem), ori că însuși gândul nostru este divizibil cu doi. Totuși, nu am putea vorbi despre jumătate dacă n-am simți necesitatea întregului, rigoarea acestuia. Măsura noastră, pentru oameni și gânduri, este inegală, fiind expresia fidelității față de o idee. A fost odată un om întreg. Era Adevăr, era Bucurie, era Libertate. 

Alterate de trecerea ireversibilă a timpului, de evenimentele istorice, politice, geografice și sociale, de fanfaronadele generațiilor succesive, de idividualismul, pluralismul cultural și revativismul moral, reperele s-au fragmentat, iar astăzi am rămas numai cu adevăruri, bucurii, libertăți etc. Încrucișări de sensuri, înauntrul lor găsindu-se tot felul de direcții și de promisiuni, care fac un fel de viață și un fel de gând. Fărâme de Principiu ne înconjoară și ne alcătuiesc, creându-se un tablou al cotidianului, iar în maladiile spiritului contemporan, omul nu mai are acces la întreg, ci se zbate în parte, căci el a pierdut sensul și a rămas cu informația. Deși colecționează mii de informații (știri, date, bucurii, senzații), crezând că va ajunge la întreg, la înțeles, suma aceasta de fărâme nu creează altceva decât un morman mai mare de cioburi. 

Pentru că momentele de sinteză și de analiză retrospectivă ne stimulează critica obiectivă, mi-am recitit textul. De șapte ori am folosit cuvântul rost și de cinci am simțit nevoia să îl înclin (adică să scriu italic) în fața sensurilor pe care le poartă într-însul. Dincolo de jocul de combinatorică al dialogului, acesta este o invitație întru rost. Provenit din latinescul rostrum (cioc, gură), termenul este ridicat de către Constantin Noica – din a cărui gândire filozofică provine de altfel toată încărcătura reflexivă a acestui articol – la rang de ontologie: a rosti înseamnă a pune lumea în rânduială. Prin dialog, nu vorbim doar despre lume, ci o putem aduce la sine, putem să îi redăm rânduiala originară, și, cum spuneam la început, să dăm intereacțiunilor voie să viețuiască în noi. 

Nu am plecat așa, de oriunde, cu problema aceasta a dialogului, căci realul înconjurător, peste care astăzi domnește dezacordul, angajează dialogul însuși. Deși rar îi mai îndeplinim scopul, el ne desăvârșește viața.  

Ce mai înseamnă dialogul astazi? Astăzi, când oamenii nu se (mai) înțeleg între ei. Nimeni nu se lasă convins, nimeni nu cedează. Pare că privim cu niște ochelari de cal, inteligenți bineînțeles, fiecare pereche codificată diferit, ochelari pe care nu vrem/ putem să îi mai dăm jos. Suferim de o miopie existențială și folosim tehnologia drept proteză comunicațională, în loc să îndrăznim actul dialogului. Pare că există (cel puțin) două tipuri de dialog: între euri/ egouri și în sine. Poate că oamenii s-ar pune de acord, măcar la suprafață, dar dincolo de ei este acest gând care-i îndeamnă să reziste comunicării superficiale, înțelegerii iluzorii. Există parcă sensuri, cu o desfășurare proprie și cu un mecanism lăuntric de care nu răspunzi. Desprinse de logica noastră individuală plină de nesiguranță și dezvoltate sub semnul rigorii, ele răbufnesc uneori, își duc propriul cuvânt până la capăt, iar noi de cele mai multe ori rămânem cu un penibil „N-am spus exact ce trebuia!”. 

Deci, într-un fel, plecăm de oriunde, căci neînțelegerea și neadevărul, afirmarea de sine și negarea celuilalt constituie zilnic spectacolul cotidianului: de la conștiința fiecăruia că are dreptate în ceea ce este și ceea ce spune. Plecăm de la epitaful care s-ar putea așeza pe orice mormânt și care ar putea defini orice viață: „Aici se odihnește un om care a avut dreptate”.