– Oh captain, my captain.
 – Am fost bun… am fost chiar foarte bun.

Replici care mă cutremură de fiecare dată. Am iubit acest film. A trezit în mine ceva ce puține filme au reușit vreodată. Iubesc acest film. Ce interpretări desăvârșite din partea tuturor actorilor! M-am atașat profund de Neil. Spre final, l-am perceput ca pe un frate mai mare. Cine s-ar fi gândit că va muri? Și totuși, așa cum domnul Keating ne-a spus de la început, nu știm niciodată cine va muri și când. Moartea lui a devenit o șoaptă tăcută a motto-ului „Carpe diem!”

Sursă: Facts.net

Dead Poets Society este un film lansat în 1989, regizat de Peter Weir. Acțiunea are loc într-un internat de băieți din New England, în anul 1959, și urmărește povestea unui grup de adolescenți care, ghidați de profesorul lor, domnul John Keating, învață să-și trăiască viața după propriile reguli. De-a lungul filmului, ei descoperă sensul individualității și înțeleg cu adevărat ce înseamnă „Carpe diem.” Temele principale ale filmului sunt, așadar, maturizarea, libertatea și trăirea cu sens a vieții.

Îmi place modul în care sunt exprimate aceste idei prin personalitatea fiecărui membru al grupului: Neil este artistul și interpretul, Todd este sufletul vechi, sensibil și talentat la scris, Knox este romanticul, iar Charlie este spiritul rebel. Fiecare caută libertatea în felul său: de la pasiunea lui Pitts și Meeks pentru radio, până la gestul tragic al lui Neil. Toți tânjesc după același lucru, libertatea de a fi ei înșiși, scuturându-se de etichetele impuse de societate: avocat, doctor, elev model. În procesul de a se conforma unui rol, ar risca să se piardă pe ei înșiși. Așa se face că întâlnirile lor secrete, din mijlocul nopții, reînvie poetul din sufletul fiecăruia. Acești tineri devin visători, romantici, oameni care îndrăznesc să gândească liber și să-și facă vocea auzită, profesorul Keating fiind un mentor important al maturizării lor. De aici provine și semnificația numelui Societatea Poeților Morți. Societatea are rolul de a menține vie în sufletele tinerilor dorința de libertate și autenticitate. În cadrul întâlnirilor lor, elevii reînvie spiritul și sensibilitatea poeților dispăruți, ale căror idei continuă să trăiască prin ei. Din punct de vedere simbolic, Neil devine la finalul filmului unul dintre „poeții morți”. Tragedia sa îi apropie pe ceilalți elevi, iar aceștia, deși îl pierd pe profesorul lor, reușesc să ducă mai departe idealurile și lecțiile sale.

Cineva s-ar putea întreba de ce eroii aleg să se întâlnească într-o peșteră. Răspunsul pare simplu: băieții se întorc la rădăcini. În mintea fiecăruia există un artist care le pictează identitatea. Intrând în acel spațiu rece și liniștit, ei îl transformă într-un loc viu, un sanctuar în care pot fi ei înșiși.

Sursă: The Beverly Theater

Și totuși, Neil se sinucide…  Este un moment de o forță emoțională copleșitoare, tăcut și intens. Tensiunea se construiește din clipa în care îl vedem scoțând din dulap pistolul tatălui său. Sperăm că nu o va face și, asemenea părinților lui, refuzăm să credem realitatea atunci când se întâmplă. Vrem să credem că „e bine,” dar adevărul lovește dur în momentul în care Charlie spune simplu: „Neil a murit.” Gestul lui Neil este consecința mai multor factori externi care îl înlănțuie, suprimându-i libertatea. Tatăl său a încercat mereu să-l îndrume către o carieră care i-ar putea asigura o situație financiară bună, iar Neil este nevoit să renunțe la pasiunile sale, așa cum se întâmplă încă de la începutul filmului, când abandonează activitatea de la anuarul școlii. El trebuie să devină un elev model, cu rezultate excelente, însă nu aceasta este viața pe care și-o dorește. Este pasionat de actorie, domeniu în care dovedește un talent remarcabil. Din păcate, nu i se permite să-și urmeze visul, iar în urma „sfidării” părinților, este amenințat că va fi trimis la o școală militară, unde își va irosi următorii zece ani din viață. Frica față de autoritatea tatălui său îl împiedică să-i mărturisească adevăratele sale trăiri, astfel că sinuciderea devine un mesaj. În sens simbolic, folosirea armei tatălui său arată că tatăl este vinovat de gestul fiului.

Sursă: The Beverly Theater/ IMDb

Filmul subliniază și contrastul dintre două concepte latine, „Carpe diem!” și „Memento mori”. Unul este menționat direct, celălalt doar sugerat. Două fețe ale aceleiași monede. Băieții învață să se aprecieze pe ei înșiși, să acționeze după dorințele lor, să se bucure de fiecare clipă, dar moartea lui Neil le amintește că viața este fragilă, că timpul este limitat. Destinul lui devine un adevărat „Memento mori,” o chemare la a trăi cu adevărat, dar conștienți de mortalitatea ființei umane.

Sursă: ACMI

O temă secundară a filmului este arta și percepția ei. Ea se leagă profund de celelalte teme, dar merită propria analiză. Filmul transmite un mesaj important, pe care mulți oameni ar trebui să și-l însușească: arta nu poate fi cuantificată prin calcule matematice. Ea trebuie simțită adânc, în suflet, judecată nu doar prin calitățile ei tehnice, ci mai ales prin felul în care te mișcă. O scenă care ilustrează perfect această idee este cea în care elevii învață despre teoria lui J. Evans Pritchard, o încercare de a transforma arta într-o formulă cantitativă, golită de emoție. Un asemenea mod de gândire ar trebui „sfâșiat” simbolic, exact așa cum elevii o fac literalmente.

Filmul te captivează și prin performanțele operatorilor de imagine. Prin perspectiva camerei, spectatorul devine parte din Cercul Poeților Dispăruți. Suntem în clasă, în peșteră, la spectacolul lui Neil, mereu aproape, niciodată departe. Peter Weir folosește lumini calde și prim-planuri intime pentru a ne face să simțim că aparținem acelui grup. În scena finală, când elevii se ridică pe bănci, camera se mișcă ușor în sus, reflectând curajul și admirația lor. Publicul nu doar privește povestea, ci trăiește în ea.

Sursă: hpph.co.uk

Coloana sonoră a filmului a fost compusă de Maurice Jarre, cel care a realizat și muzica pentru „Lawrence of Arabia” și „Doctor Zhivago”. Cunoscut pentru stilul său emoțional, dar reținut, Jarre creează o atmosferă sonoră care amplifică subtil temele principale ale filmului. Muzica sa evidențiază frumusețea și fragilitatea tinereții, îmbinându-se perfect cu ritmul emoțional al poveștii. Un moment memorabil este acela în care băieții pornesc spre peșteră pentru prima dată. Partitura oferă scenei tensiunea unei revelații, făcând-o să pară aproape magică.

Pe de altă parte, privind spre realitatea academică și familială în care se desfășoară acțiunea filmului, putem observa lesne marile diferențe față de cea în care trăim azi. Acolo și atunci se exercita o autoritate aproape tiranică de către școală și părinți, încercarea de a ieși din tipare fiind sever pedepsită. Un moment sugestiv este acela în care directorul internatului îl lovește cu o paletă de lemn pe Charlie pentru a afla informații despre societatea lor secretă și a-l sancționa pentru articolul publicat. În familie, aceeași rigiditate: autoritatea aparține tatălui, iar ceilalți membri trebuie să se supună, așa cum se vede în familia Perry. Societatea americană a acelei perioade se baza pe prejudecăți și pe impunere. Însă filmul sugerează, prin relația dintre Knox Overstreet și Chris Noel, în care iubirea și sensibilitatea înving agresivitatea și dominația masculină reprezentate de Chet Danburry, că aceste constrângeri pot/ vor fi depășite.

Dincolo de diferențele de context, constatăm că elevii din film au același spirit ca tinerii de acum, mereu în căutarea libertății și a exprimării autentice de sine. Dead Poets Society nu este doar un film despre adolescență și libertate, ci și despre responsabilitatea de a trăi autentic. Este un apel la curajul de a gândi și de a simți, iar scena finală este profund emoționantă: îl vedem pe domnul Keating părăsind sala de clasă, după ce le-a oferit acelor băieți unele dintre cele mai importante lecții de viață. Așa că mă ridic și eu pe bancă și spun: „Oh captain, my captain!”

Sursă: The Spool