Sursă foto: Urlaub in Rumänien
Îți mulțumim că ne ești realitate zilnică! Tu ne inspiri, căci înseși poveștile tale ne inspiră și ne aduc mai aproape de trecutul tău, tu însăți amestecându-te până în misterele legendelor din antichitate, luând parte „la viața fantastică a eroilor și zeilor, pe vremea când poezia îmbrăca în minuni faptele oamenilor” (Ioan Adam în monografia urbei din 1908).
Poveștile tale ne fac cel puțin să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândurile noastre cu ale lor… (Mihai Eminescu), iar pe urma acestora ne propunem și noi să mergem, să dăm timpul înapoi și să descoperim viața tipic constănțeană prin ochii celor mai fideli și obiectivi observatori care, deși nu pot vorbi, însumeză ceea ce nu poate fi spus si asupra căruia nu se poate tăcea: clădirile emblematice din Constanța.
Așadar, în Dobrogea noastră cu aerul ei nostalgic și misterios, cu valurile mării legănătoare ca niște brațe iubitoare de mamă, fiecare clădire, fiecare stâlp își ascunde o legendă sau propria istorie. Titus Cergău (1900-1995) spunea că însăși Constanța, descendenta bătrânului Tomis, ne ascunde nenumărate secrete istorice din trecutul ei milenar și măreț. Constanța de astăzi însă, contemporană cu noi, este o mare de clădiri ruinate, iar noi numim acasă o unduire a valurilor și o nuanță plăcută de albastru ce se așterne în fața noastră.
Ne-am propus să pornim în această călătorie spre poveștile nespuse ale clădirilor din cel mai înalt punct al urbei: lăcașul de cult musulman sau Geamia Regelui Carol I. După ce am urcat cele 140 de trepte în spirală ale minaretului, ajungem în balconul acestuia, susținut de 16 console, balcon a cărui formă elansată este încununată cu semiluna islamului. Ziarul Drapelul din acea perioadă detaliază aspectele arhitecturale. Se anunța că: „Suprafața totală a moscheei va fi de 450 m.p., înălțimea cupolei de 25 m, cu un diametru de 8m, iar înălțimea minaretului de 37,7m. Construcția va fi de piatră și cărămidă, exceptându-se cupola și minaretul, care vor fi de beton armat.” Geamia Regelui devine astfel prima clădire cu elemente de beton armat din România.
Această clădire, inaugurată la 31 mai 1913, a fost construită la inițiativa Regelui Carol I, ca un simbol al conviețuirii pașnice dintre români, turci și tătari, devenind un reper al diversității în Dobrogea. Astăzi, indiferent dacă printre icoane se ascund crăpături și sub covoarele persane își duc veacul dușumele deteriorate, lăcașul de cult rămâne o punte între lumi: între mare și uscat, între creștini și musulmani, între trecut și prezent.
Sursă: „Peninsula Misterioasă – Incursiune în Istoriile Constanței”, Doina Păuleanu
Din balconul minaretului în fața noastră rămâne marea, ce ne apare ca o fășie de înfinit și ne cheamă privirea spre orizont. Totuși, între noi și zări se înalță o clădire, ca o amintire a măreției trecutului, o veghe de piatră ce nu ne stinge visul, ci îl leagă de rădăcinile unei istorii care nu se lasă uitată.
Este vorba despre Casa cu Lei de pe strada Dianei – o clădire cu patru coloane înalte de piatră, deasupra cărora păzesc falnici patru lei…, „ciudată fantezie a arhitectului care s-a gîndit probabil să reamintească pe țărmurile Pontului Euxin ceva din somptuozitatea palatelor negustorilor venețieni de altădată” credea Kirikov Zambaccian. Marele colecționar se referă la această celebră casă, un imobil pitoresc și original, proiectat de către Ion D. Berindei. În amintirea iubirii pe care beneficiarul o va fi purtat-o Italiei și monumentelor sale, Berindei a proiectat la cerere „un insolit edificiu cu elemente de import, care creând unul dintre polii de interes ai arhitecturii locale se integrează deplin în heterogenia stilistică a urbei marine”, detaliază Doina Păuleanu în „Peninsula Misterioasă – Incursiune în Istoriile Constanței”.
Fațada dinspre Strada Dianei este ritmată pe verticală de patru coloane monumentale, cu socluri înalte de piatră, iar fusul lor are suprafețe canelate în alternanță cu inele plate, în timp ce capitelurile din piatră, decorate cu frunze susțin patru lei din beton așezați pe socluri înalte.
Sursă: „Peninsula Misterioasă – Incursiune în Istoriile Constanței”, Doina Păuleanu
Păcat este că cei patru lei falnici nu au putut să apere clădirea de negura timpului și de indiferența/ neputința celor responsabili pentre prezervarea acestui monument istoric. Astăzi, Casa cu Lei rămâne trecutul din prezent, iar nouă nu ne rămâne decât să sperăm că vom auzi din nou leii… Oare când se vor scutura de praful care îi amuțește de atâta timp?
Sursă: FocusPress/ Discover Dobrogea
Următoarea oprire din călătoria noastră este pe strada Krikor H. Zambaccian, în fața unei clădiri emblematice ce ascunde sub coloane cu capiteluri și ornamente migăloase cu arabescuri o adevărată moștenire culturală. Construită la 1899 în stil maur și învăluită în mister, Vila Sutzu se aseamănă unei sirene, fermecându-i pe cei ce ajung în portul Tomis. Aspectul său impunător este evidențiat și de către autorul și secretar al primăriei, Ioan Adam, în monografia intitulată „Constanța pitorească”: „își ascunde în fund detaliile de stil şi fantastizată de mirajul derărtărei, ia înfăţişarea unui castel medieval, spânzurat pe stânci, deasupra talazurilor.” Arhitectul Grigore Cerchez care a proiectat această bijuterie dobrogeană, a dat unicitate clădirii prin elemente precum cupola în formă de bulb, lipsa acoperișului înclinat și tavane lucrate în albastru, alb și verde, cu diverse motive florale sau geometrice (după stilul locuințelor opulente din Damasc și Alep).
Sursă: Historia
Acestea fiind spuse, să adăugăm că nu doar vila este excentrică, ci și locatarul originar – prințul Mihail Șuțu (1841-1933). Provenind dintr-o familie „care a dat țării nu numai oameni de stat și învățați, ci și doi domnitori” (citat din arhiepiscopul Raymund Netzhammer) și el om cu avere, nu este de mirare că s-a afirmat ca mare om de cultură. La început de secol XX, Mihail Șuțu este fața numismaticii în România – membru al Academiei Române din 1909, membru titular al Societății Regale de Numismatică din Marea Britanie, tot din 1909, director ani în șir al Cabinetului de Numismatică al Academiei Române, autor de studii de istorie veche și de numismatică, vorbitor de greacă veche, latină, franceză și engleză. Antichitățile colecționate pe parcursul vieții (inclusiv în luna de miere – o croazieră pe Nil – alături de soția sa, Maria Cantacuzino) au fost lăsate Academiei Române.
În 2011, Vila Sutzu a reintrat în posesia legală a familiei, după decenii în care a fost instituție de stat, reședință pentru diplomați străini sau chiar sediu al Armatei Roșii pe timp de război. Astăzi, stând în fața ei, construcția grandioasă de altă dată se aseamănă mai mult unei stafii care nu se poate despărți de oraș, de constănțeni… Lipsită de vlagă și dată uitării, vila are totuși speranță- noul proprietar a demarat procesul de restaurare.
Sursă: Discover Dobrogea
Îndepărtându-ne de portul Tomis și centrul vechi al Constanței, suntem catapultați din nou într-o lume modernă cu mall-uri, clădiri de sticlă, trafic intens, zone industriale… Și cu toate acestea, prin micimea industrialului încă se scurge seva istorică a adevărului.
Ajungem, deci, la cap de linie: portul Constanța. Printre macarale și monștri de oțel, containere și fierătanii, se găsește un „cuib” protector, liniștit ridicat pentru Regina Elisabeta a României. „Romantică iubitoare de singurătate, stăpânită de visurile ei neînfrânate, de o sensibilitate exagerată și de o puternică imaginație poetică” conform istoricului Nicolae Iorga, nu este de mirare că sufletul reginei, Carmen Sylva sub pseudonimul ei de poetă, a tânjit mereu după mare. Plângându-se de inconvenientele întâmpinate la palatul ei de lângă fosta gară pe timpul șederii sale în Constanța – zgomot, fum, agitație, depărtarea de mare –regina a dorit o mică reședință mai protejată, iar dorința ei este îndeplinită de îndată. De doar cincisprezece zile au avut nevoie lucrătorii, după un proiect al arhitectului Victor Stephanescu şi la indicaţiile inginereşti ale lui Anghel Saligny, pentru a ridica această construcție diafană, poetică și misterioasă, asemănătoare unei cabine de vapor și care era înconjurată de o terasă circulară deasupra mării. Regina Maria, care și-a găsit la rândul ei un refugiu în acest pavilion, și-o amintește în Povestea vieții mele pe regina-poetă „în picioare pe terasa îngrădită cu fier a căsuței clădite pentru ea, pe un dig care se întinde în mare la intrarea portului în Constanța. O căsuță ciudată, zidită de inginerii portului, cu odăi ce semănau cu cabinele vapoarelor. […] Lui Aunty nu-i plăcuse niciodată să doarmă toată noaptea și avea obiceiul să se scoale la ceasurile în care nu se deștepta încă nimeni. Astfel, era întotdeauna gata la timp ca să vadă vapoarele sosind s-au depărtându-se, fie ziua, fie noaptea”. În acest loc s-a petrecut chiar și vizita istorică a ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi a familiei sale, în iunie 1914.
Sursă: imagoromaniae
Din păcate, în contextul Primului Război Mondial, în 1916 Cuibul Reginei a fost abandonat, succesoarea Elisabetei, regina Maria, construindu-și ulterior un loc de refugiu mai drag, reședința de la Balcic. Mai mult, odată cu instaurarea comunismului și pierderea interesului Armatei Roșii pentru această clădire, ea a fost demolată aproape în totalitate la mijlocul anilor 60, odată cu lucrările de modernizare a portului. Abia în 1996, după o reconstituire parţială, Cuibul Reginei a căpătat forma de astăzi, fiind o copie destul de fidelă.
În ziua de azi, clădirea este sediul Muzeului Portului din Constanța, cu pereții crăpați, ornamentele coloanelor stricate, parcă obosită de povara unei istorii necruțătoare, cu războaie și deznădăjduită de neglijența cu care a fost tratată.
Și totuși, printre zidurile care plâng tăceri de piatră, Constanța își mai spune încă o dată povestea. Nu cu voce tare, ci în șoapte: prin ecoul unor pași care nu se mai aud. Astfel, printre ferestrele oarbe care au privit odinioară Marea Neagră cu speranță, ușile vechi, deschis-închise ce de-abia își țin propriul schelet, devin păstrătoare de visuri uitate, de iubiri împlinite, de speranțe ratate și de rătăciri și regăsiri. Clădirile vechi de sute și mii de clipe ne chemă să le salvăm, dar mai ales să le ascultăm, să le simțim aerul de odinioară, ce ne poartă parcă spre un timp mitic al originilor, căci în crăpăturile lor nu găsim doar trecerea timpului, ci și un îndemn: să ne întoarcem către acele origini autentice și să primim această substanță divină în existența noastră efemeră.
