Marco & Alberto Ippolito sub trei condeie

Concursul Marco & Alberto Ippolitoa fost inițiat în 2002 cu scopul de a păstra vie memoria a doi frați italieni – Marco și Alberto – și de a celebra spiritul lor creator. Cei doi tineri au fost pasionați de poezie și arte, însă, din păcate, s-au stins din viață înainte ca lucrările lor să prindă aripi. În memoria acestora, în fiecare an mii de tineri din toată Europa se adună pentru a se bucura de comuniunea întru artă.  

Cu siguranță că în fiecare elev există o curiozitate care trece dincolo de granițele sălii de clasă și o dorință de a descoperi lumea dintr-o perspectivă mai largă decât cea a manualelor, trăind nemijlocit contactul cu alte medii sociale, culturi și sisteme educaționale. Proiectele de tip „Erasmus” nu sunt doar oportunități internaționale, ci adevărate punți între culturi, oameni și visuri. Aceasta este concluzia la care au ajuns colegii noștri care au participat anul acesta la deplasarea în Italia, în Reggio Calabria, în cadrul concursului Marco & Alberto Ippolito: „Pentru mine, Erasmus nu a fost doar o excursie, ci o prețioasă lecție de viață, care a venit atunci când mă așteptam cel mai puțin.”, ne-a mărturisit Ema Teodora Badea (XI E). „A fost o săptămână incredibilă și recomand oricui elev să dea o șansă acestui concurs care ne-a dăruit unele dintre cele mai frumoase amintiri.”, adaugă Ștefan Nanu (XI E). „Această săptămână nu a fost doar o experiență Erasmus, ci o lecție de viață: despre artă, prietenie și puterea de a fi împreună.”, este convinsă Sofia Maria Stan (XI B). Toți ne vorbesc despre amintiri, pentru că un astfel de proiect încurajează un prim pas către independență, către cunoașterea de sine și înțelegerea diversității în lume.

Pe lângă amintirile care îi leagă acum pe cei trei, inițial i-a legat dragostea față de artă, arta care a fost de altfel și tema proiectului, definită de Sofia:

„Arta poate fi văzută, auzită, simțită, apreciată, dar cel mai important este să fie înțeleasă. Este modul prin care artistul își dezvăluie toate trăirile, armele, sentimentele, ideile… sufletul în esența lui.

Arta este mult mai mult decât ceva palpabil, decât ceva vizual sau auditiv. În esență, arta este peste tot și pentru toată lumea și, fără să ne dăm seama, ne unește. Este limbajul sufletului, o limbă pe care cu toții o vorbim și care întrece barierele culturii, comunicării sau chiar ale timpului. Tot ce trebuie să faci este să îți dorești; să vrei să te deschizi și tu în fața trudei artistului. Să îți deschizi ochii, mintea și sufletul pentru că, până la urmă, orice formă de artă, fie ea poezie sau muzică, îți poate mângâia sufletul dacă îi permiți.

Aceasta – arta – a fost punctul de plecare în aventura noastră italiană, fiind tema concursului de anul acesta. Temă la care am cugetat, cu care am concurat și chiar câștigat fiecare dintre noi. Tema artei ne-a înconjurat în toate cele șapte zile, în moduri neașteptate și nu doar abstracte, fie că vorbim de liceul de artă unde ne-am petrecut majoritatea zilelor, de dansul tradițional românesc interpretat la festivitatea de închidere sau chiar de oamenii pe care i-am întâlnit, aceștia fiind, de altfel, și sufletul acestei experiențe.”

Evocarea Emei:

– Îl cunoști? mă întreabă un profesor arătând spre colegul meu de clasă.

Dau din cap afirmativ și atunci îmi face o propunere care mă uimește.

– Atunci mută-te de lângă el. Vino lângă eleva mea, ea e Isabel.

Așa a început totul…

Când am aflat că am fost aleasă să plec în programul Erasmus prin concursul Marco e Alberto Ippolito, n-am sărit în sus de fericire, ci i-am dat mesaj unui prieten, spunând: Mi-e frică, o să renunț. Acum, dacă mi s-ar da șansa să mă întorc încă o dată la acel moment, m-aș grăbi să îmi fac bagajul.

Era liniște la masă și, cum eram așezați unii între alții, elevi din țări diferite, priveam în jur curioși, dar timizi. Țin minte că i-am mărturisit atunci lui Isabel frica mea de a nu mă integra sau adapta programului, neștiind la ce să mă aștept. A zâmbit ușurată și a spus că simte la fel. Apoi, de îndată ce ne-am dat seama că nu suntem așa diferite precum credeam, am început să tot vorbim și să vorbim. Curând, de la masa noastră răsunau râsete, iar alături profesorii erau mândri că planul lor de a ne împrieteni a funcționat.

E un lucru amuzant să pot spune acum că știu care e culoarea preferată sau numele animalului de companie al unor persoane care locuiesc la câteva mii de kilometri distanță. De unde mi-era frică să fac cunoștință cu ele, am ajuns să am ochii înlăcrimați când ne-am luat la revedere.

Cea mai frumoasă parte a fost, fără îndoială, schimbul de idei, tradiții și perspective cu oamenii pe care i-am întâlnit acolo. Deși provenim din culturi diferite, am descoperit că, în esență, toți căutăm același lucru: conexiune. Cine s-ar fi gândit că aș sta noaptea până dimineața învățând cuvinte noi în alte limbi sau descoperind noi jocuri de cărți? Barierele lingvistice și culturale nu mai reprezentau un obstacol – ne adunam toți într-un singur loc, ne încurajam unii pe alții, schimbam păreri și visuri despre viitor.

Am trăit o săptămână de neuitat în Reggio Calabria, unde fiecare minut a avut câte ceva să ne învețe.

Am avut șansa să vizităm liceul artistic, unde am participat la ore și am schimbat impresii cu elevii de acolo, ne-am bucurat de preparate tradiționale delicioase, am avut privilegiul să punem întrebări unor mari personalități și să primim sfaturi valoroase de la ele, am vizitat muzee, am participat la workshopuri și conferințe care ne-au deschis noi orizonturi.

Deși toate aceste momente oficiale au avut importanța și frumusețea lor, trebuie să mărturisesc că momentele care mi-au rămas cu adevărat întipărite în minte sunt acelea aparent simple, acelea care par banale, dar stârnesc cele mai sincere râsete. De fapt, cred că despre asta a fost vorba în tot acest timp – despre oameni, despre clipe aparent mărunte, dar care dau sens amintirilor.”

            Jurnalul lui Ștefan:

19 mai:            După 11 ore și jumătate de drum, cu microbuz, avion, autocar, barcă și mașină, am ajuns la cazare, în Gallico Marina. Cazarea a fost… memorabilă, dar, din păcate, n-am apucat să ne bucurăm de ea, căci seara am plecat în Reggio Calabria ca să mâncăm și să-i cunoaștem pe primii colegi ajunși, suedezii.

20 mai:            Dimineața am fost la Liceul Artistic „Matti Preti – Alfonso Frangipane”, unde elevii ne-au făcut un scurt tur al lucrărilor lor… mărturisesc că m-am simțit ca într-un muzeu de artă. După-amiaza ne-am plimbat prin Reggio, am fost la Muzeul de Istorie și am mâncat înghețată de la Gelato Cesare, la care urma să ne întoarce în aproape fiecare zi din această săptămână. Seara au venit și polonezii, Maciej și Krzysiek, cu care am râs până târziu.

21 mai:            Astăzi a început, practic, programul oficial. Am fost la liceul de arte din Reggio, iar după ce am mâncat din nou la Gelato Cesare, ne-am întors la cazare, am fost la plajă, iar după aceea a avut loc prima activitate cu toți participanții. Ne-am adunat la sala de mese, cu elevii din Suedia, Germania, Polonia, Portugalia, Bulgaria și Italia, am făcut activități de socializare și i-am cunoscut mai bine pe Ioana din Republica Moldova și pe Aaron, băiatul român care stă în Italia.

22 mai:            Astăzi a avut loc ceremonia de încheiere a concursului. Am fost mândri că am defilat cu steagul României, am ascultat discursurile personalitaților și am făcut turul liceului. După-amiază am avut program liber: am fost la Cesare, ne-am plimbat prin Reggio și am fost la plajă.

23 mai:            Și iată că a venit și momentul mult așteptat: acordarea premiilor. Ne-am bucurat că am luat toți opt câte un premiu sau mențiune onorifică, diplomă ori medalie. Seara au urmat momentele folclorice, iar dansul nostru a ieșit surprinzător de bine, impresionându-i pe elevii și pe profesorii prezenți. Am dansat o brașoveancă reinterpretată și o sârbă studențească, dansuri care s-au bucurat de aplauzele tuturor.

24 mai:            Azi s-au acordat și premiile pentru cercetările sociologice, care au fost jurizate în cadrul proiectului, iar filmulețul nostru de prezentare a obținut locul al doilea. După alte discursuri ale profesorilor și ale personalităților, am mâncat la Gelato Cesare și ne-am întors la cazare. Seara am fost iar în Reggio, la Museo del Bergamotto.

25 mai:            A venit și finalul aventurii noastre din Calabria. Ne-am luat cu greu rămas-bun de la toată lumea și am pornit spre casă, obosiți după o săptămână în care nu am dormit mai mult de 3 ore pe noapte…

Impresiile Sofiei

Pot să spun cu siguranță că Italia ne-a primit cu brațele larg deschise, brațe din care nu am ieșit decât abia în momentul în care a trebuit să ne luăm rămas-bun. Fiecare zi a fost o combinație de învățare, descoperire și fericire pură, făcând experiența Marco & Alberto Ippolito de neuitat.

Însă, pe lângă toate activitățile pe care le-am avut, consider că unul dintre meritele cele mai mari în această deplasare îl au chiar oamenii – adică fiecare persoană care, timp de o săptămână, a trecut peste diferențele dintre noi și s-a alăturat unei mari familii internaționale, printr-o conexiune autentică. Astfel, fiecare persoană a fost o formă de artă în sine, iar conexiunile create au transformat această experiență într-o operă de artă vie. Am avut oportunitatea să întâlnesc niște oameni incredibili – calzi, deschiși și plini de viață – oameni care au reușit să facă să pară că săptămâna a trecut în doar câteva ore. Fiecare interacțiune, fiecare zâmbet sau conversație purtată a adus o rază de lumină acestor zile speciale.

Până la urmă am avut și propriul motto, mai mult ca o exclamație: Spasamento! Prin traducere indirectă este un îndemn să te distrezi oricum îți dorești, cât de mult poți, cu oricine vrei, atâta timp cât nu strici dispoziția celorlalți. Momentul în care strigam toți Spasamento! era un moment plin de unitate, o punte între culturi și oameni, o chemare la a trăi clipa și a ne bucura de fiecare moment împreună – un fel de Carpe diem, dar doar al nostru.

Spasamento rămâne pentru mine nu doar un cuvânt, ci amintirea unei familii internaționale care mi-a lăsat în suflet ceva ce a făcut despărțirea atât de grea, dar în același timp atât de prețioasă. M-am întors acasă cu inima plină, cu amintiri eterne, prieteni noi, o viziune mai amplă asupra lumii și povești care vor fi auzite mult timp de acum încolo. Spasamento!