Diferit și totodată același, revăzut și remodelat în memoria universală de atâtea ori, omul este o instanță asupra căreia se abat necontenit cercetătoare și aprige priviri. Acest cumul de viziuni îi confera identitate socială, atât de înrădăcinată în însăși natura sa individuală, încât devine singurul reper tangibil al existenței sale. Reprezentarea sintetică, ingenioasă și, bineînțeles, satirică a tuturor perspectivelor și opiniilor asumate despre cineva sau ceva din actualitate, prin imagine – aceasta este CARICATURA. Privind o caricatură, îl descoperi, de fapt, pe omul din spatele măștii. Căci, întregul proces constă în modelarea unui chip mult mai sugestiv caracterologic decât înfățișarea reală a reprezentatului.
Caricatura este una dintre puținele forme de artă vizuală menite să demaște realitatea din unghi comic, captând insuficiența ori excesul a ceva sesizat mai întâi de gândirea colectivă. O artă, însă, de multe ori neglijată sau deturnată.
Putem declara că este o artă a actualității, al cărei nucleu este însăși eroarea. Înzestrată cu o monstruoasă forță exprimativă, caricatura este de neegalat în îmbinarea datelor contextuale cu aluziile simbolice, a receptării realității cu o jovială poftă a jocului satiric. Ce e drept, uneori este zdrobitoare până la un insuportabil dezgust, alteori meschină, dar ea rămâne o surprinzătoare ofertă de interpretare a realului, fiind în nemijlocită conexiune cu el. Artistul este cel care, prin forța alegerii, se folosește de caricatură pentru a reprezenta brutalitatea și grotescul conform propriei viziuni. Imaginea caricaturală este un rezultat al gândurilor noastre, dar ilustrat într-o manieră atât de distorsionată încât nu ne mai aparține. Aceasta capătă mai mult înfățișarea unei idei volubile, colosale. Chiar dacă nu ne regăsim în atitudinea asumată de artist, sesizăm cu ușurință originea ei și nevoia lui de a o evidenția și de a o răspândi. Bineînțeles, percepem intenția caricaturistului doar dacă suntem conectați la realitatea curentă, ceea ce constituie și condiția limitativă a caricaturii. Cum am putea înțelege o caricatură fără să avem informații despre contextul istoric în care s-a născut, cu umorul său cu tot?
Louis Raemaekers,
To your health civilization, 1916
Moartea închină un pocal imens plin cu sânge când, în numele onoarei, puterile europene au început un război de proporții mondiale, sacrificând inutil milioane de vieți.
Umorul și comicul sunt, la rândul lor, categorii subtile și destul de bizare. Fiecare om, cultură, perioadă istorică manifestă un mod specific de înțelegere a comicului, de sesizare a lui în real și de practicare a lui, după normele și valorile care-i circumscriu viața. Nu există o glumă universală, deși sunt infinite neconcordanțe și absurdități peste tot în lume, pentru că oamenii nu glumesc la fel. Simțul umorului e diferit de la cultură la cultură. Acest adevăr relevă importanța decisivă a caricaturii în cunoașterea unei națiuni, a unei epoci etc.
Thomas Nast, Boss Tweed and the tammany ring, 1871
Câteva persoane așezate în cerc fac același gest: arată cu degetul către cel de alături, ca răspuns la întrebarea „Cine a furat banii oamenilor?” Fiecare dintre ei dă vina pe următorul, încât vinovatul nu poate fi identificat niciodată. Dar din ce cauză? Dintr-o solidaritate a corupților care, acuzându-se reciproc, se disculpă reciproc? Dintr-o dorință de răzbunare reciprocă? Dintr-o incompetență penibilă a justiției de a-l găsi pe făptaș? În scandalul american al momentului se indica, finalmente, un singur vinovat, Boss Tweed, pentru a acoperi vina incurabilă a întregului sistem corupt.
Există o limită a umorului/ comicului? Bineînțeles că da. Nu putem râde la/ de orice, iar anumite glume sunt considerabil mai violente sau răutăcioase față de altele, mai temperate și potrivite situațiilor în care ne aflăm. Poate râsul nu este doar o metodă de supraviețuire nevinovată, ci o acțiune psihologică de dominare prin ironizare a obiectului. Ce-i drept, se poate identifica și o latură necreditabilă a umorului, care constă în mutilarea comportamentală a individului ridiculizat. Se manifestă uneori prin râs egoismul și răutatea omului ce se amuză nespus de mult pe seama nefericirii celuilalt, fie că este un dat real, fie că și-o imaginează pentru frângerea emoțională a respectivului.
Revenind la marea familie a artelor vizuale căreia îi aparține caricatura, trebuie să remarcăm și alte trăsături distinctive. Spre deosebire de pictură sau sculptură, mult mai greu de accesat și de receptat, caricatura are priză directă și rapidă la mase. Pe artele plastice canonice s-a dezvoltat cultura; de aceea ele pretind, din partea receptorului o pregătire prealabilă, o inițiere. De asemenea, sunt puternic instituționalizate. Există, în slujba lor, școli specializate, licitații și muzee enorme etc. În schimb, caricatura este adesea considerată un mijloc de destindere a maselor. Aria ei de circulație este considerabil mai mare fiindcă vehiculul ei este cu mult mai accesibil: presa. Prezente în ziare și reviste, uneori în afișe, caricaturile l-au transportat pe om din lumea concretă într-o realitate amplificată umoristic.
Pe de altă parte, spre deosebire de pictură, nu poți contempla permanent o caricatură (excepție făcând, poate, cele de un imens spirit imaginativ și gust al frumosului), căci mesajul ei, înrădăcinat în context, se epuizează rapid. De asemenea, necunoscând/ neînțelegând problematica istorică a unei perioade, nu poți consona cu spiritul caricaturilor care o exprimă. Unii ar spune că pictura este greu de înțeles pentru că plutește deasupra cotidianului, pe când caricatura este greu de decriptat tocmai pentru că se hrănește din el.
Însă, în afara religiei, a transformării ascendente a sufletului, doar umorul este cel care ne deschide calea evadării și detașării de timp și spațiu. Devenim niște spectatori ai jocului omenesc, capabili să sesizeze ridicolul, banalitatea și aberațiile propriilor vieți. Prin urmare, caricatura ar trebui înțeleasă și ca formă de protest față neputința care ne-a fost sortită. Exagerarea plastică joacă rolul unei terapii a existenței noastre fizice atât de imperfecte.
Să privim puțin în urmă! Istoria caricaturii este marcată de utilizarea specifică a jocului exagerării încă de la începuturile sale, în secolul al 16-lea, în Renașterea italiană. Chiar dacă nu erau expuse public, artiștii plastici își exersau, în carnetele lor, abilitățile de portretizare a anomaliilor fizice prin caricaturi. Nu era o simplă distracție, ci un complicat studiu al omului, ce presupunea observarea acută a realității. Artistul căpăta control plăsmuitor și își putea cizela forța imaginativă. Însuși Leonardo da Vinci a fost captivat de posibilitățile caricaturii, deschizând, prin seria „capetelor grotești” din 1490, imensa popularitate a acestui gen. Caricatura a devenit rapid un mijloc de exprimare direct și răsunător. Nimeni nu putea ignora impactul pe care ea îl avea nu numai asupra celui vizat, ci și asupra populației care se simțea auzită și reprezentată.
Leonardo da Vinci – 5 capete grotești și 3 capete de bărbați în profil
Așa a fost mai întâi cultivată caricatura, ca formă de critică. Nu este de mirare că primele subiecte erau figuri publice, larg cunoscute, precum politicienii sau nobilii. În anii 1800 caricatura s-a răspândit în Europa, iar în secolul al 19-lea, în Franța, a căpătat dimensiuni considerabile. Simbolul conducerii regelui Louis-Philippe, celebra pară, a fost chiar o invenție a caricaturistului Charles Philipon. Fiind o insultă imensă la adresa casei regale, regele a dat o lege prin care a interzis caricaturile politice, limitând libertatea presei.
Foarte bogată din punct de vedere tematic, caricatura poate fi considerată una dintre cele mai controversate și marcante forme de artă din secolul al 20-lea. Artiști remarcabili au reușit să expună tăios realitatea socială și politică în care își desfășurau existența, atât de abil încât și acum mesajele lor sunt năucitor de exacte. Un exemplu este Louis Raemaeker, unul dintre cei mai influenți artiști, care a surprins ororile Primului Război Mondial, exprimând o atitudine antigermană și destabilizând astfel neutralitatea Olandei, țara sa. Să-l adăugăm pe David Low, cu faimosa lucrare „Rendezvous”, intens reprodusă și remodelată.
Charles Philipon – Caricaturi ale regelui Louis Philippe, 1831
În zilele noastre, caricatura are noi particularități: a căpătat și forma artei stradale și este un mijloc de autoironie. Caricaturistul își acceptă imperfecțiunile și constată că, fiind supus aceleiași deconstrucții comice aplicate altora, se poate amuza. Ai umor atunci când poți să râzi și de tine, nu numai de ceilalți. Modernismul a adus această deschidere către ideea de a fi tu însuți subiect al râsului. Să fii cel reprezentat într-o caricatură era considerat înainte un fapt terifiant, josnic și profund dezonorant: erai pus în fața anihilării tale graduale. O imagine monstruoasă devenea identitatea ta publică și trebuia să te împaci cu sentimentele de rușine și de teamă. Azi, toate aceste preconcepții și anxietăți s-au dizolvat în râsul lucid și autoironic.
Dar până la urmă reputația caricaturii nu a rămas nepătată. De-a lungul timpului, au existat voci care o declarau o creație total meschină și obtuză, fără putere reală de combatere a răului, o artă opusă frumosului, care aduce la suprafață doar mizeria societății. Mai bine ar fi uitată! Mai bine am încerca să acoperim urâțenia lumii cu simțul esteticului și plăcutului! I s-a reproșat caricaturii și lipsa ei de seriozitate. Nu poți trata, s-a spus, teme atât de sensibile sau de grave, precum moartea, războiul, corupția, prin niște imagini comice. Pur și simplu, caricatura nu le poate surprinde esența!
Cert este că o caricatură bună trebuie să exprime fidel nemulțumirile și emoțiile unei întregi colectivități. Rolul acesteia este de a transmite o idee critică pentru a corecta ceea ce e greșit, injust sau ofensator, nu să fie ea însăși injustă și ofensatoare. Nimic în exces nu este bun! Pledoaria mea pentru caricatura de calitate nu este, așadar, un îndemn la a râde tot timpul, întemeiat sau nu, de orice, ci un îndemn la a nu uita să râdem corectiv de ceea ce este caraghios, ridicol sau absurd.
David Low, Rendezvous, 1939
Un rendezvous, o întâlnire prestabilită între… Hitler și Stalin. Cei doi se salută cu o cinică politețe, lângă un soldat mort. Complici ai crimei mondiale, apropiați prin natură, dar diferiți prin așa-zise ideologii politice, își mărturisesc nonșalant părerile. „Mizerabilul Pământului” și „Asasinul muncitorilor” își fac reverențe, indiferenți la suferința întregii umanități.
