Răsfoind reviste din anii trecuți, am găsit în numărul 1 din 2023, într-o recenzie la Greața de Jean-Paul Sartre scrisă de Bianca Seceleanu, un pasaj subliniat: […] ființa umană are nevoie să-și transcendă starea actuală pentru a se proiecta în planuri și proiecte de viitor, pentru a se putea defini pe sine. Nu-mi mai amintesc ce a însemnat pentru mine atunci sau motivul pentru care l-am subliniat. Însă acum, după trei ani în care m-am proiectat în Zări Alb Astre, îl redau aici pentru că surprinde esența rolului pe care revista școlii l-a avut în devenirea mea.

Acum îmi dau seama că, pentru adolescenta extraordinar de confuză care eram, scrierea recenziilor de carte pentru revistă reprezenta cel mai important act de autodefinire.  Perioada aceea stranie nu-mi promitea niciun viitor care să mă mulțumească, niciun drum clar căruia să mă dedic, pentru că pur și simplu îmi lipseau gândurile, revelațiile, intuiția care să mă ducă la ele. Dacă aș fi o construcție, aș putea spune că eram neterminată. Cred că odată cu fiecare carte citită și cu fiecare recenzie scrisă, mă completam pe mine, proiectându-mă în scris, frază cu frază, gând cu gând. Să redactez un articol era pentru mine chiar mai mult decât un proiect pe care îl iubeam. Conceperea lui era modul în care gândul meu se lovea de pereții propriului sens, învățând să se formeze.

Sensul nu apare instantaneu, ci se construiește prin interpretarea evenimentelor, gândurilor, emoțiilor, care, în timp, ia formă narativă. Proiectarea în viitor este un fel de autonarațiune; viețile noastre sunt pentru noi niște povești.

Așa explic, mai întâi, modul în care cititul de ficțiune și analiza a ceea ce citesc m-a ajutat să găsesc sens în propria poveste: prin exemplu. Ideea împachetată în cuvinte și livrată ca atare nu are același efect, pentru o conștiință care se definește în timp, ca ideea trăită, transmisă ca experiență. Fixându-le prin scris, ideile s-au integrat structural în mine și m-au făcut cine sunt azi.

Așa explic, apoi, și importanța pe care o publicație școlară o are pentru elevi și pentru instituție, ea funcționând ca o memorie narativă a liceului. Paginile revistei și site-ul acesteia pun la păstrare întrebările pe care ni le-am pus cândva, felul în care am privit lumea, aspectele societății care ne-au trezit interes sau indignare, spunând ceva despre fiecare generație. De exemplu, vizitând de curând site-ul, am observat preocuparea actuală pentru modul în care sinele se deformează sub presiunea societății: șlefuit prin trenduri, fragmentat de nevoia de validare, procustat de conștiința individuală sau colectivă. Din perspectiva mea, textele exprimă starea primei generații care a crescut integral în era Instagram și TikTok, generație care, în ciuda acestui context, rămâne conștientă și refuză să trăiască în superficialitate.

Mai mult, fără mărturiile noastre, cei ce vor intra în liceu peste douăzeci de ani nu ar înțelege ce au însemnat pentru noi activitățile, proiectele cărora ne-am dedicat: Clubul de Lectură, Clubul de Debate, Festivalul Aplauze, conferințele domnului Boskoff și multe altele. Toate acestea sunt evenimente care trec, generațiile care le-au trăit pleacă, dar revista le fixează în timp. Zări Alb Astre nu este doar o colecție de texte, ci un proiect narativ, o încercare conștientă de a da formă și consistență unei experiențe comune. Astfel, liceul nostru este de aproape 80 de ani o poveste colectivă. El nu înseamnă doar prezent, ci și memorie și continuitate.

Să contribui la continuarea poveștii mirciste și la materializarea ei în două numere tipărite a fost pentru mine o experiență unică, de care îmi este teribil de dor. Îmi este dor să urc articole pe site, să culeg descrieri pentru facebook, să caut idei de copertă, fonturi, imagini. Îmi este dor să plănuiesc viitorul revistei alături de redacție, de Ema și de doamna Cîrligeanu.

Îmi lipsesc săptămânile pe care le începeam cu gândul că, de-a lungul lor, trebuie să scriu recenzii. Deși acum nu mai este centrul preocupărilor mele, scrisul m-a făcut să-mi dau seama că-mi place să mă gândesc la lucruri și să intru în profunzimea lor, nu prin faptul că mi-a oferit răspunsuri, ci pentru că mi-a construit structura mentală, intuitivă, prin care să le caut, în lume și în mine.