Solemn, îndemnul de a-ți trăi toată viața până diseară, după cum ar spune băieții de la Robin and the Backstabbers, pare că a ajuns și la Joyce. Cum altfel să fi înghesuit deceniul Odiseei într-o singură joi, 16 iunie 1904? Lăsând gluma (și frustrările irlandezului de a-i fi redusă opera de criticii grăbiți la o rescriere homerică), în Ulise, visul febril al romanului modernist, urmărim nu mărețele aventuri mitologice, nici visul unei nopți de vară, ci banalitatea zilnică al cărei condamnat e Leopold Bloom, un anti-erou umanizat până la dezgust, rămas sub semnul potențialului, încă îmbobocit. După cum îi sugerează numele, până la urmă înflorește, dar nu schimbând lumea, ci devenind simbolul ei general și ultim, un post-Mesia (Bloom e evreu nepracticant!) răsturnat, care iartă pentru o mântuire individuală, nici măcar în sens transcendent, ci, dimpotrivă, pentru a putea rămâne un om al lumii, dincolo de dramele modernității.

Dacă răsfoiți curioși paginile care deschid cartea, veți crede că vă mint sfruntat: Bloom nici măcar nu pare să fie personaj în propria odisee; de fapt în primele trei capitole nu e deloc menționat, fie și în treacăt. Ne întâmpină un altul, Stephen Dedalus, care pare o figură familiară, alter-ego-ullui Joyce din Portret al artistului la tinerețe, roman precursor, cu tente autobiografice. Îi urmărim, deci, hoinăreala pe la Turnul Martello, unde luăm parte la o liturghie (Introibo ad altare Dei rostește Buck Mulligan, pacostea cu care locuiește Stephen) coborâtă în profanul mizer, camuflată în… bărbierit, apoi pe la Școala de Băieți, unde discuția sa cu directorul, Mr Deasy, ne mai lămurește legat de ce vrea cartea asta de la noi, adâncind temele deja propuse: coșmarul istoriei pentru irlandezi, antisemitismul, colonialismul șamd. Toate doar ca să coborâm apoi în cea mai densă parte de până acum, monologul deruntat și profund filozofic al lui Stephen, din care o să amintesc, așa, ca să gustăm puțin din, până la urmă, ciudățenia operei, citatul următor: Dumnezeu se face om se face pește se face gâscă se face munte de puf. Planurile opuse, cel cerebral și difuz al lui Stephen și cel prin excelență material și al imediatului al lui Bloom, se contopesc târziu în subiect, până atunci cei doi evitându-se razant, poate în încercarea lui Joyce de a simula hazardul, loteria care-l guvernează pe omul modern.

Revenind la Leopold, scena domestică a toaletei sale de dimineață, printre primele din 7 Eccles Street, reședința cuplului Bloom, care ar ultragia orice clasicist, este încă una cuminte, gândindu-ne că de-a lungul lungii zile, de pildă, se transformă în femeie și naște opt copii, asta dincolo de onanismul care a făcut ca romanul să fie interzis o bună perioadă. Îndepărtându-ne de o înțelegere moralistă, reacțiile în fața cărămizii ăsteia (și prin întinderea oarecum intimidantă, dar mai ales prin caracterul ei fundamental în modelarea ulterioară a literaturii) rămân, însă, contrastive: Virginia Woolf i-a criticat centrarea obscenă, biologică, pe problema individului redus la corp, în timp ce, anual, se serbează Bloomsday, simpatizanții costumându-se în personaje și, bovaric, timp de o zi, respectă cu strictețe subiectul romanului.

În fine, în pribegirea lui cotidiană, Bloom merge la o înmormântare, asistă la o naștere grea, coboară în tenebrele vieții de jos dublineze, este un asuprit funcționar public, cetățean al clasei de mijloc, evreu marginalizat în Irlanda cutumei catolice, i se confirmă bănuita infidelitate a soției sale, Molly, adulter de care nu e nici el străin, dedându-se fanteziilor, și, totuși, încearcă să-și salveze căsnicia de multă vreme castă, de pe urma decesului unicului fiu, Rudy.

E firesc că încercarea unui rezumat e aproape imposibilă, și oricum nu eu aș fi potrivită pentru o muncă dintre acestea, iertați-mi noviciatul, va trebui să trudească fiecare ca să capete o privire de ansamblu mulțumitoare. Pot doar să vă divulg că, după mine, deriva în tenebrele lui Ulise, senzația de completă pierdere, că trebuie să-ți faci loc prin carte mergând pe coate, și, uneori, lipsa totală de înțelegere a ce citești, e ce o face dincolo de a fi suportabilă, un joc și o lucrare de control la capitolul dacă știm, de fapt, să citim.

Poate că travaliul Minei Purefoy este comparabil cu cel al sărmanului cititor; până la urmă, unul dintre singurele lucruri certe despre Ulise este solicitarea pretinsă de la noi: cred că e potrivită glumița cu am citit Ulise în sensul că ochii mei i-au văzut toate cuvintele. Care, nu de puține ori, se topesc și își pierd aproape complet referențialitatea. Oricum, avem de-a face cu o lucrare experimentală, cu un flux al conștiinței care (i)realizează existența. Încărcătura semantică, aluziile la intertextualități obscure, fac ca romanul să aibă o stratificare densă, care, fără ajutor extern (cele trei sute de pagini de note de subsol ne surâd!), poate fi impenetrabilă. Ca post-lectură sau, mă rog, ghid-de-citit-după-fiecare-capitol, Ulysses, 732 de Mircea Mihăieș și Poeticile lui Joyce de Umberto Eco pot fi de nădejde, pe lângă podcasturile dedicate etc. (nu cred c-am mai citit ceva cu atâtea resurse externe!). Să rămânem, totuși, la textul în sine, după cum mi s-a filozofat să citesc de și nu despre!

Cred că pentru a pricepe dinamica pretinsă în carte, trebuie să-i punem sub lupă pe Stephen și Leopold dintr-un unghi, și asta s-ar putea să sune bizar, al paternității. Stephen, pe care-l știm de copil din Portretul, are, în Ulise, 22 de ani și, dincolo de fronda sa existențială (refuză până și să-i zică ultimele rituri mamei adânc religioase, pe moarte, pentru că ar fi o lipsă de autenticitate a ateismului său; fantoma ei îl bântuie și-l invită la pocăință), rămâne prin excelență un fiu, dar într-o continuă căutare a tatălui, a arhetipului creator, Dedal (care îl patronează onomastic), care să-i servească în truda lui de artist, după cum încheie Portretul, Bătrâne tată, bătrâne meșter, fi-mi prielnic acum și pururea. Cel biologic, cel puțin la nivel intelectual și afectiv, l-a respins inexorabil; așadar, în Bloom, îndoliat după pierderea fiului, găsește un refugiu patern pe care, însă, în final, îl refuză.

Dacă Dublinul ar arde, simpatizanții lui Joyce sunt convinși că ar putea fi reconstruit din cărțile lui. Calitatea monografică e greu de contestat; până la urmă autorul plătea oameni să meargă pe rutele descrise intradiegetic, să se asigure că se potrivesc duratelor pe care și-a construit aproape matematic romanul. Arhitectura lui Ulise e, însă, înrădăcinată mult mai adânc de imaginile de care ne izbim în primă fază, coboară adânc în tehnicile de construcție care îl aproprie de geometrie. De exemplu, în capitolul dedicat travaliului, Joyce moșește textul la nivelul limbajului, trecându-l fin de la engleza veche prin toate etapele evolutive ale limbii, până la argoul secolului douăzeci, aproape lipsit de sens pentru cititorul actual. Un altul e scris sub forma unui text dramatic, iar în cel dedicat biroticii slujbei lui Bloom (agent de publicitate) titluri ziaristice sparg textul.

Citând-o pe Molly, cred că singurul răspuns îngăduit la întrebarea dacă Ulise ar trebui răsfoit măcar în treacăt este: da i-am spus vreau Da.