De ieri până azi. Logometria Zărilor
Cum se scrie despre lucruri? În fel și chip sau, mai bine zis, în feluri variate, care păstrează prin detalii ori sugestii profilul epocii, și după chipurile scripturale proprii celor care mânuiesc condeiul.
Propunem în această serie de articole un dialog al felurilor și chipurilor în care mirciștii au surprins/ surprind lumea, la distanță de multe decenii. Măsurăm prin cuvânt (logometrizăm!) cei 80 de ai de privit spre „Zări”.
DE 1 MAI
de Cazacu Mihail cl. VII L. M. B.
(Articol publicat în Zări Albastre nr. 3-4 din anul 1947)
Înțelegerea trâmbița din fanfara-i nouă chemare spre serbare.
Trilurile suferinței umane se succedau grăbite în dimineața zilei de Mai.
Te urmăreau în gândurile intime și-ți călăuzeau paşii către aceeași Solidaritate ce trona melancolică pe tribuna înfrăţirii generale, ascultând marşul miilor de inimi, care cadențau într-un ritm vioi mărturisind o adorare mută. Privirea melancolică era reflexul resortului interior, care îşi depăna în voie firul cugetării duioase.
Câte jertfe nu au fumegat pe altarul uriaş, mistuite în rugurile aprinse de neînțelegerea unor vremuri turburi. Câte vieți nu au făcut ofrandă cinstitelor daruri! Dar cum era şi firesc, a învins. Iar trista ei istorie nu a fost decât o piatră de încercare: decât temelia pe care se va clădi mai târziu arcul de triumf al unei mentalități noi, aservită omului muncitor. Ajunsă aici cu firul cugetării, Solidaritatea schițează o trezire la realitate, primind defilarea, ce într’un şir compact şerpuia la picioarele ei.
Curioasă adunătură la prima vedere! Oameni din colțuri îndepărtate de țară, profesiuni ce se deosibeau prin artă şi priceperea ce li se cereau, alergaseră sub acelaș drapel, cimentați durabil de magia muncii, ea singură creatoare de valori şi fericire. Ţăranul în ținuta hotărâtă de părtaş trudnic al meleagurilor noastre, intelectualul sbârcit de învăţătura tomuritor prăfuite din biblioteca vremii şi muncitorul cu dârzenia zugrăvită pe figura călită în dorința-i aspră de a ține în frâu viața, se prosternează voioși în faţa Solidarității umane, într’o vreme când doar ea le-a rămas ca idol. Şi moştenire.
Ajunşi în dreptul tribunei, fac mutualul jurământ sfințit prin suferințele îndurate să croiască a lor viață mai bună, sub un cer mai bun.
Mai (1), mai apoi
de Rareș Marcu
Acum „n” ani (mai exact 79), un mircist sincer emoționat de Ziua oamenilor muncii sau poate doar influențat de propaganda din zorii comunismului postbelic scria avântat și alegoric despre Înțelegerea (comuniunea de idei) dintre oameni și despre Solidaritatea în muncă. Nu avem cum să știm dacă tabloul idilic pe care îl descrie Mihail Cazacu din clasa a VII-a de liceu (a XI-a de azi) chiar aduna mulțimi entuziasmate ori numai mulțimi și nici nu putem auzi „fanfara nouă” (a noului regim politic!) și „trilurile suferinței” (?!, bizară imagine!). Nu putem trăi realmente și nici măcar imaginar stările personajului colectiv, fiindcă sunt neverosimile: elan revoluționar și duioșie, spirit jertfelnic și voioșie, activism muncitoresc și melancolie. Să fi fost acel 1 Mai imortalizat de junele mircist o autentică scenă de epocă? Ne îndoim. Sigur este că autorul și-a dat toată osteneala să producă o retorică ditirambică, pe care i-o scuzăm, căci, nu-i așa, omul e sub puterea vremurilor.
Dar articolul lui M.C. ne face să privim spre actualitate, pentru a cerceta cum mai stau lucrurile cu 1 Mai-ul de pe la noi.
Nu departe de efervescența sezonului estival, de mișunarea arogantă a turiștilor, Întâiul Mai actual este o prefață la vacanță. În această zi, anual, se creează Solidaritatea românilor în jurul micilor și al grătarului și ea va ține toată vara. Picnicul și terasa sunt locul evenimentelor care ne aduc împreună pentru a urmări și participa la spectacolul vieții. De Unu Mai trăim vivace toate convențiile de socializare împământenite românește prin simțurile și simțirea colectivă. Dacă suntem bucureșteni, dăm fuga pe Litoral. Dacă suntem constănțeni, dăm fuga la coada de pe Valea Prahovei. Ieșim în natură, cu grătarul și manelele, cu familia sau prietenii, sau și și. Suntem ca muștele atrase de fumul înecăcios al grătarelor care sfârâie pe orice spațiu public din România (ilegal, știați, nu?). Se cheamă că ieșim undeva. Cuvântul-cheie: ieșim.
O altă ocazie de validare a Solidarității sunt chermezele organizate de administrațiile locale, mai ales în mai micile, dar pitoreștile localități ale patriei. Fanfaronada oratorică a demnitarilor satisface nevoia de a ne laudă singuri, zgomotos și exagerat, pentru calități închipuite. O ascultăm ca să redevenim mândri și demni. Cine se mai gândește atunci la valorile care ar trebui să stea la temelia vieții noastre colective? Acceptăm și aderăm mimetic la convenții atât de banale! Cine se mai gândește la distorsionarea realității reale? Suntem turmentați, participăm solidar la o beție de cuvinte și aplaudăm euforici măsurile liber-schimbiste. Îmi permit a-l parafraza pe Caragiale tocmai pentru a pune în discuție acest tablou al Unu Mai-ului nostru, cu toate contrastele lui: între aparenţă şi esenţă, pretenţie şi realitate, voinţă şi putinţă. Este tabloul unei lumi pe dos, de bâlci şi de circ, în care valorile individuale şi sociale (ca şi limbajul) au fost alterate, lăsând în urma lor doar forme goale.
Împrumutând un ochi de comediograf, caragialesc, consemnez și eu defectele societății contemporane tocmai pentru a surprinde moravurile compatrioților mei. Nu îmi permit a scrie joase, cum ar fi făcut-o scriitorul, ci voi spune inadecvate, dar bine ascunse sub aparențele emancipării și modernității. Căci, plimbându-mă de 1 Mai pe Litoral, navigând pe valuri de veselie, duioșie și spirit liber, impostură, parvenitism și aroganță, nu pot să nu mă întreb: Ce sărbătorim noi, de fapt?
Rememorăm Regula celor trei de 8, și anume: 8 ore de muncă, 8 ore de somn, 8 ore de recreere (ce bine ar fi dacă le-am respecta și noi!), căștigată atât de greu și sângeros de câtre muncitorii din Chicago în 1886. Preluată și în România, în perioada comunistă, ziua de 1 Mai era marcată de parade grandioase și pancarte omagiale (vă sună cunoscut, cred, din articolul lui M.C.). Evenimente artificiale și ele, camuflând o solidaritate în/ de frică. Erau marșuri triumfaliste ale unor oameni în care mocneau saturația și revolta și care abia așteptau să rupă rândurile pentru a se drege cu niște mici și bere.
Totuși, după ’89 pare-se că am păstrat doar partea cu relaxarea, transformând ziua într-o modalitate comică de a sărbători munca prin stat și solidaritatea prin dezbinare. Căci nu mai puteam avea sentimente de apartenență la și de solidaritate cu, dacă ne batem cu alții pe cel mai bun loc de grătar sau pe bucata cea mai bună de carne. Am devenit acești antreprenori ai egoismului din cultura succesului individual, încât, deși pare că suntem împreună, rămânem reci și solitari.
Să nu mă înțelegeți greșit, istoria modernității se demonstrează a fi o lungă și glorioasă bătălie pentru eliberarea individului. S-au dărâmat zidurile breslelor, s-au rupt lanțurile feudale și s-au contestat dogmele care ne obligau să fim una cu grupul, care ne refuzau autonomia alegerilor și a acțiunilor noastre. Ajunși, totuși, în vârful muntelui libertățiilor, constatăm, cu ironie și un puternic gust amar, că peisajul este pustiu, că, deși comemorăm suferințele trecutului, nu prea știm ce să facem cu libertatea prezentului. Tragedia nu este nici pe departe că am devenit liberi, ci că am început să confundăm această libertate cu absența oricărei responsabilități față de cel de lângă noi. Solidaritatea este definită prin coeziune, frăție și strânsa legătură de concepție sau sentimente, necesitând în primul rând recunoașterea Celuilalt. Poate nici nu mai trebuie să folosim termenul solidaritate în sens larg, căci în era digitală, în care algoritmii ne livrează numai ceea ce ne seamănă, am pierdut până și spațiul dintre, acea zonă neutră în care oamenii se întâlnesc ca egali pentru înțelegere. Asta este agonia Celuilalt…
Solidaritatea actuală se dovedește a fi atât de fragilă și paradoxală… În timp ce nu ne salutăm vecinii de palier, sabotând prin comportamentul cotidian ideea de solidaritate, suntem primii care „empatizăm” și sărim digital cu îmbrățișări, inimioare și urări de toate felurile atunci când o nedreptate ne este povestită de către vreun străin pe rețele. Ce ne costă să o facem?
Cred că ar fi bine să transformăm solidaritatea din simbol în practică, să o eliberăm de retorica grandioasă, să o aducem în școli, în cartiere, la locurile de muncă, în spitale, între și printre oameni.
Poate doar așa de 1 Mai nu ne-am mai bate atât de tare pe cel mai bun loc de grătar, ci pe cine duce gunoiul după terminarea acestuia.
