Arhive ZăriAlbAstre2013 - Pagina 5 din 6

ZăriAlbAstre2013: „Cărți de citire“ de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A, publicat în numărul 2 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„«Ştii că tocmai ai terminat de citit o carte bună dacă după ce ai întors ultima pagină te simţi ca şi cum ai fi pierdut un bun prieten.» (Paul Sweeney)

Vă propun să începem cu arhicunoscutul Scott F. Fitzgerald. Deoarece noua ecranizare (în rolul principal se află Leonardo DiCaprio, deci cum ar putea fi ratată?) i-a împins pe câţiva să încerce şi varianta «neadaptată» a «Marelui Gatsby», recomandarea mea va fi o altă carte celebră, care, deşi nu a primit elogii antume, s-a dovedit un real succes post-mortem.

Blândeţea nopţii (1934) este un roman despre spulberarea visului american (o temă frecventă în operele lui Fitzgerald) în anii de dinaintea Marii Crize şi despre complicate procese psihologice care ne dirijează comportamentul. Rosemary, o adolescentă încântătoare de 18 ani, călătoreşte împreună cu mama sa, ajungând într-o porţiune izolată a Rivierei Franceze. Acolo îi cunoaşte pe Dick (psiholog american) şi Nicole Diver, un cuplu ce întruchipează, aparent, mariajul perfect. Pe măsură ce eroina devine din ce în ce mai implicată în viaţa psihiatrului, adevărul despre trecutul celor doi şi despre decadenţa înaltei societăţi iese la iveală, iar acţiunea ia o turnură neaşteptată.

Cartea este inspirată din experienţa de viaţă a autorului, soţia sa, Zelda, suferind de schizofrenie şi având un comportament asemănător lui Nicole. Este Dick proiecţia autobiografică a autorului? Aici rămâne să vă documentaţi singuri.

O altă carte pe care am avut norocul să o citesc acum ceva vreme şi care se află de atunci în topul cărţilor preferate este Femeia nisipurilor (1960) de Kobo Abe. Dacă nu sunteţi încă familiarizaţi cu literatura japoneză, ar trebui să începeţi să fiţi. Iar dacă nu vreţi să încercaţi o poveste stranie precum cea imaginată de Kobo Abe, Yasunari Kawabata (Sunetul muntelui, Vechiul oraş imperial, O mie de cocori), primul japonez care a primit Premiul Nobel pentru Literatură, este o alternativă bună. Astfel puteţi descoperi o lume sofisticată, în care coexistă tradiţiile milenare şi modernitatea şi care mai păstrează legături spirituale cu natura. Cică nişte cronicari… Arte, carte, parte…

Dar să ne întoarcem la Femeia nisipurilor. Nu, cartea nu este un roman S.F. sau unul horror, deşi cuprinde o poveste ce se anunţă extrem de stranie încă de la început.

Niki Junpei, entomolog amator, porneşte spre un ţinut izolat al Japoniei, în căutarea unei specii rare de insecte. Ajuns pe tărâmul în care nisipul controlează absolut totul, de la viaţa oamenilor la relief, eroul se trezeşte în imposibilitatea de a-l părăsi, deşi se zbate din răsputeri să scape. Aparent găzduit cu amabilitate de săteni în bordeiul semiîngropat al unei văduve, el îşi dă treptat seama că a fost făcut, de fapt, prizonier.

Întregul coşmar al personajului se va concentra în jurul nisipului, singurul element de care locuitorii satului se preocupă continuu şi pentru îndepărtarea căruia îşi primesc raţia zilnică de apă. Refuzând să se resemneze, să accepte condiţia de prizonier, Niki încearcă în fel şi chip să evadeze din Infernul nisipurilor.

Nici nu mai trebuie spus că suspansul creat astfel este elementul-cheie al romanului. Oare dacă ne-am afla într-o astfel de situaţie am putea scăpa vreodată? Toate răspunsurile se află în finalul bizarei istorii a lui Niki. Depinde numai dacă vrem să le acceptăm sau nu.

Şi dacă literatura japoneză nu trebuie ratată, nici cinematografia nu este de ocolit. Anumite secvenţe, precum imaginea bordeielor, sunt greu de imaginat, dar ecranizarea din 1964 a Femeii nisipurilor le surprinde perfect. Puţine filme reuşesc să se ridice la înălţimea sursei de inspiraţie, una dintre excepţii fiind Suna no onna.

În încheiere, întrebări: Ce vă place cel mai mult la creierul uman? Este natura «naturală»? Ce te face să crezi că eu gândesc? Sunt doar câteva dintre numeroasele întrebări puse la interviurile pentru admiterea la facultăţile de la Oxford şi Cambridge şi colecţionate de John Farndon în Bine că eşti tu deştept. Chiar dacă nu sunteţi interesaţi să aplicaţi, lectura cărţii este foarte plăcută şi stimulează imaginaţia. Autorul propune răspunsuri complete la întrebări, dar acestea nu sunt neapărat cele corecte. Căci, în fond, scopul lor nu este decât acela de a ne face să ne punem mintea la lucru. Deci, ia spuneţi: Are melcul conştiinţă?“, de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2013: „Tăticul Satirei și al Caterincii la Plesneală“ de Ioana Capotă, clasa a XI-a B

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ioana Capotă, clasa a XI-a B, publicat în numărul 2 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„La festivitatea de premiere a concursului Literatur@ l-am cunoscut pe Eduard Sorin Manta, câştigătorul Premiului I la categoria Text satiric. «Dat fiind faptul că sunt relativ deştept, încă din fragedă pruncie harul meu de a zămisli slove a devenit un fel de a doua natură. Asta a fost una din cele mai stranii propoziţii pe care le-am scris vreodată, dar mi s-a blocat butonul de backspace, aşa că am s-o las aşa.», spune el pe blogul personal.

Studiindu-l, am ajuns la concluzia că… tipul e destul de bazat: a scris două cărţi de literatură, (acum nu le vede ca fiind cine ştie ce, era mic, în clasa a IV-a şi, respectiv, a VI-a, un ciutan, aşa că se autodenunţă: «Chiar şi după standardele mele deosebit şi binecunoscut de joase, cărţile acelea au fost pur şi simplu proaste»). Are un studio de web design din care face bani, se laudă cu un Audi A4 2012 Facelift argintiu închis metalizat, manager editor pe blog este chiar iubita lui, face portrete – getaportrait.org (şi de-aici se pare că face bani!) –, mama lui este profesoară şi blogăreşte şi dânsa. Ne-a spus clar: se aştepta să câştige la concursul Literatur@. (Am aflat că, între timp, Eduard a luat BAC-ul, primul pe toată Medgidia!)

Cât despre blogul lui, este cel puţin random. Judecând după felul în care scrie, ai spune că are fie ADHD, fie o imaginaţie revoltător de bogată, care dă pe dinafară de cât de bogată e. Se vede că-i place să se joace cu vorbele, se vede că foloseşte un tip mai rar de caterincă şi-o foloseşte până la epuizare. Ca să fiu subiectivă până la capăt, după ce am vorbit cu el şi am citit pe blogul său (www.3dy.ro) câteva articole (şi descrierea de la secţiunea «Autor» unde-şi etalează obiectele personale, talentele, realizările şi lucrurile pe care are de gând să şi le cumpere în următorii 5-10 ani – un penthouse luxos, modern şi cu terasă, un Volkswagen Passat şi altele), mi-am permis să-l cataloghez în felul următor: antreprenorul narcis/artist. O spun cu admiraţie, se vede că a depus o cantitate considerabilă de muncă şi o altă grămadă de talent şi pricepere în toate lucrurile astea pe care le-a făcut şi le face şi cred că o să vedem şi auzim în viitorul apropiat şi mai multe despre Eduard Manta.

După ce aţi citit unul dintre textele trimise la minunatul nostru concurs, dacă vreţi mai mult… fuguţa pe Net!

Blogul pe care postează «băşcălii absurde» şi-l descrie astfel: «Blogul acesta are stil. Are personalitate. Are o limbă ascuţită, o minte fraudulos de ageră şi un sânge de viking care îi curge prin vene.»“, de Ioana Capotă, clasa a XI-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2013: „«Eneida», repovestită pentru trândavi“ de Eduard Sorin Manta

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Eduard Sorin Manta, publicat în numărul 2 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Eduard Sorin Manta (Premiul special al juriului pentru proză satirică), elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic «Nicolae Bălcescu» din Medgidia natală, intră cu parodia până la demnitatea încremenită a epopeilor clasice şi, total lipsit de complexe, punându-şi la lucru dezinvoltura, găseşte pentru ele o nouă formulă de marketing literar. Cine ştie, poate că vor avea din nou succes.

Astăzi mi-am propus să fiu eu însumi, şi să te încânt nu numai cu frumuseţea mea trupească (de care eşti pe deplin conştient deja), dar şi cu un rezumat al Eneidei, mult-trâmbiţata epopee a romanilor, scrisă de Republicus Vergilius Ianţu.

Povestea începe cu ultima repriză a meciului dintre greci şi troieni, când antrenorul grecilor, pe numele său Ulise din culise, vine cu ideea folosirii unui cal de lemn după următoarea strategie: 1. Facem un cal de lemn şi ne pitim în el. 2. Troienii ne bagă în cetate. 3. Le dăm Perversa de pe Ocna Şugatag de să-i scoatem din totoşi.

Calul intră (pentru că, nu-i aşa, dacă te-ai trezi într-o dimineaţă cu un cal de lemn în faţa uşii l-ai băga în casă şi, eventual, i-ai arăta şi unde îţi ţii banii), grecii dau năvală în cetate cu topoarele în aer, se lasă cu bătăi, e chemat dirigintele, se face consiliu, se aplică sancţiuni.

În tot acest timp, un moş pe nume Enea (a nu fi confundat cu Moş Enea care vine pe la genea) visează fantoma unui oarecare Hector care-i zice că trebuie să plece la drum cu toată şatra şi să întemeieze o cetate, că altfel nu se mai poate. Şi aici intervine inegalabilul realism întâlnit peste tot în istorie, pentru că Enea îl ascultă pe Hector şi îşi pregăteşte bărcile pentru plecare.

E bine de ştiut şi faptul că, tot cam pe-aici, îi moare nevastă-sa lui Enea, dar asta nu e aşa mare dramă dat fiind că, până la finalul Eneidei, or să-i ginească ăstuia gagicile pe bandă rulantă.

Revenind la basm, adună Enea nişte viteji şi pleacă pe douăj’ de corăbii până la insula unui anume Licurg [aşa cred eu], care se pare că se distra făcându-le felul celor care puneau piciorul la el pe moşie. Un fel de Adrian Iovan al vremurilor de demult, acest Licurg. Au ajuns apoi la Delos, unde au vorbit cu un oracol, chestii, panarămi. După care s-au dus în Creta ca să-şi cumpere nişte cretă, că atâta-i ducea mintea. Acolo, însă, s-au aşezat la casele lor, devenind băieţi voinici şi gospodari. Mai arau un pământ, mai jucau o păcănea, mai una-alta şi pe-aici şi pe dincolo şi asta de-acolo.

Până când i-a troznit ciuma. Şi seceta. Şi olecuţică de foamete presărată pe deasupra, să alunece cum trebuie. Şi atunci şi-a zis Enea că îşi bagă toate cele şi că se întoarce în Delos, ţinutul deluros şi deloc lunecos. Doar că, pentru a enşpe mia oară, Enea visează fantome şi se ia după ce-l mint ele. În cazul de faţă trebuia să ajungă în Italia de astăzi (care se chema Hesperia înainte, datorită ultradezvoltatei sale industrii de hesuri şi perii).

Merg ei mai departe până la insulele Strofade, unde dau de nişte gagici bune, atâta doar că aveau aripi şi gheare şi nici cu ospitalitatea nu stăteau prea bine. Dau ei coşie rapidă să scape de ele, doar că cea mai mare dântre harpii îi blesteamă să ajungă la un moment dat într-atâta de flămânzi încât să îşi mănânce şi mesele.

Fac aici o mică paranteză ca să scot în evidenţă lipsa de creativitate a autorului. Dacă mi-ai da băutură şi frâu liber la imaginaţie, ţi-aş găsi instant nişte expresii mult mai potrivite pentru flămânzeală aprigă:

Foame de i-ai fura mâncarea câinelui, după care l-ai fezanda şi l-ai rumeni şi pe el, întru a te ospăta boiereşte din pulpa sa cea zdravănă.

Foame de te-ai face politician doar ca să poţi şi tu să mănânci rahat.

Foame de-ţi ghiorlăie taraful între coaste pe sistem oriental.

Trec apoi prin alt loc, se întâlnesc cu nişte gigei printre care şi un oarecare Costakeamon care avea darul premoniţiei şi care i-a dat lui Enea nişte ponturi pentru pariuri sportive şi lupte de cocoşi. Erupe Etna, draci, traci, cutărimi, şi, într-un final, se găsesc vitejii noştri rătăcind pe insula unor ciclopi.

Acolo, un băiat înfige o bârnă în ochiul ălui mai vrednic dântre ciclopi, şi anume Polifem Gâdilătorul, Jumulitorul de Păuni. Întrebat cine este, respectivul băiat îi răspunde cu «Mă-ta», iar Polifem se apucă să alerge printre ceilalţi ciclopi urlând: «Mă-ta mi-a băgat o bârnă în ochi!». «Cine, mă???», întrebă unul. «MĂ-TA, MĂ!!!», veni răspunsul lui Polifem. Şi astfel Polifem mâncă bătaie de la toţi ciclopii şi de la mamele lor. Partea asta e din Odiseea, dar e un adevăr istoric şi consider că ar trebui ştiut de toţi.

Plecară şugubeţii de Enea & Friends de pe insula ciclopilor şi făcură un popas pe insula Drepna ca să poată tatăl lui Enea să moară. Moare ăsta, pornesc băieţii iar la drum, însă Hera (sau Junona, cum îi spunem noi, vechii latini) îi vedea de sus şi i se părea că se distrează cam tare. Aşa că vorbeşte Hera cu băiatul de la vânt şi-i spune să bată cu mârşăvie înspre corăbiile bătrânului Enea care se suise pe catarg şi încerca să prindă semnal la telefon. Nasol de el.

Suflă vântul, bate ploaia şi din când în când mai dă şi câte un fulger în imediata proximitate a unei corăbii troieneşti. Supărat nevoie-mare de furtuna care goneşte gagicile de pe plajă şi nu mai poate el să le vadă cum se bălăcesc, Poseidon iese din apă, calmează furtuna şi îi face Herei un gest obscen, pe care Vergilius nu l-a surprins în carte (dar pe care eu îl pot atesta cu dovezi fotografice).

Cu chiu cu vai şi mai mult beat decât treaz, ajunge Eneas pe ţărmurile Africii, cu numai 7 din cele 20 de corăbioare cu aripioare gălbioare, şi cu această ocazie îşi uneşte eroul nostru destinul cu o fetişcană din Cartagina, pe nume Didona.

Se pune Eneas pe trăit bine până într-o noapte când Hermes, sătul de miştocăriile lui, intră peste el în cameră, îi frige o măciucă în moalele capului, şi zbiară un dulce: «BĂI FECIORAŞ!!! Nu avurăm noi o înţelegere!? Parcă trebuia să ajungi în Hesperia să născăreşti o cetăţuie cât încă nu eşti moş, MAI ŞTII???».

Eneas dădu din cap în semn că da (mai mult din inerţia loviturii de măciucă) şi porni din nou pe mare, în botoşei şi pijamale, cu corăbiile sale de viteji. Didona, la aflarea îmbucurătoarelor veşti, sărbători printr-o sinucidere televizată.

Continuând troienii noştri drumul spre Hesperia, trec prin Infern unde Eneas îşi întâlneşte tatăl răposat.

— Salut tătuş, ţi-am adus nişte ciorbă de gulii şi o tocana mă-sii de treabă.

— Mersi de intenţie, Eneas, dar m-am lăsat de mâncat. Aicea jos nu prea mai avem timp să mâncăm, că muncim pe brânci să-l ajutăm pe Găsescu în campania electorală. Şi, în plus, aici la noi doar înapoiaţii mai mănâncă, noi restul tualim.

— Ce faceţi?

— Tualim, adică, gen… fumăm. Doar că în loc de iarbă punem suflete de morţi, şi în loc de foc… de fapt, tot foc folosim şi noi. — Bine, tată, păi uite, eu tre’ să mă ginesc că deja a trecut articolul de o mie de cuvinte şi o să mă agudească autorul.

— Bine Eneas, du-te cu băieţii tăi să puneţi de-o Romă, chiar sunt curios ce o să iasă. Hai salut!

Şi neînfricaţii camarazi îşi continuară drumul anevoios şi împopoţonat cu primejdii până când, ostracizaţi de foame (însă praştie de beţi), ajunseră în Latium, care se citeşte Laţium, dar laţinii se pare că nu prea aveau bani de diacritice.

După cum spuneam, fără inhibiţii (pesemne şi fără prea multă minte), pun troienii lui Eneas nişte turte pe jos în loc de mese şi deasupra îşi aştern fel de fel de bunătăţi, de la şobolani cu burtici rozalii până la cingo dezlipit de pe tălpile ciubotelor. Şi se pun ei pe ceazlit şi, dacă îţi mai aminteşti întâmplarea din insula harpiilor, acum ar fi fost momentul perfect să îşi mănânce mesele şi să scape de blestem, dat fiind că foloseau nişte turte în locul acestora. Cu toate astea, fiind ei beţi mai turtă decât mesele lor, se mâncară unul pe altul până rămăseseră în viaţă doar vreo câţiva troieni obezi.

Dar Eneas, chiar şi obez, se pare că avea un bulan fantastic la femei, pentru că regele din Latio se oferi să-i dea mâna fiicei sale, frumoasa Lavinia (pe asta cu frumoasa n-o mai înghit, pentru că toate fiicele de regi de prin legende sunt Canalia cea splendidă, frumoasa Şibestia sau superba de Jdârlica).

Doar că, pentru a ţâncişpe trilioana oară în povestea noastră, Hera poznaşa interveni peste mine (care, vorba aia, sunt şi eu un pic important pe-aicea) şi iscă niscavaia vrajbă între troieni şi băştinaşi.

Latinii îl aveau în fruntea lor pe neînfricatul Turnus care, pe lângă că avea un nume de tot doliul, mai era şi cel mai vrednic la bătaie şi cu tenul cel mai măsliniu dintre toţi locuitorii cetăţuiei Latio. Şi se agudiră trupele ce se agudiră până când latinii zic: Băi Turnus, noi ne-am săturat de lupte şi diseară avem meci, rezolvă tu treaba cu troienii după cum te taie capul. Şi, într-adevăr, pe Turnus îl tăie capul. Dar poate că m-am exprimat greşit: Lui Turnus i se tăie capul, de către necruţătorul Eneas cel Necruţător, pe numele său Eneas, despre care se ştie că nu cruţă pe nimenea cu niciun prilej.

Povestea se termină cu Eneas care, stabilindu-se în Latio împreună cu tovarăşii săi de pahar, se apucă de făcut copii şi populat peninsula Italică.

SFÂRŞIT

“, de Eduard Sorin Manta

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2013: „Cine a câştigat?“ de Ioana Capotă şi Nicu Tudoran, clasa a XI-a B

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ioana Capotă și Nicu Tudoran, clasa a XI-a B, publicat în numărul 2 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Ce să cauţi la liceu în luna august, la 11 dimineaţa?! Eu şi colegul meu, Nicu, ştim: îţi faci datoria! Adică o intervievezi pe câştigătoarea Marelui Premiu al concursului Literatur@. Lasă-ne să te citim!. Alexandra Nadina Turcu, o fată firavă, cu un accent ardelenesc ce nu poate trece neobservat, plină de emoţii, foarte sfioasă, în fine, un pui de om care, la prima vedere, nu pare «de clasa a XII-a» sau (aproape) scriitor. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu e de rău, dimpotrivă. Ne aşteptam, după ce am citit ce scrie, să întâlnim o persoană intimidantă şi transpusă, cu totul altfel decât s-a dovedit a fi: jovială, firească, decentă…

După ce, împreună cu diriginta sa, au fost întâmpinate cu multă căldură de domnul director Nicoară şi s-a făcut un tur al liceului, am poposit într-un faimos loc de chiul (pardon, într-o cafenea!), numai bun de luat un interviu. Ne-am plasat reporto-(tele)-foanele şi, de-a lungul unei discuţii ca între prieteni, am aflat tot ceea ce eram curioşi să ştim în legătură cu Alexandra.

Ioana Capotă: Marele Premiu pe care l-ai câştigat a însemnat o săptămână de vacanţă la mare, sponsorizată de C.N.M.B. De aceea eşti acum la Constanţa. Ce ai văzut, ce ţi-a plăcut?

Alexandra Turcu: Cel mai mult?

I.C.: Da, cel mai mult!

A.T.: Cel mai mult… mall-ul!

I.C.: Mall-ul?! Mă aşteptam să spui… vreun obiectiv istoric sau plaja…

A.T.: Şi plaja… dar mall-ul a fost ceva… (o privesc într-un fel uimită, amuzată şi… înţelegătoare – trei în unu – pentru că, în ciuda iubirii faţă de cultură, mare şi nisip, poate o fată să reziste atracţiei incomensurabile faţă de pantofi, fustiţe şi bluziţe?!)… În Bistriţa n-avem niciun mall; aici, cu patru mall-uri, a fost ceva nemaipomenit pentru noi. Mi-a dat de înţeles apoi că era firesc să-i placă şi plaja, dar relaţia neprietenoasă cu soarele a plasat shopping-ul pe locul întâi. În rest, s-a plimbat pe unde a văzut cu ochii şi a fost foarte încântată de hotelul în care stă.

I.C.: Hai să ne îndreptăm atenţia spre motivul pentru care ai ajuns aici: cum ai descrie materialele trimise la concursul Literatur@?.

A.T.: Sinceră să fiu, nici nu mai ştiu sigur ce-am trimis… poezie şi proză… am multe texte şi, când le trimit la concursuri, fac un fel de joc: ăsta-l trimit, ăsta nu, ăsta da… Am câte ceva pregătit aproape tot timpul şi, având în vedere şi faptul că nu a fost nicio temă impusă pentru concurs, am putut să mă joc aşa cum am vrut cu textele mele.

I.C.: De unde ai aflat de concurs?

A.T.: Dintr-un e-mail de la doamna dirigintă. Evident, când am citit regulamentul şi-am văzut ce premii erau, m-a încântat foarte tare ideea participării şi m-am pregătit pentru el.

I.C.: Te-ai aşteptat să câştigi?

A.T.: Nu, de obicei nu mă aştept, nu… Am mai câştigat premii, dar n-a fost niciunul predictibil.

I.C.: La ce concursuri ai mai participat şi ce premii ai mai câştigat?

A.T.: Trimit la tot ce prind. Acum, în ultimul timp, am mai câştigat şi premii pentru poezie. Înainte nu scriam poezie deloc.

Nicu Tudoran: Crezi că scrisul va rămâne o parte a vieţii tale?

A.T.: Evident! Nu ştiu dacă vreau să fiu scriitoare, dar vreau să continuu să scriu!

I.C.: Ce profesie îţi vei alege?

A.T.: Ooo, habar n-am, vreau ceva cu literatura, dar nu ştiu ce… (o întrebăm dacă ar vrea să fie profesoară) Nu mă gândesc chiar la a fi profesoară. Toată lumea spune NU profesoară!!! şi atunci… Ştiu că vreau «ceva cu literatura», dar nu ştiu ce «cu literatura».

N.T.: Nici noi nu ştim ce-i cu literatura, nu te îngrijora! Ce te inspiră să scrii?

A.T.: De obicei, lucrurile de zi cu zi. Înainte scriam mai abstract, dar am participat la nişte întâlniri de creative writing cu un poet de la noi din judeţ şi am început să învăţ mai multe despre poezia contemporană şi să-mi dau seama că, de fapt, trebuie să scriu despre lucruri simple. Acum mă inspiră totul. Câteodată când îl văd pe frate-meu…

I.C.: Fratele tău te inspiră?

A.T.: Da, cînd mă enervează… eu scriu!

N.T.: Ca să nu-l baţi!

A.T.: Da, decât să-l bat, mai bine-l scriu!

I.C.: Şi el ştie că tu scrii despre el?

A.T.: A, nu… el nu citeşte, mai ales ce scriu eu! E în clasa a X-a. Evident că nu-l interesează ce scrie soră-sa!

N.T.: O, ba da… dă-i jurnalul!

A.T.: Nu, jurnal nu ţin, e prea periculos!

Râdem şi apoi revenim la treburi serioase.

I.C.: Cum se desfăşoară procesul tău de creaţie? Îţi pui muzică Zen în cameră, meditezi înainte sau pur şi simplu îţi vine inspiraţia şi-atunci scrii ce ai pe suflet?

A.T.: Nu am aşa… un ritual; singura «regulă» e că trebuie să fiu la calculator, nu pot să scriu decât la tastatură. Poate pentru că de mână scriu mai încet şi la tastatură ajung cumva să se sincronizeze gândurile cu viteza scrierii lor.

I.C.: Ai vreun autor preferat? Ce citeşti tu în general?

N.T.: Cutia de lapte nu se pune!

A.T.: Citesc mult, dar mi-e greu să indic un autor preferat… În ultima vreme, cum spuneam, am frecventat literatura contemporană şi am descoperit nişte poeţi care-mi plac foarte mult, de la mine din oraş, care sunt recunoscuţi pe plan naţional şi chiar internaţional: Ana Dragu, John Partene, Marin Mălaicu Hondrari… Dintre «clasici» îmi plac foarte, foarte, foarte mult Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. În ceea ce priveşte proza, nu pot să spun că am autori preferaţi.

N.T.: Dar care este genul tău preferat sau, de pildă, romanul tău preferat?

A.T.: Bestseller-urile, romanele de aventură – astea nu-mi plac. Îmi plac romanele care ridică şi nişte probleme, dar proză citesc mai mult aşa, de divertisment… Citesc eseu şi-mi place foarte mult, de exemplu, Noica.

După ce mai vorbim despre Harry Potter şi aflăm că nu a citit cărţile şi n-a văzut filmul, ajungem la concluzia că, orice-ar fi, cartea bate filmul şi o întrebăm cum crede că-l poate schimba literatura pe om şi cum a schimbat-o pe ea «Literatur@». (Extraordinar joc de cuvinte, ştiu.)

A.T.: Cred că se poate trăi şi fără literatură, dar îi mult mai bine cu! Vezi lumea altfel… Cred că, uneori, literatura poate şi dărâma iluziile, că sunt unii care văd lumea frumoasă şi roz, citesc şi, după aceea, o văd într-o lumină mai crudă. Literatura, deci, nu ne dă neapărat o stare de bine. Pe mine m-a făcut să văd lumea altfel decât în imaginaţia mea, pe de-o parte mai bună, pe de alta mai rea, dar îmi place aşa, pentru că eu cred că nu pot trăi văzând numai latura bună.

I.C.: Eşti şi tu în redacţia unei reviste. Cum se numeşte şi cu ce te ocupi?

A.T.: Codul lui Rebreanu. Nu e chiar revista şcolii, e revista bibliotecii şcolii şi mă ocup cu tot ce prind. Caut materiale prin liceu, că nu publicăm ce scriu doar cei din redacţie. Caut materiale, scriu materiale, corectez materiale, mă cert cu oamenii că vin cu Publicaţi-mi asta! şi aduc ceva care nu mi se pare bun şi spun NU… deci fac tot… tot ce prind. (Acesta este link-ul pentru cei care sunt curioşi cum arată revista Alexandrei: http://cnlr.ro/?pagina=537)

I.C.: La şcoală, ce alte materii îţi plac, în afară de română evident?

A.T.: Da, româna e prima şi, după aceea, limbile – engleza, franceza, latina câteodată… În rest, cred că-s mai mult materii tolerate. Dimineaţa ajung la şcoală şi mă gândesc: «A treia oră am română, până atunci trece vremea…»!

Schimbăm alte câteva impresii legate de liceu şi o întrebăm ce doreşte să facă în timpul care i-a mai rămas de petrecut la malul mării.

A.T.: Nu ştiu… am impresia că am făcut atâtea şi că deja a fost aşa de plin timpul ăsta că nici nu ştiu dacă l-aş mai putea umple. Niciodată n-am mai câştigat o vacanţă, de obicei primesc diplome la concursuri. Am acasă tot diplome, diplome, diplome… Am mai câştigat bani – chiar zicea doamna dirigintă că deja ar trebui să-mi contabilizez banii pe care-i câştig din scris, să văd cum mi-ar merge.

Ne spune că la olimpiada judeţeană de română de anul acesta, la clasa a XI-a a fost groaznic pentru bistriţeni. Subiectele nu prea le-au dat elevilor posibilitatea să arate ce ştiu, ci ce nu ştiu. Alexandra nu s-a calificat la naţională, dar a făcut-o în trecut, atât în clasa a X-a, cât şi în clasa a VIII-a, când a şi luat o menţiune.

A.T.: Mă mir că atunci am luat punctaj mare la proba orală; văd că acum nu mă descurc deloc la interviu! (Râdem, o asigurăm că se înşeală.) Dar iată că, totuşi, am ajuns şi noi la Constanţa (în acest an olimpiada naţională de română s-a ţinut aici, la Mare!) şi cumva tot cu româna, deci am recuperat acum naţionala pierdută!

I.C.: Ce planuri de viitor ai? Cum îţi vezi viaţa?

A.T.: Păi, nu mi-o prea văd, nu ştiu, am un fel de frică de viitor, nu ştiu ce să-mi imaginez. Mi se pare totul aşa de nesigur!

I.C.: Vrei să rămâi în ţară?

A.T.: Toată lumea-mi spune să mă duc la facultate în străinătate, dar…

N.T.: La ce facultate ai vrea să te duci?

A.T.: La Litere, în Cluj.

(Ne spune că ei nu-i place nici să citească, nici să scrie în engleză.)

A.T.: Româna mi se pare o limbă care-ţi dă mai multe posibilităţi de exprimare, deşi toată lumea afirmă contrariul. În viitor, nu mă văd scriind în altă limbă decât româna.

I.C.: Vrei să le transmiţi cititorilor revistei un mesaj?

A.T.: Elevilor din liceu? Să participe şi ei la concurs!!! Şi să citească revista, că am primit-o când ne-am întâlnit cu domnul director, am răsfoit-o şi mi s-a părut interesantă.

I.C.: Ai vrea să adaugi ceva?

A.T.: Aş vrea să mulţumesc, trebuie să mulţumesc! (Ne asigură că a vrut să spună mai devreme asta, însă, la cât am intervenit noi pe parcursul interviului, cred că i-am întrerupt firul gândurilor. Ne pare rău, Alexandra!!!) N-am mai prea văzut concursuri care să dea aşa premii. În cel mai bun caz am primit bani… dar vacanţe… Tot timpul îmi imaginam că poţi câştiga o vacanţă la jocuri de noroc. Până la urmă şi scrisul este un joc de noroc, nu?“, de Ioana Capotă şi Nicu Tudoran, clasa a XI-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2013: „Colaj urban“ de Ioana Capotă, clasa a XI-a B

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

„Articol publicat pe site-ul European Journalism Observatory şi premiat cu locul al II-lea la concursul de materiale de presă organizat în cadrul proiectului «Seminarii de creaţie pentru viitori jurnalişti şi comunicatori» (ediţia 2012-2013), proiect coordonat de Facultatea de Ştiinţele Comunicării şi Ştiinţe Politice a Universităţii «Andrei Şaguna» din Constanţa.

De la fereastra unui apartament de la etajul 10 aş putea spune că m-am transformat, după 17 ani de privit, într-o adevărată enciclopedie – cel puţin pentru ceea ce înseamnă, în principiu, schimbare de peisaj în această parte a Constanţei. M-am întristat, din când în când, la construirea unui alt bloc înghesuit, săracul, între construcţiile existente… M-am bucurat cu înflăcărare atunci când s-a demolat acea adunătură de grote sinistre de pe alee numite «garaje», unde se strângeau, în nopţile liniştite de vară (când unii şi-ar dori să se odihnească…) toată cultura şi intelectualitatea Tomis-Nordului la un… grătărel de garaj.

De-a lungul anilor, m-am tot bucurat şi m-am tot întristat şi, cu toate că am încercat să privesc mai mult părţile bune ale oraşului, nu am putut să întorc spatele unor lucruri dezagreabile, care s-au adunat cu timpul şi m-au determinat să scriu acest text.

De la blocurile construite pe vremea comunismului, până la cele proaspăt ridicate la periferia oraşului, se poate cu uşurinţă observa un lucru: privind de sus în jos o clădire, de la ultimul etaj până la parter, te poţi considera numaidecât martorul haosului. Vezi balcoane închise lângă balcoane deschise, rufe afişate, izolaţie portocalie la un apartament, izolaţie bej la altul, termopane cu rame maro sau albe (după placul fiecăruia, desigur, ce contează exteriorul clădirii?), jumătate de bloc pictat în galben (galben cât mai aprins, să fie frumos), acelaşi galben cu care sunt vopsite şi băncile, felinarele, bordurile şi gardurile din Constanţa (pesemne pentru a înveseli peisajul), pe când cealaltă jumătate este de multe ori lăsată în voia sorţii. Vezi apartamente de la parter extinse şi foarte eficient transformate în chioşcuri, camere în plus sau grădini personale şi aşa mai departe. Nu e nevoie decât să mă ridic de la birou şi să privesc pe fereastră pentru a vă putea descrie tot acest colaj, toate aceste construcţii cârpite în fel şi fel de chipuri, după mintea fiecărui locatar, fără ordine, lipsite de armonie, de bun gust în cele mai multe cazuri, fără reguli…

Întrebări care mă sâcâie: Există până la urmă… reguli? Suntem cu adevărat îndreptăţiţi să modificăm cum vrem aspectul oraşului? Ne plângem că afară nu e aşa şi ne mirăm că la noi este babilonie!

Sigur că este, dacă aici nu se respectă nicio regulă arhitecturală şi nu se dă niciun fel de amendă, dacă legi în această privinţă, se pare, ori nu există, ori pur şi simplu se încalcă! Dacă autorităţile nu au dat importanţă acestui lucru şi, mai grav, dacă nici în viitor nu vor da, este limpede că acest loc unde trăim se va transforma treptat într-un şi mai mare circ arhitectural, într-o împletitură de stiluri complet fără noimă, nepotrivită şi inestetică, într-un loc sufocat de mult prea multe construcţii şi cu mult prea puţine spaţii largi, cu vegetaţie. Până şi îndrăgita plajă, asfixiată de deşeuri, este an de an tranşată, mereu ridicându-se o nouă clădire masivă care umbreşte nisipul cu aspectul ei atât de artificial… Plimbându-te pe faleză, vezi din ce în ce mai puţin marea, privirea fiindu-ţi blocată de un nou hotel, un nou magazin, de fapt, un nou parazit de beton.

Şi ce poate fi mai reprezentativ pentru fenomenul degradării urbane decât Cazinoul din Constanţa, exemplul suprem al nepăsării… Aşa cum această clădire istorică, printr-o investiţie şi o atenţie serioasă acordată restaurării şi întreţinerii, putea să nu ajungă în starea deplorabilă în care a ajuns, să-şi păstreze valoarea culturală şi turistică, aşa şi oraşul întreg, cu un atât de mare potenţial (turistic, în primul rând) putea, până acum, să fie înfloritor.

Totuşi, prefer să fiu optimistă, să visez în continuare la un oraş ideal, să cred cu tărie în puterea locuitorilor de a face o schimbare şi de a lăsa deoparte indiferenţa. Nu trebuie să fim politicieni pentru a avea putere, nu trebuie să deţinem o funcţie înaltă pentru a decide ceva pentru comunitate, căci adevărata putere o au chiar locuitorii, în ciuda a ceea ce unii afirmă. Lipseşte însă acel dram de iniţiativă, de curaj şi de perseverenţă. Poate că, cine ştie, când o să fiu mare, o să mă fac arhitect; şi când o să fiu arhitect, o să mă aliez cu alţi zece ca mine şi o să luptăm împotriva rufelor de la geam şi a cârpirii blocurilor! Vom lupta cu soluţii, inovaţii, idei, comunicare, determinare şi numai cu aceste arme vom birui, nu cu proteste cu pancarte şi isterie! Eu cred că soluţii eficiente se găsesc oricând. Modul în care le faci să devină realitate contează cu adevărat.“, de Ioana Capotă, clasa a XI-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2013: „E despre tine“ de Luana Andreea Boşoteanu, clasa a XII-a B

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Luana Andreea Boșoteanu, clasa a XII-a B, publicat în numărul 2 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Anul 2006. Într-un vagon de tren, doi liceeni visează să învie oraşul în care au crescut, reşedinţa judeţului Teleorman, prin organizarea unui festival de teatru, «o realitate decupată, care nu se mai găseşte astăzi pe toate drumurile». După opt ani «fără pauze sau opriri», printr-un uimitor efect boule de neige, Andreea Borţun şi Alexandru Ion, cei doi tineri care au adus suflul cultural în Alexandria, vorbesc unei săli arhipline, în care până şi în colţul cel mai îndepărtat de scenă trebuie să fie un puşti pasionat de teatru, ridicat pe vârfuri pentru a vedea mai bine teaser-ele şi filmuleţele de prezentare ale celei de-a VIII-a ediţii «Ideo Ideis», acum oficial deschisă.

Al doilea lucru care te izbeşte pe meleagul alexăndrean, după caniculă şi uşoara afundare a roţilor troller-ului în asfalt, sunt afişele mari care anunţă la fiecare colţ de stradă apropierea celor mai energice nouă zile şi a celor mai nedormite nouă nopţi din istoria anuală a oraşului (asta până peste alte trei sute cincizeci şi ceva de zile). În timp ce, la intrarea în cămin, beige-ul pereţilor este tapetat de zeci de postere ale trupelor invitate, ale celor din competiţie, de hărţi ale oraşului şi de foi cu programul festivalului, pe uşa fiecărei camere este lipit câte un afiş care-i neagă simplul statut menţionat anterior şi o ridică la rangul de «loc de visat».

Dimineaţa începe la duşuri, unde, dacă suntem mai puţin norocoşi (sau, pur şi simplu, cei care s-au culcat mai devreme ne-au luat-o înainte cu trezirea), uităm de căldura excesivă a patului, de peste noapte, după primele picături de apă rece ce ne ating pielea. La ora zece punct, după (pseudo) micul-dejun şi cafeaua cumpărată cu genele aproape lipite de somn, toată lumea este adunată în curtea Liceului Pedagogic «Mircea Scarlat», pentru că, din clipă în clipă, trebuie să apară «coordonatorul» încălzirii, actorul Alin State (Puiu, pentru cei ce-l îndrăgesc), care ne îndeamnă să zâmbim larg şi să căscăm fără inhibiţii. În peisajul imaginat, în a treia zi de festival, picăturile de ploaie încearcă să ne intre pe sub piele (la fel cum cei mai leneşi dintre noi vor să intre sub pielea lui Puiu). Dar nici ploaia nu se opreşte, nici încălzirea nu se anulează. Cu tricourile ude, de un roşu marca «Ideo Ideis» inconfundabil, zeci de copii de o vivacitate incomensurabilă râd, cântă şi sar în băltoace. La un semn, în câteva secunde, se formează un cerc ce se strânge tot mai mult. Deja auzim bătăile inimilor celor care ne îmbrăţişează. Cu toţii ne concentrăm gândurile pozitive într-un murmur ce se transformă treptat în strigăt. Un strigăt ce sparge plafonul de nori şşşi… vedem Soarele. «A fost magie!», spune Puiu despre aşa-numita «minune de la Alexandria».

«Mişcare browniană… Vă opriţi! Alegeţi-vă un partener! Priviţi-l în ochi şi imaginaţi-vă cursul vieţii lui, de când se naşte până când îmbătrâneşte şi moare!». Dacă ochii ţi se umezesc şi simţi nevoia de a-l îmbrăţişa pe cel din faţa ta, atunci sigur ai nimerit la atelierul de teatru tânăr. În schimb, dacă soarele coboară încet-încet către vest şi eşti «împins» la dezmărginiri senzoriale, dacă evadezi din teama de penibil dansând cu tine însuţi pentru a-ţi scrie numele cu propriul corp, cu siguranţă ai fost deja captivat. Atunci coregraful te intreabă dacă, fără a privi, îţi cunoşti rotunjimea genunchilor, forma omoplaţilor sau grosimea gleznelor.

Dacă aş fi în poziţia de a mă (auto)intervieva, aş răspunde la trei întrebări imaginare astfel:

1. Primul spectacol dat de profesionişti la care am fost spectator? Zic Zac, cu un storyline clasic, pe alocuri previzibil: boy-meets-girl, iar relaţia lor trece prin suferinţă, emoţie, sprijin reciproc şi cinism. Totul fără prea multe cuvinte; doar limbaj al corpului şi comunicare verbală minimă. Abia la sfârşitul acestui spectacol de teatru-dans am înţeles vorba francezului: bouche bée.

2. O dezamăgire pentru mine la «Ideo»? Biloxi Blues, spectacolul pentru care îmi compusesem buna- dispoziţie din dimineaţa zilei în care urma să fie jucat. Ar trebui să menţionez crack-ul zgomotos al aşteptărilor mele, care, după ce încercasem cu strângeri consecutive de inimă să mă iluzionez că dicţia lui Chirilă nu este chiar atât de rea, s-au zdrobit dureros de podeaua cazarmei din decor.

3. Ce am învăţat aici? De la regizorul Andrei Şerban: că oricât de expuse ar fi metalele la rugină, aceasta se depune cel mai repede pe suflet. De fiecare dată când voi plânge în sala de teatru, îmi voi aminti că Marian Râlea ne-a spus că un spectacol este reuşit atunci când îi dau lacrimile spectatorului, nu actorului de pe scenă. Iar oamenii frumoşi pe care i-am cunoscut mi-au demonstrat că zâmbetele celor cu care la prânz împarţi crochete de pui şi secrete te umplu de lumină până la următoarea ediţie «Ideo Ideis».“, de Luana Andreea Boşoteanu, clasa a XII-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2013: „Clubul de lectură al C.N.M.B.“ de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

„De pe afişele colorate expuse prin liceu, de la colegi sau prieteni, probabil aţi aflat deja: colegiul şi-a deschis un club de lectură. S-a întâmplat într-o după-amiază de duminică (29 septembrie), chiar înainte de glaciaţiune: ne-am văzut, ne-am vorbit, am zis ce ne place în materie de literatură, am aplaudat monologul Iuliei Panait (XI B) – Ifigenia în Taurida de Euripide – am pus la cale…

Indiferent dacă sunteţi boboci sau vă luptaţi cu pregătirea pentru BAC, dacă sunteţi împătimiţi ai lecturii sau cochetaţi cu ideea de a încerca un nou hobby, noi vă aşteptăm de acum încolo, lunar, cu cărţi, biscuiţi, ceai şi materiale interesante, pentru a discuta pe teme variate, toate centrate în jurul unui autor sau al unui volum de valoare.

Într-o atmosferă de prietenie intelectuală, citim, schimbăm păreri, polemizăm, ne delectăm cu momente artistice, totul pe fundalul sonor al muzicii clasice, jazz-ului sau blues-ului. Vă promitem invitaţi speciali, scurt-metraje, fragmente din ecranizări, date biografice, note gritice şi alte auxiliare. Suntem deschişi la idei: orice propunere este binevenită.

Deocamdată, spor la citit! Căci «…nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor», zis-a cronicarul.“, de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2013: „Bobocule, ce cauţi tu aici?“ de Ioana Capotă, clasa a XI-a B

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

„«De mică mă visam în acest liceu, dar acum, că a început, îmi dau seama că programul meu lejer, cu 6 ore pe zi, s-a încheiat. Într-un fel sunt dezamăgită, mă aşteptam să fie mai grandios, mai extraordinar. Clasele cu tavan înalt nu sunt la fel de primitoare precum clasele cu pereţii plini de desene din fosta mea şcoală.», spune un boboc de fată.

Într-adevăr, gata cu pereţii coloraţi, baba oarba şi Hannah Montana, de acum încolo eşti, aproximativ şi teoretic vorbind, aproape adult! Deci, în calitate de om semimatur, ai avut de luat în vara asta o decizie vitală: alegerea liceului. Rămâne acum să vedem cât de matur au gândit bobocii de anul acesta şi ce răspunsuri au dat la întrebarea: De ce «Mircea»?

Mulţi bobocei au ales liceul nostru pentru că văd concurenţa ca pe un factor pozitiv, care îi va ţine în priza învăţării şi-i va determina să-şi depăşească limitele: «Personal, aş vrea să-mi ating potenţialul maxim de educaţie în următorii ani, iar liceul „Mircea“ e primul pas în realizarea acestui scop.» sau «După absolvirea acestuia, mai departe, la facultate, ai mai multe porţi deschise decât dacă ai termina un alt liceu.» şi chiar «Ştiu că de aici voi pleca cineva».

Proiectele, concursurile, cercurile, cluburile din liceu, activităţile extraşcolare sunt fără număr şi fiecare stimulează inteligenţa, creativitatea şi talentul elevilor, le dezvoltă personalitatea, le facilitează relaţiile sociale şi îi incită la o permanentă comunicare. Dovadă, multele răspunsuri de tipul «Vreau să mă înscriu la cercul… » date la chestionarul aplicat de noi îmbobociţilor.

Foarte mulţi au bifat C.N.M.B. pe lista opţiunilor şi pentru următoarele motive:

• au făcut gimnaziul la «Mircea» şi s-au bucurat că majoritatea colegilor au rămas aici;

• calitatea şi calităţile profesorilor;

• clasele de bilingv, în special cele de germană (cu siguranţă, atracţia seriei!);

• un arbore genealogic împânzit cu mircişti: mama, tata, sora, bunica, purcelul, căţelul, unchiul de gradul 5 şi lista continuă până în-vecii-vecilor-amin… Exemplu: «Aş dori să dau un răspuns simplu, dar sincer: poate pentru că aici au absolvit şi părinţii şi unchii şi mătuşile mele, poate pentru că în fiecare dintre ei arde acum, neîncetat, sufletul de mircist, poate pentru că am văzut în ei ceea ce vreau să văd pe viitor şi în mine, poate pentru că mi-am dorit şi eu să rămân în amintirea acestui liceu aşa cum au făcut şi ei.» Eeeei, mai vedem noi!;

• pentru că sunt mai puţine influenţe negative în acest liceu decât în altele;

• câţiva curajoşi au recunoscut că au fost împinşi de părinţi (trist, dar adevărat!), iar alţi curajoşi, probabil practicanţi de sporturi extreme (haha, glumă seacă), au spus că… şi-au urmat instinctul;

• media babană, carneţelul de elev plin de 10 şi rezultatele foarte bune la examene îi fac pe cei ce termină gimnaziul să se îndrepte spre licee care cer astfel de rezultate. Fie că te-ai chinuit să faci rost de note bune, fie că te-a făcut mami deştept, ţine minte: în momentul în care intri la liceu, coroniţele tale din generală aproape că sunt egale cu zero! Greul de-abia acum începe şi depinde de tine cum te descurci, cum te adaptezi, cu cine te împrieteneşti.;

• pentru că au auzit ei din stânga şi din dreapta, de la vecina sau de la cineva din interior cum că «Mircea» ar fi cel mai tare, cel mai mare, cel mai wowowow. Şi, ce să ne ascundem dup’ dejeţel: ESTE! Iulia, o fată de-a noua care a început să se frământe încă de prin clasa a cincea (!) la ce liceu să meargă, a scris: «Desigur, toată lumea era Mircea, Mircea, vai! Mircea. […] Timpul a trecut, iar ambiţiile mele au crescut zilnic, ajungând să vreau doar „Mircea“. „Ovidius“ începuse deja să nu mă mai atragă.» Bravo!

Acestea fiind spuse, am lăsat ce-i mai bun la sfârşit. Iată răspunsurile care m-au făcut pe mine să râd şi să plâng:

«Am ales „Mircea“ deoarece, după terminarea clasei a douăsprezecea, când mă va întreba o persoană unde am terminat liceul, poate se va uita altfel la mine când îi voi preciza acest liceu.»

«Sunt în acest loc deoarece a trebuit să aleg între cele mai bune două licee din oraş: „Mircea“ şi „Ovidius“. Cum la „Ovidius“ se învaţă mai mult şi profesorii sunt mai exigenţi, am ales liceul „Mircea“ (desigur că şi părinţii m-au împins să-l urmez!). Pot să vă spun că a fost o simplă întâmplare că mă aflu aici, fără să specificăm motivul părinţilor.»

«Am ales liceul acesta din mai multe considerente, primul fiind faptul că mi-a plăcut structura acestuia. Holurile liceului sunt realizate într-un mod aparte, iar atmosfera din interiorul curţii are o tentă medievală.» Te asigur că ai perfectă dreptate!

P.S. Mami, către Ioana: «Eeeee, Ioana, şi tu acuma, ce tot comentezi? Ia spune, tu de ce-ai ales „Mircea“?»

Tăcere… Mi-a închis cioculeţul. Nu-s mai cu moţ, am ales şi eu ca toată lumea, după zvonuri, după prieteni, după medie, nu am făcut cercetări amănunţite, nu am avut motive speciale şi, exact ca bobocii de anul acesta, m-am trezit la «Mircea». Indiferent cum s-a-ntâmplat, sunt fericită că am făcut alegerea pe care am făcut-o“, de Ioana Capotă, clasa a XI-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2013: „Becalioriatul“ de prof. Anca Evelina Cîrligeanu

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de prof. Anca Evelina Cîrligeanu, publicat în numărul 2 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Istoria ne-a instruit că orice formă de civilizaţie adusă cândva pe piciorul de plai şi în gura de rai s-a împreunat cu spiritus loci şi a născut fii şi fiice. Dar, cum dragoste cu de-a sila nu se poate, modernizarea la români a fost mereu un act de viol şi naţiunea a rămas cu onoarea nereperată. Aici, periodic, a intervenit caragialianul dom’ Mitică de la percepţie, a reperat onoarea şi ne-a învăţat cum să facem compromisul cu nesuferita de conştiinţă. Serii istorice de dom’ Mitici ne-au lăsat moştenire un cod al proastelor maniere şi o disciplină – moftologia – pe care, parcă etern turmentaţi, le perpetuăm într-un elan colectiv.

Aşa s-a născut Becalioriatul, o secţiune oarecum recentă din opereta aperta naţională, odrasla bacaloriatului, vericul fiţos al bac’ului, nepotul bastard al Bacalaureatului european. Sociologii, psihologii, pedagogii şi moftologii au observat, desigur, mutaţiile produse în acest arbore genealogic.

Bacalaureatul (evaluare corectă, note meritate) reprezintă forma pură, decelabilă, cum ar spune maestrul G. Călinescu, numai «la analiza în retortă». Pentru contemporanii noştri e numai o abstracţiune, un model teoretic. În practică, apare cu totul accidental, la scară infinitezimală, stârnind panică şi semănând teroare. Fenomenul e imediat izolat şi ţinut în carantină, spre a nu inflama sensibilitatea publicului beneficiar. În discursurile ministeriale, directoriale şi parentale, Bacalaureatul e prezentat în fiecare an ca deziderat

suprem, dar e înfierat pe scara ierarhică a complicităţilor, în clandestinitate, de câte ori vrea, timid, să penetreze sistemul. Din mareşal al reformei învăţământului, a ajuns un jalnic

violator de domiţiliu. A fost întotdeauna indezirabil în act, iubit în literatura de specialitate.

Bacaloriatul a apărut demult, ca formă acomodată, domesticită, a celui de mai sus. Cu o silabă mai puţin, realitatea românească a examenelor finale europene a devenit mai suportabilă, pretinzând un consum tot mai mic de (ba)calorii.

Copilărind ca ’oţ în vremea lui Caragiale (a se reciti schiţa «Bacalaureat»!), bacaloriatul a cunoscut gloria în epoca de tristă (pentru unii), veselă (pentru alţii) amintire a comunismului. Bazat pe o schemă simplă (note de trecere pentru masele largi populare), el se adresa tinerilor însetaţi momental de … cultură, primitori apoi de servici, gazoneră şi butelie, miliţienilor f.f.-işti şi alimentăreselor seraliste. Adică oamenilor de la oraşe şi sate, fără discriminare. Se dădeau note mici, ca să ajungă la toţi, democratic, dar, în fine, erau note de trecere. În ţara noastră ca o şcoală, toţi românii aveau Bacaloriat, suprema dovadă că procesul de alfabetizare fusese încheiat.

Apoi, instalaţi în gazonere, bacaloriaţii au născut fii şi fiice pe care i-au învăţat bine regula jocului: statul e obligat să le dea tutulor diplomă, ca să poată cere după aceea servici,

gazoneră şi butelie.

Venind Revoluţia, aceste trei produse au fost retrase de pe piaţă, iar Bacaloriatul a plutit în derivă, inutil şi fantomatic. Judecata pragmatică a mulţimilor a descoperit un

adevăr irefutabil (deci cast), şi, la urma urmei, eliberator: şcoala, cu Bacaloriatul ei cu tot, nu se merită. Interesul public s-a orientat o perioadă spre alte orizonturi.

Pe fondul confuziei postrevoluţionare, s-au născut din flori Bacal’ul şi Bac’ul.

Mai sprinţar, cu o ofertă mai generoasă într-o singură silabă, atât de uşor de rostit şi de dat, ducându-te direct în amfiteatrele universitare, Bac’ul a cucerit imediat piaţa clasei vag-mijlocii de sorginte urbană. Membrii acesteia înţeleseseră deja că e mai profitabil ca gogoşeriei de la colţ să-i fie ţinută contabilitatea de un fiu/ o fiică, iar printre agenţii fiscali şi imobiliari, poliţienii, primarii, notarii etc. noii realităţi să se afle şi reprezentanţii familiei.

Bac’ul a devenit cowboy-ul învăţământului românesc în perioada copitalismului sălbatic. Prin el s-a reglat satisfăcător atât de perturbatul circuit al banilor în natură, încât corpul profesoral s-a dedat la acte de supraveghere, examinare şi evaluare pe care şi le-ar fi dorit în cât mai dese şi lungi sesiuni. La Bac’ au început să apară celebrele liste cu solicitanţii de protecţie, distribuite pe cale ierarhică, tot mai substanţiale de la an la an, atât la rubricile «nr.crt.» sau «nota candidatului», cât şi la «preţul corect». O calitate incontestabilă a Bac’ului a fost însă discreţia participanţilor la acţiune, dublată de o oarecare modestie a solicitanţilor de favoruri, ale căror note erau pompate tolerabil cu unul-două puncte.

Apoi… Apoi fiecare dintre părţi a vrut mai mult. Unii, se zice, din cauza inflaţiei galopante, ceilalţi însufleţiţi de parvenitismul galopant. Şi astfel s-a dezlănţuit cavalcada Becalioriatului, fenomen la zi, cucerire a culmilor de progres în mitocănie de către acei locatari ai metohului pe care meandrele concretului i-au înscris decis, centripet, spre vârfurile societăţii române. Concurenţii vor acum potul cel mare şi-l primesc nesmintit de la smintiţi. Adesea, corigenţii şi chiulangii care s-au plimbat în jeep-urile lor sfidătoare pe latifundiile liceelor sunt printre laureaţi, umilindu-i satisfăcuţi pe bieţii şefi de promoţie şi pe nesuferiţii olimpici, pe diriginţii care le-au motivat sutele de absenţe şi pe profesorii care-i persecutau cu note mici, pe femeile de serviciu indignate de mârlănia lor cotidiană şi pe academicienii rătăciţi rar pe micile ecrane, pe fraierii care încă mai învaţă şi pe ministrul învăţământului cu secretarii lui de stat cu tot. Deviza Becalioriatului este, aşa cum mi-au spus confidenţial unii fruntaşi de până mai ieri, deveniţi mijlocaşi cu un cinstit nouă-şi-ceva ai examenului de absolvire, «Unora le place jaful, prin urmare darurile au fost aruncate».

Becalioriatul îi amuţeşte pe toţi, scoţând anual o nouă generaţie de lideraşi în teritoriu. Care vor absolvi diverse facultăţi afară şi vor fi liderii societăţii de mâine-poimâine. Care îşi vor cumpăra marfa numită post + funcţie. Care vor face politică, politică financiară, inginerie financiară, escrocherie financiară. Invariabil… onest. Vor deveni deputaţi şi senatori, preşedinţi…, preşedinţi de tribunale şi prefecţi, directori şi şefi-de-ceva, V.I.P.-uri de televiziune şi deformatori de opinie, mecenari ipocriţi şi mercenari travestiţi, diriguitori de fonduri pentru sectoarele în care mizeră foştii olimpici, şi câte şi mai câte nu vor deveni ei. Vor locui în palate şi vor naşte fii şi fiice…

Ai grijă, iubite cetitoriule, cum îţi alegi drumul între valoare şi nonvaloare, vocaţie şi impostură, moralitate şi imoralitate, în această confuzie girată adesea de repetenţii, corigenţii, chiulangii, analfabeţii şi bişniţarii care navighează pe apele tulburi ale societăţii noastre sub nume de comandanţi. Unii te vor prost, adică manipulabil. Unii te vor un mediocru bogat, adică eligibil pentru gaşca manipulatorilor. Unii te vor becalioriat, nu bacalaureat!“ de prof. Anca Evelina Cîrligeanu

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2013: „Cum? Cine? Când? Unde? Despre tabăra naţională de chimie“ de Maria Cezar, clasa a X-a E

Posted on 26/02/202326/02/2023 by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Maria Cezar, clasa a X-a E, publicat în numărul 2 din anul II al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Cum participi? În primul rând, te apuci de studiat chimie la un nivel înalt, după care te duci la judeţeană şi te califici la naţională. Mergi la naţională, care este în prima săptămână din aprilie, şi ieşi în primii cincisprezece de pe nivelul tău. Ce se întâmplă dacă ieşi printre primii cincisprezece? Pe lângă faptul că o să arăţi super pe scenă şi că o să ai o diplomă de la minister (care impresionează orice facultate) mai prinzi şi loc în TABĂRA NAŢIONALĂ DE CHIMIE. Exact, renumita tabără de chimie.

Cine mai vine? Cum am spus-o deja, primii cincisprezece elevi de clasa a VII-a, cincisprezece elevi de clasa a VIII-a, cincisprezece elevi… (ai prins ideea).

Când are loc? În ultima săptămână din august, poate chiar puţin din septembrie.

Unde? Unde consideră Inspectorul general de chimie din minister, prof. Daniela Bogdan, nu ştiu exact cum se alege. Anul trecut a fost la Alba-Iulia, anul ăsta la Geoagiu.

Ce se întâmplă aici? În mare parte, înveţi chimie (multă, multă chimie), la un nivel înalt, de la profesori incredibili şi de la universitari renumiţi. Este cursul de la care nu mai vrei să pleci, unde eşti împins să-ţi cunoşti limitele, unde interacţiunea profesor-elev este vitală şi unde întrebările sunt încurajate (cu cât mai multe, cu atât mai bine). Este cursul care te schimbă, pe tine, ca elev. Te face să conştientizezi că poţi mai mult şi, ei bine, vrei mai mult. De ce să te opreşti la a fi bun în clasă, dacă poţi atinge un alt nivel de performanţă?

Tabăra Naţională de Chimie este locul unde legi prietenii care ar putea ţine o viaţă. Ziua, stimulat de profesori şi probabil de câteva ceşti de cafea, studiezi, iar noaptea o petreci cu persoane pe care tocmai le-ai întâlnit, vorbind despre muzică, filme, cărţi şi multe altele.

La întrebarea «Cum a fost tabăra de anul acesta?» răspunsurile au variat de la «Am avut de învăţat o tonă» (Ioana Işfan, Târgu-Jiu), la «Super fain, am învăţat multe bancuri, pe lângă chimie» (Diana Făinăre, Oradea). «Cursurile au fost foarte interesante şi profesorii ne-au ajutat să înţelegem multe lucruri, la care, probabil, nu am fi reuşit să ajungem singuri»

(Sabina Fârţală, Piatra-Neamţ). Unul dintre reprezentanţii liceului nostru a fost Costin Dobrin (X F), care spune: «A fost o experienţă plăcută. Săptămâna petrecută a fost plină de activităţi interesante. De dimineaţă făceam cursuri la care învăţam lucruri noi şi aprofundam noţiunile ştiute. După-amiezile le petreceam în excursii. La sfârşitul taberei, am susţinut o mini-olimpiadă la care am obţinut o menţiune. Am legat noi prietenii cu colegii olimpici. Mă bucur că am putut participa şi sper să fiu în tabără şi anul viitor».

Orice pasionat de chimie vrea să ajungă la TNC. Şi dacă se intâmplă să răceşti în tabără, păi… What do you do with a sick chemist? If you can’t helium, and you can’t curim, then you might as well barium.“ de Maria Cezar, clasa a X-a E

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul II, din Biblioteca Virtuală

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZĂRI ALB ASTRE

Categorie: ZăriAlbAstre2013

ZăriAlbAstre2013: „Cărți de citire“ de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A

ZăriAlbAstre2013: „Tăticul Satirei și al Caterincii la Plesneală“ de Ioana Capotă, clasa a XI-a B

ZăriAlbAstre2013: „«Eneida», repovestită pentru trândavi“ de Eduard Sorin Manta

ZăriAlbAstre2013: „Cine a câştigat?“ de Ioana Capotă şi Nicu Tudoran, clasa a XI-a B

ZăriAlbAstre2013: „Colaj urban“ de Ioana Capotă, clasa a XI-a B

ZăriAlbAstre2013: „E despre tine“ de Luana Andreea Boşoteanu, clasa a XII-a B

ZăriAlbAstre2013: „Clubul de lectură al C.N.M.B.“ de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A

ZăriAlbAstre2013: „Bobocule, ce cauţi tu aici?“ de Ioana Capotă, clasa a XI-a B

ZăriAlbAstre2013: „Becalioriatul“ de prof. Anca Evelina Cîrligeanu

ZăriAlbAstre2013: „Cum? Cine? Când? Unde? Despre tabăra naţională de chimie“ de Maria Cezar, clasa a X-a E

Zări Alb Astre

Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“

2023 © Zări Alb Astre. Website creat de Virtono