zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Facebook Instagram Mail-bulk

Categorie: ZăriAlbAstre2014

ZăriAlbAstre2014: „Greșeli gramaticale & umane“ de Cristina Cucoaniş, clasa a X-a E

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Cristina Cucoaniș, clasa a X-a E, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Trăim vremuri de cumpănă, vremuri decisive pentru ce va avea să fie limba română peste câţiva ani. Am ajuns să fim din ce în ce mai neglijenţi când vorbim, involuând la stadiul de a dori doar să ne facem cât de cât înţeleşi. A greşi e omeneşte, dar a te lăsa în voia procesului de analfabetizare în masă este deja o alegere proprie, care, ca să mă exprim eufemistic, nu pune în valoare niciun aspect pozitiv al personalităţii noastre. 

Cred că fiecare a auzit pe cineva spunând «care» în loc de «pe care», dar câţi dintre noi au şi conştientizat greşeala, câţi au avut măcar intenţia să-l corecteze pe vorbitor? Nu prea mulţi, aş zice, fiindcă nu mulţi consideră că e aşa de important să vorbim bine draga noastră limbă maternă. Mai nefericite sunt cazurile când o asemenea greşeală ajunge chiar să fie tastată şi expediată de pe smart phone-urile indispensabile vieţii noastre de ignoranţi: «Autobuzul care l-am văzut nu era 43.», să zicem. Atunci, nici articolul «care-l scriu» nu cred că vă interesează, deşi vă priveşte. 

O altă greşeală pe cât de auzită pe atât de neplăcută auzului, întâlnită atât în vorbire cât şi în comunicarea scrisă, este folosirea lui «decât» într-o propoziţie afirmativă: «Mi-am cumpărat decât o rochie.». În cazul acesta, ori se va folosi «decât» într-o propoziţie negativă («Nu mi-am cumpărat decât o rochie.»), ori se va folosi «doar»/ «numai» într-o propoziţie afirmativă («Mi-am cumpărat doar o rochie.»). Adesea, cei care obişnuiesc să facă această greşeală, nu se împotrivesc când cineva îi corectează, dar nici nu se «vindecă» miraculos. 

Când eşti obişnuit cu sunetul melodios al lui «voiam», imediat te cutremuri auzind un neplăcut «vroiam». Dar cine suntem noi să ne punem împotriva «vroinţei» lor? «A voi» ni-l dă pe «voiam», iar «a vrea» pe «vream». «Vroiam» este un hibrid incorect şi trist, dar des folosit. 

Ce-i drept, nu de puţine ori am tendinţa să-i corectez pe cei din jur, însă doar unul dintre cazuri mi-a solicitat atenţia în mod deosebit. Dacă încă vă întrebaţi cum e corect, ,«defapt» sau «de fapt», vă ajut cu plăcere: de fapt. Amuzant este că am fost corectată de cineva care susţinea cu tărie că varianta corectă este «defapt» şi, în lipsă de argumente, mi-a spus «Eu am fost la olimpiada de română şi aşa se scrie!». Portretul său lingvistico-moral rămâne la libera voastră interpretare. 

Se spune că, dacă o greşeală circulă în limbă mult timp şi contaminează un număr mare de vorbitori, aceasta ajunge în final să fie considerată corectă şi chiar să ia locul formei literare. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: în curând o să fie decât o lume mai fericită că nimeni nu mai face pe deşteptul corectându-i pe alţii şi că toţi pot folosi cuvintele care vroiau defapt să le folosească.“, de Cristina Cucoaniș, clasa a X-a E

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2014: „Ce să cauți în Albania?“ de Ilinca Bogaciov, clasa a XII-a B

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ilinca Bogaciov, clasa a XII-a B, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Precum tot omul modern, capitalist şi alienat care se respectă, plictisit de destinaţii sigure, previzibile şi asemănătoare, uniformizate forţat graţie globalizării, am găsit ocazia perfectă să vizitez şi altceva (fără să părăsesc, totuşi, bătrânul continent), participând ca jurnalist la o sesiune a Parlamentului European al Tinerilor desfăşurată în Albania. Decizia a stârnit reacţii controversate printre cunoscuţi şi părinţi, pentru că Albania nu e tocmai cea mai bine văzută ţară din lume, ca să folosesc un eufemism, fiind reprezentată în mentalul colectiv ca un paradis al traficanţilor de droguri şi de organe. 

Când am ajuns în Tirana, am plâns. Nu mă durea nimic. Şi când am ajuns în New York am plâns, dar măcar acolo era de înţeles. Bright lights, big city, ajunsesem în centrul universului. Dar Albania? Câteva lacrimi mici pe obraji, cam ca picăturile de ploaie de pe fereastra avionului prin care se vedeau creste de munţi cu zăpadă pe ele şi numele aeroportului: Maica Tereza. Iniţial nu văd legătura, dar apoi aflu că Maica este revendicată ca simbol naţional de către Albania, datorită originii sale aromâne şi albaneze. Deşi religia majoritară în Albania e cea islamică, presupun că să deţii, ca popor, un simbol al spirituălitaţii creştine cum e Maica Tereza are avantajele sale. 

«Sunteţi pentru prima dată în Albania?» – întrebarea tipei de la Control Paşapoarte are darul de a prelungi în mintea mea inexplicabila paralelă cu America; numai acolo îţi mai pun întrebări când vrei să le treci pragul. Şi nu din nevoia de a face small-talk. În drum spre hotel văd oraşul de aproape, şi casele cu pereţi coloraţi, dar scorojiţi, pe lângă care trec îl fac să semene în mintea mea cu un fel de Buenos Aires mai temperat, în nuanţe mai potolite. De pe terasa hotelului văd oraşul de departe şi culorile nu se mai disting. Noaptea vine şi îl colorează din nou, acum freamătă de lumini, posibil şi de nerăbdare. Mâine e 28 noiembrie, Ziua Independenţei, şi se implinesc 101 ani de când Albania a scăpat de dominaţia otomană. 

«Şi o ţinem tot într-o sărbătoare», cum ne-a zis, glumind, o localnică ospitalieră cu care am intrat în vorbă în piaţa de vechituri. Poartă flatforms cu sclipici argintiu, caciulă portocalie şi o fustă plisată de mătase, în contradicţie cu vremea de afară, şi se referă la faptul că în ziua următoare, pe 29, se celebrează Ziua Eliberării, când «trupele nemţeşti s-au cărat de pe teritoriul nostru» după al Doilea Razboi Mondial. 

«Trebuia să veniţi anul trecut, când s-au implinit 100 de ani. Să vedeţi atunci parade, manifestaţii, concerte, inaugurări de monumente şi toate cele. Până şi Barack Obama ne-a zis La mulţi ani!». Ne mai învârtim puţin prin centru, roşu şi negru peste tot – nu romanul lui Stendhal, ci steagul Albaniei, arborat cu mândrie pe la uşi, pe la fereşti. Luăm prânzul într-un restaurant mexican (ce mod mai bun de a sărbători Albania?), apoi continuăm să umblăm fără ţintă prin Tirana. N-am surprins nicio răfuială mafiotă, dar am văzut, în schimb, mulţi vânzători ambulanţi în spatele unor tarabe cu tot felul de mărunţişuri, lume gătită de sărbătoare, maşini scumpe, cerşetori, prinţi şi oameni dornici să-ţi lustruiască pantofii la colţ de stradă pe câţiva «LEK», moneda naţională din Albania. Atmosferă festivă, oraş optimist, plin de viaţă. 

Generalizând, albanezii nu se văicăresc şi nu se victimizează pe motiv că de ce tocmai aici a trebuit să se nască, aşa cum fac alte popoare cunoscute nouă. Nu-şi explică toate neajunsurile printr-o frază devenită dicton, pufnind dispreţuitor «Asta-i Albania!», când nu le convine ceva. Şi ei vor în UE – au aplicat pentru a deveni stat membru – dar nu par atât de dornici să-şi jertfească identitatea naţională pe altarul aderării. 

Albaneza scrisă mi s-a părut că seamănă cu suedeza. Vorbită, că nu seamănă cu nimic. Şi chiar aşa e – deşi aparţine limbilor indo-europene, nu se înfrăţeşte cu niciuna dintre ele. Ca popor, albanezii au, însă, legături strânse cu Italia, cu care împart şi o istorie destul de complicată, dar, dacă e să ne luăm după Nicolae Iorga, care spunea că «albanezii sunt veri de sânge cu românii», înseamnă că au legături şi cu ţara noastră. 

Oricum ar fi, experienţa din Albania mi-a confirmat ceea ce ştiam deja, şi anume că stereotipurile nu reflectă nicidecum realitatea, iar o destinaţie nu trebuie să fie neapărat turistică pentru a merita să fie vizitată, contrar convingerilor împământenite snobeşte în mintea multora.“, de Ilinca Bogaciov, clasa a XII-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2014: „Ne plac ambalajele senzaționale“ de Cristina Danovski, clasa a IX-a F

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Cristina Danovski, clasa a IX-a F, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Pe stradă, în curtea şcolii, pe hol, în sălile de clasă, să nu mai spunem de cluburi sau alte locaţii extravagante (pe scurt, la tot pasul), întâlnim specimene şi fapte care atrag mulţimi de oameni. Indivizii se adună în jurul acelui ceva «de senzaţie»; trecătorii, curioşi, încearcă să afle ce se întâmplă şi pleacă în cele din urmă, nesatisfăcuţi de evenimentul dovedit a fi o banalitate. 

Oamenii sunt atraşi de ştiri, de întâmplări sau de alţi oameni ieşiţi din comun (cool!), dar care nu au absolut niciun impact asupra vieţii lor de zi cu zi. Senzaţionalismul, cultivat încă de pe timpurile romanilor în Acta Diurna (anunţurile oficiale prezentate public şi care stârneau entuziasmul în rândul celor needucaţi), care era folosit în Evul Mediu ca instrument pentru predarea lecţiilor de morală, ne influenţează vieţile şi astăzi şi poate fi observat peste tot în jurul nostru. De la ştirile «senzaţionale», de multe ori exagerate şi pompate cu emoţii pentru a creşte audienţa ori numărul de cumpărători, până la bârfele de la chioşc, de la cine, ce, cum şi unde este miss/ mister Y şi până la freza amuzantă a lui X- ulescu, fenomenul ne îneacă efectiv. Ne simţim copleşiţi de un torent de informaţii care nu au absolut nicio legatură cu interesele noastre şi cu ce este cu adevărat important în viaţă. 

Pe mine nu mă ajută cu nimic să ştiu că A s-a despărţit într-un mare fel de B sau că nu ştiu cine şi-a schimbat poşeta sau şi-a luat cel mai în vogă model de telefon ori o maşină de lux! Şi totuşi ştiu. De ce? Ce efect direct, semnificativ, de durată are asupra mea? Reacţiile consumatorilor de senzaţional sunt foarte diverse, de la extaz ori şoc, până la dezgust sau ironii adresate protagoniştilor de pe scena senzaţionalului. Aceste lucruri menite să facă vâlvă nu ne rămân în atenţie decât o scurtă perioadă de timp, succedându-se pe bandă rulantă. Dar atunci de ce suntem într-o continuă vânătoare de senzaţional? Subconşientul? Suntem oare dependenţi de senzaţionalism? Răspunsul îl poate găsi fiecare. Nu e greu. Unica cerinţă: acuitate vizuală şi auditivă şi capul pe umeri, nu suspendat în atmosferă. 

În general, în contexte «senzaţionale», se pot deosebi patru categorii de participanţi. În primul rând, cerşetorul de atenţie, cel care declanşează tot spectacolul ce va să vină, apoi viitoarea victimă, justiţiarii şi, bineînţeles, nelipsitul public. Un exemplu elocvent este o întâmplare la care am fost martoră. Mă aflam în curtea unei şcoli, alături de prietenele mele şi, deodată, au început să se audă ţipete, combinate cu râsete şi tot felul de strigături. Era… publicul. Pe asfalt zăcea cu faţa în jos un băiat plin de sânge, victima. Agitatorul, care îl împinsese pe celălalt copil peste margine, stătea cocoţat pe balcon, cu un rânjet ce emana mulţumire. A atras atenţia asupra sa, s-a făcut remarcat, deci scopul a fost atins. Despre săracul băiat cu nasul spart şi mâna ruptă, putem doar spune că a avut noroc nerupându-şi gâtul, iar despre domnii profesori, justiţiarii, că şi- au făcut treaba, alungându-i pe freneticii de pe margine, care nici măcar nu s-au obosit să-l ajute pe rănit şi cărora, se pare, le făcea plăcere show-ul la care asistaseră. 

Iată o împrejurare… senzaţională. Provocatorul, desigur, a ajuns bine acum. Este popular. Dacă nu îl bagă ceilalţi în seamă, iese singur în faţă, nu-i problemă. Din păcate, acest exemplar este doar unul dintre nenumăratele ca el sau ca cele aspirante la faimă şi like-uri ori followeri pe reţelele de socializare, doar una dintre «vedetele» senzaţionalismului bazat pe agresivitate, ipocrizie şi prostie. 

Cei care merită să se facă auziţi într-adevăr, cei care caută esenţa şi nu aparenţele alcătuiesc o comunitate restrânsă şi… plictisitoare, care se micşorează din ce în ce. Din nefericire, tot mai mulţi tineri vor să fie «populari», «senzaţionali», chiar cu preţul scandalului şi al ridicolului.“, de Cristina Danovski, clasa a IX-a F

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2014: „Ceva vorbărie despre RAP“ de Călin Ștefanopol, clasa a IX-a E

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Călin Ștefanopol, clasa a IX-a E, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Trăim într-o epocă a amestecurilor de toate felurile, o epocă a paradoxurilor (exemplu: înfuleci un fast-food ca recompensă pentru că mai devreme ai lucrat din greu la sală!). În materie de muzică, există o căruţă de genuri, de la dubstep la muzica simfonică, de la heavy metal la manele. Printre cele marginale ar fi, după cum cred cei mai mulţi, genul hip-hop. Nu e chiar aşa, zic eu! 

În primul rând, termenul hip-hop este deseori folosit pentru denumirea genului muzical, ceea ce nu este corect. Hip-hop este, de fapt, o mişcare culturală dezvoltată în comunităţile urbane, în special în cartierul Bronx din New York, la începutul anilor 1970. Pe atunci, comunităţile de negri şi cele latine din Bronx se «băteau în rime», explicaţie pentru forma brutală a rap-ului de astăzi. Mişcarea asta urbană cuprinde dansul hip-hop (cum este breakdance-ul), fenomenul graffiti, DJ-ing-ul (artă valorificată cel mai mult în cultura hip-hop) şi rapping /MC-ing-ul (genul muzical în sine). 

Prezent deseori sub forma de RAP (Rythm and Poem), genul muzical este definit de cei mai mulţi ca poezie urbană ritmată. Artiştii care îşi cântă propria «poezie urbană» se numesc MC (masters of ceremonies) sau rapperi. La noi, trupele Paraziţii şi B.U.G. Mafia sunt cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai rap-ului noncomercial (rap noncomercial = rap în care MC nu sunt descoperiţi şi susţinuţi de o industrie, rap în care MC scriu ce vor, nu sunt restricţionaţi de cerinţele anumitor case de discuri). 

Deşi a apărut ca o formă foarte agresivă a muzicii, rap-ul a ajuns să promoveze nişte mesaje constructive, care pot ajuta la formarea unui adolescent din acea zonă a societăţii evitată de aproape toate celelalte genuri muzicale. Puţină lume cunoaşte partea aceasta a rap-ului. Aşadar, rap nu înseamnă doar instigare la droguri, la violenţă, misoginism sau limbaj licenţios din belşug. Propun să studiem puţin partea constructivă a rap-ului românesc. 

Trebuie să menţionez că fiecare rapper vrea ca ascultătorul să se regăsească în versurile sale sau să fie trezit la realitatea pe care artistul respectiv o vede. Exemple foarte bune sunt melodiile «Deschide ochii» (Deliric 1) sau «Derobotizare» (Cedry2k). Bineînţeles, orice MC vrea, de asemenea, să-şi verse imaginaţia pe foaie, să se dea poet şi să câştige bani, dar rapperii cu mesaj constructiv par mai responsabili şi sunt mai atenţi la temele abordate. Una dintre acestea este ortodoxia/ Dumnezeu. Cedry2k este un fost MC faimos pentru melodiile despre Dumnezeu şi pentru promovarea virtuţilor pe care omul ar trebui să şi le cultive (îmi asum riscul să citez: «Doamne, ia-mi harul de a face rime/ Şi dă-mi harul de a face bine/ Oricui n-ar face pentru mine./ Dă-mi pe masă-o pâine şi-n inimă un foc/ Care să ardă numa’ pentru tine sau deloc»). Deşi Cedry2k s-a retras, acest stil trăieşte prin trupa Haarp Cord. Virtuţi ale omului sunt promovate şi de alţi rapperi, precum Doc, în melodia «Mulţumesc» sau «Ceai» (o melodie care a făcut furori). Alţii emit «teorii» despre viaţă şi iubire sau avertizează asupra efectelor nocive ale drogurilor şi denunţă abuzurile şi demagogia clasei politice («Ultimele cuvinte» – Arrsură, respectiv «Noi vrem o schimbare» – Pacha man). 

Deşi mulţi ascultători ai genului nu conştientizează acest lucru, desigur că textele de rap nu se compară cu poezia adevărată şi rap-ăiala nu presupune atât de mult talent ca alte genuri muzicale. Totuşi, cred că o melodie rap ne face să ne punem mai multe întrebări serioase decât «Shake it like a bunny» a Andreei Bălan şi decât multe altele promovate de industria muzicală actuală.“, de Călin Ștefanopol, clasa a IX-a E

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2014: „Repetenţia lui Tudor Chirilă“ de Cristina Cucoaniş, clasa a X-a E

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Cristina Cucoaniş, clasa a X-a E, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Un nume la auzul căruia mii de inimi de adolescenţi tresar, răscolite de emoţia unei iubiri neterminate sau neîncepute. Toţi îl ştiu pe Chirilă: nonconformist, visător, egoist, sincer, arogant şi talentat. Unii îl apreciază, alţii îl critică, dar, în final, toţi ajung să fredoneze hipnotizaţi «Am doar 18 ani», «Nu am chef azi […] nu te vreau azi, nimic mai uşor». Şi fiecare dintre noi îşi propune, la începutul fiecărei veri, să se îndrăgostească, alimentându-şi dorinţa cu «Undeva prin Vamă» şi stingându-şi-o cu «Buze blonde». 

Atâţia ani a stat în faţa noastră, ca un lider: eram noi, Tudor şi restul oamenilor. El însuşi spunea: «Sunt în proces cu lumea». A transformat Vama Veche în «zona sufletelor noastre, fără acces pentru turişti». «Scrisoare pentru adolescenţi» ne-a făcut pe atâţia dintre noi să ne izbim de peretele realităţii şi să dorim să fim altfel decât vor ei să fim, să nu ne lăsam construiţi după modelul bucureşteanului veşnic nemulţumit şi plictisit de aceeaşi cuşcă de blocuri în care se învârte toată viaţa. 

«Trenul accelerat Bucureşti – Mangalia pleacă în 5 minute de la linia 5», aşa suna începutul unei veri pline de emoţie şi dramă adolescentină, bucurie inefabilă şi suferinţă, iubire şi trădare. O vară transfigurată de promisiuni («Vrei soare, soare-ţi dau»), alintări deşarte («pielea ţi-e rudă cu luna») şi extaz erotic («Pe stânci dacă vrei te sărut sau în apă mi-e totuna»). 

Simbol al verii şi al tinereţii, formaţia (pe atunci numită Vama Veche) îndemna prin versuri la îndepărtarea de oraş, pentru a urma chemarea mării: «Singura noastră scăpare, să rămânem toţi la mare!». Imaginea pe care fiecare melodie o evoca era aceea a copilului din noi care aleargă spre mare. Chiar şi atunci când devine adult. 

Timpul a trecut şi, după o perioadă de absenţă, numele trupei a început să apară din nou pe buzele noastre, însă aşa de stingher, incomplet, superficial, parcă nereprezentativ: VAMA! Schimbarea s-a simţit în toate melodiile de pe noul album, mai fade, mai lipsite de… mare, încă încărcate de o oarecare emoţie, dar mai ezitantă şi nu la fel de arzătoare, de nebună: «Eu nu pot şi nu vreau să mor din iubire». Noile cântece schimbă dragostea necondiţionată şi spontană cu căutarea unui sens în marile iubiri şi suferinţe: «O altă femeie va scoate cuţitul pe care cândva l-ai înfipt fără milă, şi poate tot ea-l va înfige înc-o dată. Ce dacă? Iubirea e moartă, dar viaţa trăieşte şi viaţa va naşte o altă iubire, şi-o altă iubire mă va naşte pe mine…»

«Declar pierdută ţara» continuă mesajul motivaţional (pentru noi, tinerii) din vechile melodii, dar într-o manieră plină de reproş la adresa celor de dinaintea nostră, care s-au lăsat conduşi de ei: «Tată, ce-ai facut, tată, cu viaţa ta, cu ţara mea?» 

Nu a trecut mult şi a apărut şi hit-ul verii: «Perfect fără tine». Cântată peste tot, de către oricine, melodia are ca scop atragerea unui nou public. Un public care nu îl reprezenta cândva pe Tudor. Nu am ascultat-o în camera mea de multe ori, cum făceam altădată. Nici nu a fost nevoie, oricum răsuna în tot oraşul la radio şi era promovată peste tot. 

Mai ştii, Tudore, când voiai să ajungi la radio? Spuneai că vrei să audă o ţară întreagă cine eşti tu cu adevărat. Ăsta eşti tu, Tudor? Refrenul sună tare şi vesel, aruncând un mesaj arogant, îngânat de ironicul apelativ «draga mea». În cântec, versurile «Decât premiant în închisoare,/ mai bine repetent în drum spre mare» sunt doar o umbră a trecutului, a ceea ce au însemnat cândva Vama Veche şi Vama Veche. 

Mai ştii, Tudore, când îi reproşai lui Făt-Frumos că te-a lăsat să rătăceşti printre faruri de maşini? Că nu ţi-a explicat ce e Binele? Că tu nu poţi să lupţi singur în onoarea lui? Te-ai simţit abandonat? Ei bine…», de Cristina Cucoaniş, clasa a X-a E

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre 

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2014: „Cărţi de citire“ de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„S-a înfiinţat, precum am zis în numărul precedent al revistei, un club de lectură în C.N.M.B. Entuziaşti s-au arătat destui, luând în considerare numărul mare de participanţi la prima întâlnire. De atunci, deşi tezele, testele, activităţile extracurriculare i-au răpus pe câţiva viteji, s-a confirmat totuşi un lucru: în C.N.M.B. chiar se citeşte! Iar pentru aceia care nu au mai putut participa la întâlniri sau pentru cei care încă stau în cumpănă dacă să- şi sacrifice o dimineaţă de duminică, ne-am decis să prezentăm, pe scurt ce e drept, câteva cărţi abordate de membrii clubului. 

Să începem, aşadar, cu o carte al cărei număr de pagini i-a înspăimântat pe unii, Pentru cine bat clopotele de Ernest Hemingway, din care ne şi grăbim să cităm un fragment semnificativ: «Niciun om nu este o insulă, nu-şi este sieşi de-ajuns; fiecare om este o fărâmă de continent, o bucată din ţărm[…] moartea oricărui om pe mine mă sărăceşte, căci eu sunt parte a omenirii; de aceea vin şi zic: să nu-ntrebi niciodată pentru cine bat clopotele. Pentru tine iată că bat.» (Jonh Dune). 

Acţiunea romanului este plasată în regiunea muntoasă din centrul Spaniei, în anul 1937. Folosindu-se de propria experienţă căpătată în urma participării la Războiul Civil Spaniol, Hemingway îmbină datele istorice cu ficţiunea, dând autenticitate naraţiunii şi făcând-o mai vie. Subiectul este în întregime povestit din perspectiva personajului principal, Robert Jordan, un profesor american de limba spaniolă care luptă de partea combatanţilor republicani împotriva armatelor fasciste conduse de generalul Franco. Fiind un expert în dinamitarea podurilor şi trenurilor, cu o minte rece şi calculată, Jordan este trimis în spatele liniilor inamice într-un grup de luptători de gherilă. Alături de noii săi parteneri, el va avea de dus la bun sfârşit o misiune aproape imposibilă. Lucrurile se complică pe măsură ce Robert se ataşează de oamenii cu care lucrează. 

Hemingway a afirmat (în 1939, înainte de a primi Premiul Nobel pentru Bătrânul şi Marea) că Pentru cine bat clopotele a fost cel mai important lucru pe care l-a făcut vreodată. Cartea este, într- adevăr, complexă şi punctează atât atrocităţile unui război, cât şi importanţa legăturilor umane. «Niciun om nu este o insulă», veţi găsi în prologul romanului. Ce avem noi în comun cu Robert Jordan? Îi avem pe ceilalţi. Dacă nu ajungem să ne încredem în ceilalţi oameni, să înţelegem că depindem de ei şi să ne oferim suportul la rândul nostru, ratăm o parte importantă a vieţii. Prietenie, dragoste, război, romanul abordează mai multe teme. Ca un reporter, Hemingway nu recurge la podoabe retorice, făcând lectura accesibilă publicului larg. În plus, o scurtă biografie a autorului consultată înainte de lectură şi o rapidă documentare despre Războiul Civil din Spania pot uşura cu mult înţelegerea textului. 

Să facem tranziţia de la o literatură profund ancorată în realitate la una din domeniul fantasticului! Portretul lui Dorian Gray este singurul roman publicat de Oscar Wilde. La data apariţiei (1891), a stârnit critici acerbe, iar autorul a fost nevoit să adauge noi capitole şi un cuvânt-înainte explicativ. Prefaţa cărţii este o ars poetica în care fiecare enunţ are valoare de aforism: despre artă şi moralitatea/imoralitatea ei («Nu există cărţi morale sau imorale. Există cărţi bine sau prost scrise. Asta e tot»), despre condiţia artistului şi relaţia lui cu opera («Artistul este creator de lucruri frumoase», «Scopul artei este de a dezvălui arta şi de a-l ascunde pe artist.») etc. Autorul stabileşte astfel sistemul de principii din unghiul căruia trebuie citit romanul. 

Ideile din prolog se regăsesc apoi într-un şir de evenimente al căror personaj central va fi Dorian Gray, un tânăr aristocrat abia intrat în societatea mondenă engleză. Romanul debutează cu o conversaţie între doi vechi prieteni, pictorul Basil Hallward şi Lordul Henry Wotton, pe tema portretului realizat de Basil, o capodoperă artistică ce îl înfăţişează pe Dorian. Acest moment joacă un rol decisiv pentru acţiunea romanului. Întâlnindu-l pe atât de persuasivul lord Henry şi însuşindu-şi filosofia lui cinică de viaţă, Dorian Gray se schimbă radical. Se îndrăgosteşte de o actriţă, dar deznodământul acestei pasiuni este crud, renunţă la orice reper etic şi adoptă un comportament de dandy. Narcisismul care-l stăpâneşte complet naşte în el dorinţa de a-şi păstra pentru totdeauna frumuseţea fizică desăvârşită din anii tinereţii. Iar dorinţa îi este îndeplinită miraculos, portretul pictat de Basil luând asupra sa urâţenia morală şi degradarea fizică a lui Dorian. Dar, ca în orice pact faustic, urmările nu sunt deloc dezirabile. 

La o primă lectură, putem avea impresia că autorul încearcă să ne transmită un avertisment de factură morală: frumuseţea şi tinereţea nu sunt veşnice, iar trufia născută de ele se plăteşte la un moment dat. În fapt, problemele esenţiale din roman privesc arta şi complicatele ei legături cu realitatea, cu inconştientul personal şi colectiv şi cu umanitatea din noi. Aşa ne instruieşte şi Prefaţa, din care cităm din nou: «Arta este în acelaşi timp suprafaţă şi simbol. Cei care merg dincolo de suprafaţă riscă pe propria răspundere. Cei care descifrează simbolul riscă pe propria răspundere.» 

Dacă în Portretului lui Dorian Gray scepticii încă mai pot încerca să găsească story-ul realist, în Spuma zilelor jocul dincolo de realitate, dar în numele ei, este total. Chiar autorul, Boris Vian, afirma: «…povestea este în întregime adevarată, din moment ce am inventat-o de la un cap la altul» (!) Vă puteţi face o impresie despre această carte scrisă «în acorduri de jazz şi în fum de ţigară», ascultând melodia lui Duke Ellington, «Chloé». 

Romanul prezintă o lume în care imposibilul realităţii noastre devine posibil, o lume suprarealistă în care tălpile pantofilor cresc singure la loc, hainele sunt «cusute» cu bandă adezivă şi cuie, iar moartea violentă a oamenilor este întâmpinată cu răceală. În schimb, tot ce ţine de nonuman este umanizat, de la animale de companie neobişnuite până la materiale plastice, clădiri şi interioare. Romanul abundă în simboluri, unele dintre ele menite să stârnească râsul prin contextele absurde în care apar.

Personajele cărţii sunt: Colin, un tânăr de 22 de ani care detestă munca fizică şi vrea musai să se îndrăgostească, Chloé, o fată deosebit de frumoasă, care are nefericitul destin de a-i creşte un nufăr în plămâni, Chick, prietenul cel mai bun al lui Colin, obsedat de opera scriitorului Jean-Sol Partre, şi iubita sa, Alise. În carte sunt proiectate două poveşti de iubire, cu o evoluţie uluitor de rapidă: cea dintre Chick şi Alise şi cea a lui Colin cu Chloé. În timp ce prima parte a romanului surprinde fericirea îndrăgostiţilor, cea de-a doua este măcinată de neajunsurile iubirii. Obsesia lui Chick îl determină să-şi cheltuiască toţi banii pe cărţi şi obiecte ale idolului său, în timp ce Chloé se îmbolnăveşte grav, iar Colin e nevoit să-şi caute de lucru pentru a-i plăti (de altfel, fără succes) tratamentul. 

Deşi presărat cu imagini hilare, Spuma zilelor este «cel mai sfâşietor roman de dragoste din literatura contemporană», potrivit lui Raymond Queneau. În fapt, cartea ne prezintă o frescă a lumii reale, scriitorul folosindu-se de imagini convenţionale şi de simboluri pentru a o satiriza. 

Nota bene! În fiecare dintre cărţile recomandate prefaţa reprezintă o cheie de dezlegare a textului. Probabil mulţi dintre voi o săriţi la lectură, convinşi că nu poate fi nimic important în ea. Ei bine, aveţi acum trei exemple care să vă schimbe optica. 

În final, o întrebare pentru «dezertorii» clubului de lectură care, citind acest articol, mustăcesc indignaţi că nu au cu ce să-şi completeze lista de lecturi suplimentare: nu aveţi cumva o carte a renumitului Jean-Sol Partre?“, de Ioana Andreea Oprea, clasa a XI-a A

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre 

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2014: „Noaptea de Henna“ de Meryem ECE, clasa a IX-a G

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Meryem ECE, clasa a IX-a G, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.

„Încă din Antichitate, henna este folosită în scop cosmetic sau medicinal în multe zone ale lumii. În Imperiul Roman sau Egiptul Antic, în Africa de Nord sau în Peninsula Arabica, în Orientul Apropiat sau în Asia de Sud, vopsirea părului sau a unor părţi din corp cu henna a reprezentat o preocupare mai ales a femeilor. Cu timpul, folosirea ei a devenit parte a tradiţiilor acestor popoare, o practică motivată religios, iar în unele cazuri i s-a dedicat o zi specială, cu profunde implicaţii emoţionale. Unul dintre aceste momente este Noaptea de Henna (Kîna gecesi/ laylat al-hanna) din tradiţia popoarelor din Orientului Mijlociu, seară care face parte din şirul pregătirilor pentru nuntă. Este greu să cuprinzi în cuvinte tot farmecul acestei seri deosebite şi toată încărcătura emoţională a evenimentului. Eu voi încerca să evoc modul în care se desfăşoară Noaptea de Henna în comunitatea turcă.

Un moment din viaţa fiecărei fete este căsătoria, eveniment fericit care, însă, implică şi despărţirea de mamă, plecarea din casa părintească în casa altora, care până atunci erau nişte străini. În cultura otomană, mireasa, viitoare noră, trebuie să fie supusă soacrei şi soţului. De aceea, această ultimă noapte petrecută acasă are o încărcătură puternică atât pentru fată cât şi pentru mamă. Ea se desfăşoară după tipicul oriental, între prietenele şi rudele de sex feminin cele mai apropiate, cu o seară sau două înainte de nuntă, în casa părinţilor fetei.

Evenimentul începe cu rugăciuni şi recitări de versete şi continuă cu tradiţii şi obiceiuri specifice fiecărei zone. Însă ritualul de bază rămâne acelaşi: viitoarea mireasă este îmbrăcată în veşminte specifice acestei nopţi, viu colorate, de obicei în roşu sau verde, iar pe cap poartă un văl roşu care-i acoperă şi faţa. Mătuşile fetei pregătesc cu atenţie henna, timp în care prietenele miresei spun cântece care exprimă sentimentele mamei şi ale fiicei.

Henna este pusă într-un vas ornat cu flori şi lumânări şi este adusă, în acompaniementul unor cântece, în camera unde fata şi musafirii aşteaptă pe întuneric. Ritualul cuprinde şi o coregrafie care constă în formarea unui cerc de către prietenele ei. Acestea se învart în jurul miresei, ţinând în mână mici lumânări. Dansul flăcărilor şi mesajul sensibil al versurilor cântate în întuneric dau naştere unui moment unic. Punctul culminant îl reprezintă tatuarea cu henna a fetei, după ce viitoarea soacră îi oferă, în semn de bunăstare, un bănuţ de aur şi îi ridică vălul de pe faţă.

În continuare, musafirilor li se oferă un cadru în care se pot distra şi ospăta. La plecare, fiecare primeşte în mod simbolic un pacheţel cu henna.

Elementele care dau culoare şi specificitate acestei nopţi sunt veşmintele tradiţionale, dansurile, cântecele, dar în special tatuajul cu henna. Tatuajele cu henna se fac în momente de bucurie şi sacrificiu, iar căsătoria este înţeleasă ca un prilej de bucurie şi ca un sacrificiu totodată.

Cântecele scrise pentru acest moment al vieţii surprind trăirile fetei care se marită, un exemplu relevant fiind melodia Kinayi getir Aney (Adu mamă henna!): Adu, mamă dragă, henna/ Şi pune-ţi mâna sfântă-n ea!/ Cuprinde-mă în braţe/ Şi lasă-mă să dorm o ultimă noapte/ La sânu-ţi protector!/ Căci, de azi înainte,/ Eu musafir îţi voi fi…/ Fata ta este o pasăre/ Ce zboară de la cuibul său./ Se topeşte de dorul iubitului./ Cu capul descoperit şi-n goale picioare,/ E călătoare precum o pasăre.“, de Meryem ECE, clasa a IX-a G

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2014: „Jocul credinţelor şi jocul ideilor“ de Alexandra Ciocîrdel, clasa a IX-a F

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Alexandra Ciocîrdel, clasa a IX-a F, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Când eram mică, mă ducea mama în fiecare duminică la biserică şi îmi spunea când şi unde să mă închin (eu neînţelegând rostul acestui lucru) şi să ascult cu mare atenţie poveţele sfinte ale preoţilor, chiar dacă nu le pătrundeam mesajul. Ea m-a învăţat să-mi spun rugăciunea seara sau înainte de un drum lung. 

Peste câţiva ani, când am intrat la şcoală, aveam în orar şi ora de religie, la care trebuia: 1. Să ştim pe de rost Crezul (pe care nu am reuşit niciodată să-l reţin perfect); 2. Să primim note în catalog. 

Situaţia e aceeaşi şi azi: mi s-a impus o oră de religie pentru a învăţa despre faptul că Dumnezeu poate fi adorat numai în două feluri, că Maica Domnului, ajungând la vârsta pubertăţii, a fost înlăturată din templu, că în creştinism nu există Purgatoriu, deşi în catolicism există etc. Mereu m-am întrebat cum poate fi trăirea religioasă evaluată prin note şi cât din ceea ce numim «credinţă» este într- adevăr credinţă pură, venită din iniţiativa fiecăruia? De ce este atât de important să ne facem cruce în autobuz când trecem pe lângă o biserică, pentru ca după aceea să ne întoarcem la gândurile noastre denaturate? Există oameni care cu adevărat cred ori totul a devenit doar o rutină, o convenţie socială, o superstiţie? Chiar există o forţă supranaturală ubicuă? De unde provin aceste convingeri şi reprezentări? Şi, nu în ultimul rând, chiar este obligatoriu să «credem» şi să «nu cercetăm»? 

Fiindcă sunt întrebări prea grele pentru un singur om, am hotărât să ne întrebăm împreună: eu (o creştină), Miruna Apetroaei (altă creştină), un coleg ce se declară ateu, Robert Roşca, şi o musulmană, Iman Mologani. Eu am formulat, după luuungi reflecţii, întrebările. Ei au dat, cu multă convingere, următoarele răspunsuri.

1. Ce credeţi despre geneza Universului? 

Miruna: Consider că Universul a fost creat de Dumnezeu, că El este cel care veghează asupra noastră şi ne trimite sufletul pe Pământ pentru a învăţa sau a ne da o lecţie. După ce misiunea noastră se încheie, ne alăturăm Lui în cer şi ne este dată o nouă misiune. Cred cu tărie că El este cel care ne ghidează în viaţă, că noi depindem numai şi numai de El şi că tot ceea ce facem ni se va întoarce înzecit. 

Robert: Orice persoană normală ar răspunde la întrebarea asta printr-un simplu «Nu ştiu. De unde aş putea să ştiu aşa ceva?». Cine pretinde că ştie de unde a apărut Universul are nişte probleme serioase. 

Iman: Cred în teoria Big-Bang-ului pentru că este greu să-mi închipui că Dumnezeu a spus «Să se facă lumină!” şi imediat a apărut lumina sau că în şapte zile a construit, doar din cuvânt, Universul.

2. Cum vă reprezentaţi antropogeneza? 

Miruna: Din punctul meu de vedere, povestea lui Adam şi a Evei este cea reală. Omul a fost creat de Dumnezeu. Mai întâi a trăit în Rai, apoi a fost pedepsit şi trimis pe Pământ. De atunci, fiecare are un scop precis în viaţă, fiecare are o misiune a lui pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatul. 

Robert: Cred în evoluţie. Poate greşesc, nu sunt sigur. Dacă vor apărea idei noi, care explică antropogeneza mai bine, voi admite că am greşit şi voi merge mai departe fără resentimente (spre deosebire de credincioşi!). 

Iman: Despre antropogeneză am aceeaşi părere ca la prima întrebare. Ştiinţa a venit cu zeci de dovezi despre teoria evoluţionistă. Atâta vreme cât oamenii de ştiinţă îmi aduc mărturii demonstrate, iar religia doar vorbe goale, nu pot, ca tânăr al secolului al XXI-lea, să cred că omul a «coborât» din Rai pe Pământ.

3. Există o forţă divină? 

Miruna: Categoric, există un Dumnezeu care ne îndrumă în viaţă şi care guvernează lumea. 

Robert: Nu cred şi sper sincer că nu există, dintr-un motiv foarte simplu. Să presupunem că o fetiţă dintr-o famile religioasă este răpită şi abuzată, apoi aruncată pe undeva. Cum poate permite Dumnezeu asta? Cum poate lăsa nişte oameni care îl slujesc sincer să treacă prin aşa ceva? La întrebările de genul ăsta, creştinii răspund cu «Cine eşti tu să interpretezi căile Domnului?». Deci, Dumnezeu ori nu există, ori nu este omnipotent, ori nu este raţional şi păzitorul Binelui, având motivele lui neînţelese de a-i face pe oameni să sufere. 

Iman: Cred, într-adevăr, în existenţa unei divinităţi. Dar fiecare om are propriul destin şi responsabilitatea faptelor sale. Fiecare act săvârşit are repercusiuni asupra făptaşului.

4. Respectaţi dogmele bisericeşti? 

Miruna: Da, cred în dogmele bisericeşti. Prin ele ne apropiem de Dumnezeu, aflăm învăţăturile celor trimişi de el şi, prin ele, dacă le urmăm, ajungem să fim mai buni, mai iertători, mai umani… 

Robert: Nu, nu mi se pare corect să mi se impună nişte idei care nu au nicio bază sau trebuinţă în lumea reală, formulate de nişte oameni acum foarte mult timp. Prefer să gândesc singur. 

Iman: Parţial. Nu cred în toate metaforele «de umplutură». Accept şi cred doar în lucrurile care nu mi se par absurde. 

5. Credeţi că există vreo diferenţă morală între creştinism şi alte religii? 

Miruna: Nu există nicio diferenţă morală între religii. Acestea reprezintă aceeaşi credinţă într-o fiinţă superioară, atotştiutoare, traduse în diferite limbi, după obiceiurile specifice… Dumnezeu este unul singur şi acelaşi pentru toţi. 

Robert: «Nu», răspicat. Biblia, textul sacru creştin, nu poate sta la baza societăţii moderne. Să vă dau un citat din A Doua Carte a Împăraţilor, din Vechiul Testament: «2:23. De acolo s-a suit la Betel (Elisei, un profet, mergea undeva, n.a.). Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“. 2:24. El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii.» În caz că nu aţi înţeles, Dumnezeu tocmai a ucis 42 de copii pentru că au râs de lipsa de păr a profetului Lui. Biblia aprobă sclavia şi le spune oamenilor că dacă soţia nu e virgină în noapte nunţii, aceasta trebuie ucisă cu pietre. Dar, se va spune, moralitatea creştină nu provine din Vechiul Testament, ci de la Iisus (Noul Testament). Ei bine, numeroşi «profesori» anteriori lui Iisus au propăvăduit aceleaşi lucruri pe care le-a predicat şi el: Zoroaster, Buddha, Confucius, Epictet… Cei care afirmă că religia creştină este un izvor de moralitate fără precedent nu ştiu nimic despre alte religii. 

Iman: Diferenţă morală, nu. Părerea mea este că toate religiile au plecat din acelaşi loc, că au aceleaşi origini. Cel puţin între creştinism şi islamism sunt câteva similitudini importante. Toate religiile pornesc de la ideea că trebuie să faci bine, să îţi ajuţi aproapele etc. Problema este că preoţii au născocit alte dogme în jurul ideilor de bază.

6. Cum s-ar putea justifica abuzurile săvârşite în numele credinţei? 

Miruna: Pe vremuri, se acţiona împotriva «vrăjitoarelor» sau a oricărei alte fiinţe care «aduce ghinion» deoarece oamenii erau needucaţi, iar cunoştinţele lor rudimentare îi făceau să creadă că distrugând un anumit obiect sau chiar omorând un om, ghinionul (suferinţa, privaţiunile, nenorocirile) va dispărea. 

Robert: Făceau exact ce le cerea Biblia, ăsta este lucrul cu adevărat înfricoşător! Biblia cere uciderea ereticilor, a homosexualilor, a celor care practică magia sau muncesc în ziua de Sabat şi a altor făptuitori de crime imaginare. Nu au făcut decât să pună în aplicare textele sfinte. Din acest motiv, cred eu, religia este fundamental greşită. 

Iman: În primul rând, trebuie să amintesc faptul că religiile cuprind legile după care a fost guvernată lumea timp de mii de ani şi, nu de puţine ori, unii au încercat să-şi constrângă semenii prin intermediul religiei. Liderii spirituali, preoţii, le-au impus oamenilor de rând convingerile lor, iar aceştia, crezând orbeşte în cele spuse, au pornit războaie, cruciade. Cei care au încercat să le deschidă minţile celorlalţi, precum Giordano Bruno sau Galileo Galilei, au fost anihilaţi. 

7. Tineţi post? 

Miruna: Spre ruşinea mea, nu pot ţine post (devin irascibilă dacă nu mănânc cărniţă). Dar cred că postul este o metodă bună de a te îmbogăţi sufleteşte şi de a te apropia de Cel de Sus, deoarece nu mai acorzi atâta atenţie laturii materiale a vieţii şi te supui unui tratament mai dificil, spre a-ţi fi iertate păcatele. 

Robert: Nu ţin post. Postul semnifică purificarea. Religia speculează mereu ruşinea şi vina pentru ca oamenii să se simtă cumva datori lui Dumnezeu. Nu am mai simţit nevoia de a-mi cere scuze lui Dumnezeu de când am fost ultima dată la biserică, acum câţiva ani, şi nici nu mai am de gând. 

Iman: În islamism, postul diferă mult de cel din creştinism. Musulmanii care postesc nu mănâncă şi nici nu beau nimic de la răsăritul până la apusul soarelui, timp de o lună. Personal, nu am ţinut şi nici nu cred că voi ţine prea curând post. 

Răspunsurile şi comentariile colegilor mei îmi arată cât de diverse sunt convingerile oamenilor. Mă întreb cum ne influenţează acest lucru drumul în viaţă şi dacă viaţa însăşi nu ne va pune în situaţia de a ne schimba punctul de vedere. Nu ştiu care sunt părerile voastre despre religie, dar pe mine mă fascinează importanţa pe care i-o dau oamenii, indiferent de credinţele lor. Asta demonstrează că religia este şi un fenomen cultural.“, de Alexandra Ciocîrdel, clasa a IX-a F

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre 

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2014: „Prima repatriere“ de Larisa Stegărescu

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Larisa Stegărescu, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Închizând pleoapele, imaginaţi-vă pentru un moment, prelungit atât de mult încât să-i puteţi simţi intensitatea, cum ar fi să vă aflaţi tocmai acolo unde v-au plimbat adesea gândurile şi visurile. 

De aproape două săptămâni, de când mă aflu în Patria-Mamă, nu mai am nevoie să închid ochii şi să recurg la trucurile imaginaţiei. Mă aflu, în sfârşit, acolo unde mi-am dorit de mult să fiu, pe acel tărâm pe care l-am iubit fără a-l vedea şi căruia i-am încredinţat în nenumărate rânduri visurile devenirii mele! Departe de agitaţia ce caracterizează mai totdeauna un oraş, Constanţa mi-a strecurat în cuget liniştea şi echilibrul interior pe care le-am căutat, de altfel, de mult timp. E primul popas în călătoria de cunoaştere a României, un popas pe care l-aş mai face o dată şi încă o dată, mereu! 

România mi s-a înfăţişat ca o icoană: sfântă, semeaţă, dar şi plângătoare în acelaşi timp. Pulsaţiile izvorâte din întrega-i fiinţă au trimis această emoţie unduitoare şi în sufletul meu. Am simţit, am trăit, am sperat româneşte, pentru România! În vis mi s-a arătat o Patrie reîntregită, îmbelşugată, în care toţi ne spunem «frate şi soră», pe nume, fredonăm imnuri ale gloriei şi săltăm în hore ale Unirii! 

România e locul oamenilor buni, primitori, dar trişti… E una dintre impresiile pe care le-am smuls timpului petrecut în Constanţa.Timp de două săptămâni, m-am convins în fiecare zi de câteva lucruri. În primul rând, de faptul că fiecare societate însumează o diversitate de tipuri, de modele umane mai mult sau mai puţin orientate în direcţia apărării şi promovării valorilor generale, precum respectul, toleranţa, prietenia, bunătatea. 

Am cunoscut aici multe persoane cărora le voi rămâne, pentru tot restul vieţii, profund recunoscătoare, pentru tot ce au întreprins pentru mine. Familiilor Iacoblev şi Bogaciov le datorez fericirea de a mă fi simţit ca acasă, ca un membru al lor. Domnului director al Colegiului Naţional «Mircea cel Bătrân», Vasile Nicoară, îi mulţumesc pentru călduroasa primire şi pentru mijlocirea venirii mele în Patria-Mamă! Doamnei Evelina Cîrligeanu, pentru grija, încrederea şi susţinerea acordată în fiece clipă a aflării mele aici. Tuturor profesorilor, fără excepţie, din C.N.M.B. care au contribuit semnificativ la conturarea unor impresii atât de frumoase! Doamnei reporter Sânziana Ionescu, pentru efoturile depuse în privinţa oportunităţilor de a mă face auzită şi văzută. 

În al doilea rând, trebuie să recunosc faptul că am avut şi ocazii mai puţin fericite, în care am cunoscut şi oameni a căror atitudine m-a întristat sau al căror comportament mi-a fost cu neputinţă să-l înţeleg. Însă, cum spune o veche zicală românească «Nu-i pădure fără uscăciuni»! 

O ultimă convingere întărită ar fi că, indiferent de scopul pe care ni-l propunem la un moment dat, şansele de a-l realiza sunt peste tot la discreţia noastră. Trebuie doar să fim înarmaţi cu voinţa şi curajul de a merge înainte, pornind de la biblica învăţătură «Bate şi ţi se va deschide! Cere şi ţi se va da!» 

În final, aş vrea să subliniez faptul că experienţa aflării mele în Constanţa a constituit unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat până acum! Sunt foarte fericită pentru ocazia de a fi petrecut clipe cu adevărat memorabile, care mi-au demonstrat pentru a nu ştiu câta oară cât de mult iubesc România şi pe oamenii ei. 

Cu mult drag, a voastră soră din Basarabia, Lara.“, de Larisa Stegărescu

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre 

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2014: „Românca LARA“ de Ilinca Bogaciov şi Iulia Iacoblev, clasa a XII-a B

Posted on by REDACȚIA

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ilinca Bogaciov şi Iulia Iacoblev, clasa a XII-a B, publicat în numărul 1 din anul III al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Când colindaţi cu maşina sau cu trenul această încă ţară, daţi peste locuri (munţi, viaducte, ziduri, tuneluri şi altele) pe care scrie Basarabia e România (uneori, şi Armânu nu chiari, dar asta e altă poveste!). Până în octombrie-noiembrie 2013 am ajuns la desluşirea sensului cultural, istoric şi politic al acestui graffiti care a trecut Prutul, Dunărea, Carpaţii şi toate râurile interioare. Ei bine, în toamna anului trecut am înţeles pe viu sensul lui uman. Am cunoscut- o, adică, pe basarabeanca Larisa Stegărescu, elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic «Mihail Kogălniceanu» din Chişinău. 

Lara a fost invitată de colegiul nostru, în cadrul parteneriatului educaţional pe care îl avem cu liceul chişinăuan, să petreacă două săptămâni în România. I-am fost gazde (mulţumiri părinţilor!) şi ghizi, sfetnici şi auditoriu în toată această perioadă, dar mai ales prieteni. Mulţi dintre voi au cunoscut-o sau ascultat-o vorbind cu multă înflăcărare despre istoria Basarabiei, despre realitatea actuală din Republica Moldova, despre idealurile generaţiei sale şi despre marea ei iubire pentru România. Lara a participat la cursuri, la Centrul de Cercetări, la Clubul de lectură şi a ţinut ea însăşi prelegeri în «Coriolan», a dat interviuri şi a luat parte la emisiuni radiofonice. A fost profund impresionată de Bucureşti şi de Histria, ca şi de o mulţime de alte lucruri pe care noi am uitat să le mai preţuim. Întâlnirea cu ea ne-a pus în situaţia de a constata că, în vreme ce tinerii de la noi abia aşteaptă să părăsească România, nemaiştiind aproape nimic despre trecutul şi cultura propriei ţări, ba chiar dispreţuindu-le, există oameni care fac din visul de a deveni cetăţean român centrul existenţei lor. Am constatat subit că nu mai ştim ce-i acela patriotism. Mesajele Larei au trezit în noi multe întrebări, ne-au tulburat conştiinţa adormită şi, câteodată, ne-au făcut să ne ruşinăm un pic de mentalităţile generaţiei noastre. 

Profitând de şederea ei în mijlocul mirciştilor, i-am luat Larei un interviu şi am rugat-o să redacteze, pentru revista colegiului, un articol în care să ne împărtăşească impresiile din această primă vizită în România. 

Ilinca: Dragă Lara, am dori să le prezinţi cititorilor revistei ceea ce crezi că este semnificativ despre tine, să ne vorbeşti despre familia ta, despre mediul în care ai copilărit, despre prietenii tăi… 

Larisa Stegărescu: Pornind de la ideea că fiecare dintre noi constituie o individualitate care se manifestă în mii de moduri, îmi mângâi sufletul cu speranţa că forma pe care o îmbracă acum şi o va îmbrăca personalitatea mea în timp este una frumoasă, demnă, unică în felul ei… Pentru că îmi cereţi să reflectez la propria fire, mă voi rezuma la câteva idei care ar putea sugera într-o oarecare măsură cine sunt şi încotro îmi îndrept corabia vieţii prin oceanul destinului. 

Sunt o româncă. Sunt o luptătoare pentru adevăr şi dreptate. Sunt un produs al fericirii şi suferinţei deopotrivă. Mă identific cu ceea ce gândesc, spun, realizez, atâta timp cât nu îmi este îngrădită libertatea de a fi şi de a mă manifesta în conformitate cu eul meu. Dacă mi s-ar lua libertatea, aş lupta pentru redobândirea ei, căci ce nu mă distruge, mă face mai puternică. E un citat din Nietzsche, care a devenit un principiu după care mă ghidez în viaţă. 

Alt citat devenit principiu: Familia mea – cetatea mea. Aşa spunea tata adesea şi îi dau dreptate, căci rar ne mai deschidem şi noi, oamenii, porţile sufletului, şi atunci o facem pentru familia noastră, cea care ne oferă temeiul de a fi iubiţi necondiţionat şi de a răspândi iubire! Mă mândresc cu familia mea, din multe puncte de vedere. Mai întâi, pentru faptul că părinţii mei reprezintă modele umane demne de urmat, ale căror virtuţi mă inspiră permanent în formarea propriei identităţi: demnitatea, curajul, adevărul, perseverenţa, integritatea…Le sunt recunoscătoare pentru că au crezut şi cred în noi şi ne încurajează să păşim ferm mai departe, cu fruntea semeaţă şi cu inima deschisă! 

Existenţa mea a fost mereu strâns legată de viaţa de la sat şi, probabil, acest fapt mi-a insuflat dragostea faţă de istorie, tradiţie, Patrie, pentru că satul a constituit un mediul spiritual propice pentru afirmarea şi conservarea specificului naţional românesc. Satul mi- a oferit libertate, linişte, echilibru… Aici m-am descoperit pentru prima oară şi tot aici mi-am ascultat ecourile sufletului şi cugetului meu! 

Prieteni am puţini, probabil şi din motivul că sunt mai intransigentă de felul meu, însă pe cei pe care îi am îi preţuiesc şi îi iubesc cu sinceritate. 

Iulia: În toate împrejurările ne-ai uimit cu marea pasiune pentru istorie şi cu bogatele tale cunoştinţe în domeniu. Eşti pasionată de istorie, deci o înţelegi la un nivel superior. În opinia ta, cine sau ce determină cursul istoriei? 

Larisa Stegărescu: Pasiunea mea pentru istorie îşi are izvorul în dorinţa de a identifica adevărul, de a înţelege ce a zguduit de-a lungul timpului omenirea, fiind ghidată, în acelaşi timp, de dorinţa de a deveni conştientă de procesul istoric şi de a contribui, în limita posibilului, la aducerea acestuia pe «calea cea dreaptă».

Cursul istoriei este, a fost şi va fi determinat, cred eu, de voinţa şi forţa popoarelor, a naţiunilor, ele fiind cele care au dreptul colectiv de a-şi decide soarta. Marile revoluţii ale omenirii au fost susţinute de popor şi înfăptuite prin el. Revoluţia Franceză din 1789 sau revoluţiile anilor 1848-1849, cunoscute drept «Primăvara popoarelor», demonstrează la nivel internaţional puterea şi importanţa poporului în schimbarea istoriei. Pe plan naţional, evenimentele unioniste (1600, 1859, 1918, ani de importanţă colosală pentru noi, românii) au fost, incontestabil, generate şi apărate de popor. 

Nu neg importanţa politicienilor, ei fiind cei care ar trebui să reprezinte interesele poporului şi să realizeze demersuri orientate spre binele general şi particular al naţiunii ai cărei delegaţi sunt. Dintre foştii politicieni români de seamă, cel mai mult îl apreciez pe Nicolae Titulescu, a cărui activitate diplomatică m-a impresionat enorm! Pe de altă parte, este ştiut faptul că istoria are proprietatea de a se repeta… De aceea cred în revenirea Basarabiei la Patria-Mamă, România, iar asta va demonstra cu prisosinţă că evenimentele sunt consacrate reluării. 

Ilinca: Lara, cum ţi-ai descoperit tu, cetăţean al Republicii Moldova, identitatea naţională şi ce înseamnă ea pentru tine? 

Larisa Stegărescu: Identitatea naţională nu am descoperit-o, ci am conştientizat-o, fiind un adevăr axiomatic, care nu a fost nicicând supus incertitudinilor. Eu şi sora mea am fost crescute de mici în spirit naţionalist, vorbind o limbă lipsită de «împrumuturi» ruseşti sau de alte influenţe negative… Orele de istorie mi-au adâncit şi mai mult convingerile, de astă dată prin intermediul dovezilor concrete. Căci, după cum afirma şi Nicolae Iorga: «Nu există iubire de Ţară, fără iubire de istorie». Studiind istoria, mi-am iubit şi mai mult Ţara! 

Identitatea naţională o suprapun identităţii mele personale, umane. E ceea ce îmi încălzeşte sufletul, îmi face inima să tresară şi mă face să mă simt mândră, demnă, puternică. E bunul cel mai de preţ ascuns în tainiţele fiinţei mele şi care nu va fi nicicând răpit sau devalorizat de duşmani sau de critici înveninate. E ceea ce sunt şi simt. E o credinţă a sufletului meu! 

Iulia: Că tot vorbeai despre trăiri şi simţiri…Ce simţi când spui «Moldova» şi ce simţi când spui «România»? 

Larisa Stegărescu: Abia dacă fac vreo distincţie între sentimentele nutrite faţă de Moldova şi cele faţă de România; mi le apropii pe ambele de inimă, aşa cum o mamă şi-ar apropia pruncii… Sunt cuprinsă de duioşie, fericire şi tristeţe în acelaşi timp. Trăiesc stări diverse, în funcţie de context. Astfel, când îmi pleacă gândul la cultura, realizările, tradiţiile şi datinile strămoşeşti, la limba noastră română, mă simt copleşită de mândrie şi fericire, pentru a mă întrista altădată de momentele tragice din istoria neamului românesc, din istoria Basarabiei… 

Ilinca: Ce impact ar avea Unirea asupra basarabenilor şi asupra românilor, cum le-ar schimba viaţa, mentalităţile, cultura? 

Larisa Stegărescu: Unirea ar aduce în Basarabia speranţa, liniştea, fericirea de care am fost privaţi atât de mult timp. Ar avea un impact moral binefăcător asupra noastră. Imaginaţi-vă o situaţie simplă: plecaţi într-o călătorie, undeva departe de casă şi de familie. Ce sentimente aţi nutri revenind după mult timp printre cei dragi vouă? Cred că răspunsul îl ştie fiecare… Aceleaşi sentimente de dor şi nelinişte le nutrim şi noi. E dureros faptul că încă nu s-a hotărât statutul Basarabiei şi la nivel constituţional. Acest lucru nu e uşor de înfăptuit, atâta timp cât forţele comuniste şi Rusia mai au putere în stat şi în rândul populaţiei pe care au manipulat-o în ultimul hal. Recunoaşterea oficială a Basarabiei ca parte componentă a României şi a limbii române şi integrarea ei în sistemul cultural, politic, administrativ, economic etc. românesc ar contribui la însufleţirea acestei palme de pământ şi la progresul ei. 

Vom deveni împreună mai puternici, mai destoinici de a purta numele unei naţiuni învingătoare, măreţe, eliminând diferenţele şi depărtările care ne-au măcinat atâta timp. Unirea nu poate decât să avantajeze ambele părţi. Precum nu le-a «dăunat» României şi Basarabiei Unirea din 1918, ba mai mult, le-a făcut mai puternice, la fel cred că ar fi ceva îmbucurător realizarea mult râvnitului deziderat naţional acum. 

Iulia: Ai avut ocazia să vezi pentru prima dată România (sau măcar o parte din ea) şi să trăieşti printre românii de aici. Spune-ne ce ţi-a plăcut şi ce nu. 

Larisa Stegărescu: Experienţa mea în România a fost una foarte frumoasă, fapt datorat, desigur, tuturor celor cu care am intrat în contact şi cărora le mulţumesc din tot sufletul! Mi-au plăcut foarte multe!!! Cultura, limba, viziunea… Am adunat în suflet trăiri incomesurabile prin valoarea pe care au căpătat-o pentru mine… Pentru a vă contura o idee despre cât de importantă a fost această experienţă, vă anunţ că am hotărât să-mi fac studiile universitare în România, unde sper să-mi fortific personalitatea în sensul realizării idealurilor mele. 

Voi păstra mereu în gând imaginea Colegiului Naţional «Mircea cel Bătrân» prin care m-au purtat paşii cuprinsă fiind de o emoţie vie, de o bucurie fără margini! E locul în care am trăit clipe memorabile, alături de voi, scumpii mei! Îmi voi odihni mereu gândul revenind la imaginea Constanţei, un oraş frumos, paşnic, istoric. 

Nu cred că aş putea cuprinde acum în câteva fraze ceea ce nu am putut cuprinde niciodată cu propria fiinţă, şi anume dragostea faţă de tot ce este România! Poate singurul lucru care m-a întristat a fost faptul că am întâlnit un popor ruşinat de sine, dezamagit, frustrat. Un popor care a uitat să se mai iubească pe sine, să-şi conştientizeze valoarea, să strălucească, aşa ca altădată… 

Să zâmbim din nou, fraţilor! Să fim mândri, pentru că avem de ce! Suntem români, să nu uităm asta niciodată! E destinul nostru… E calea noastră…“, de Ilinca Bogaciov şi Iulia Iacoblev, clasa a XII-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre 

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul III, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

zari albastre

Zări Alb Astre

Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“

Facebook-f Instagram Mail-bulk

DREPTURI DE AUTOR

Toate drepturile privind informațiile publicate pe site-ul www.zarialbastre.ro de către Zări Alb Astre aparțin publicației Zări Alb Astre. Copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial este permisă numai cu acordul scris al conducerii Zări Alb Astre.

ISSN 2971 - 9666
ISSN-L 1843 - 2034

2023 © Zări Alb Astre. Website creat de Virtono