ZăriAlbAstre2015: „Când idealul doboară frica“ de Ştefan Paraschiv, clasa a XI-a G
Redacția Zări Alb Astre
Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ştefan Paraschiv, clasa a XI-a G, publicat în numărul 1 din anul IV al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„Sumar
Aleg, dintre toate mărimile fizice – şi, slavă Domnului, varietatea este formidabilă – una ce-şi dezvăluie perpetuu caracterul dual şi propun o analogie succintă şi patetică (de ce nu?!) cu profilul intim al omului, după cum urmează:
- Masa
- Inerţială
- (─) Mulţimea şi tăria fricilor/Inactivitatea
- (+) Mulţimea şi tăria idealurilor/Rezistenţa
- Gravifică
- a cunoaşte → a înţelege → a asuma → a răspândi → a atrage
Consideraţii, la debut
Îmi este greu să cred că, înfundat în dunele raţiunii umane care nu poate să-i dea de cap complexităţii ce-i caracterizează spiritul, omul nu începe să creadă în dibăcia demiurgică a Domnului Dumnezeului nostru. De la nuanţe fin contradictorii şi până la colecţii de măşti vopsite în fel şi chip, Adam şi urmaşii săi se dovedesc a fi întruparea polivalenţei, adevăratele hidre cu capete ce ar fi numărate în van. Probabil că astfel se justifică însăşi umanitatea acestei trupe de cabotini.
Sunt, de altfel, cu totul fascinat – dar şi, adesea, înfricoşat – de agerimea cu care Luigi Pirandello a analizat – mai ales în tezaurul său dramatic – straniile măşti pe care omul le poartă. Maeştrii sunt, bineînţeles, cei care îl împacă pe doctorul Jekyll cu domnul Hyde. Nimeni nu oferă însă garanţii împotriva nebuniei.
Stările aşa-zis fireşti ale fiinţei umane raţionale sunt îndoiala şi frământarea sufletească, zvâcnirea nervului şi a tâmplelor. Mă preocupă dintotdeauna cum înseşi farurile incandescente ale omului, iubirea şi credinţa, cunosc etape diferite de trăire, percepţii aproape antagonice, poveşti şi filosofii alambicate, în fel şi chip. Ca să nu mai vorbim de corsetul de lanţuri, cu ghiulele grele de frică şi curaj, ideal şi laşitate, înfrângere şi victorie, ce-l strânge pe om, dar prin care pot răzbate către lumină aripi.
Fascinaţia pe care o degajă omul de geniu, de-a lungul istoriei, îşi găseşte izvorul tocmai în profunzimea şi caracterul multilateral al artei şi în resorturile sale sentimentale, uneori, curat antagonice. De pildă, Emil Cioran – sunt convins – are un loc privilegiat în Rai, tocmai pentru că, toată viaţa, nu s-a lăsat, inert, pradă convenţiilor absurde. S-a luptat cu un Demiurg rău, despre care declara, încă din tinereţe: Doamne, fără tine sunt nebun şi cu tine-nnebunesc!
Consideraţiile mele nu pot fi raportate la profunzimea şi geniul unor asemenea maeştri ai reflecţiei. Propun, totuşi, asemănarea a trei aspecte ale naturii umane cu dualismul masei, proprietate fizică fundamentală a corpurilor (cu masa inerţială, respectiv, cu masa gravifică). Trebuie spus, din capul locului, că diferenţele fundamentale – socot că nu vor eroda prea tare analogia – se constituie din profunzimea şi complexitatea croielii omului, care, prin scânteia revoltei, încearcă să surpe chiar şi norii sau orice altă pardoseală are Raiul.
I. Masa inerţială
Se dă enunţul ştiinţific: Măsură a proprietăţii corpurilor de a se opune schimbării stării de mişcare. În acest caz, masa măsoară inerţia respectivului corp.
1. Mulţimea şi tăria fricilor
Comoditatea este expresia diluată a unei forme particulare de lene, perpetuate, în fiece zi a existenţei, până când se suprapune exact peste fiinţa pe care o subjugă. În mod firesc, se vor reduce: capacităţile intelectuale, încrederea în sine, tăria emoţiilor, puterea de a îndeplini vise, aspiraţii sau idealuri – evoluţia, în deplinătatea ei.
Spuneam că acest „plumb” alchimic, comoditatea, poate fi expresia unei forme de lene. Lene în sens larg, şi nu metafizic-cioranian (inactivitatea organică, tânjeala după neant şi ne-existenţă)! Dar, pentru a ilustra mai bine analogia propusă, trebuie adusă în discuţie o maladie îngrozitoare ce acaparează spiritele răsărite – frica – mai degrabă un sindrom decât maladie, pentru că înglobează îndoiala, deznădejdea, neîncrederea. Acestea duc, în cele din urmă, la comoditate şi, mai grav, la conformism în inactivitate.
Stăpânit de frică, omul este martorul conştient nu numai al ticăloşiei care-l înconjoară, ci şi al propriei degradări în uniformizare. În zilele noastre, capacităţile intelectuale sunt exploatate, intră în mersul capitalist al lucrurilor; tăria emoţilor este atributul fanaticilor şi al idealiştilor, iar idealurile şi lupta pentru desăvârşirea lor contravin societăţii şi lanţurilor ei de carceră. Încrederea în sine? Dar… cine sunt eu? Cine eşti tu? Cine suntem? Suntem? Nu ne putem cunoaşte, înţelege şi asuma propriul sine decât în raport cu celelalte fiinţe, căutând în ele parfumul de duh al lui Dumnezeu.
De ce să nu ne lăsăm pradă iluziei? De ce să nu ne stropim cu amăgire, pentru a ne da apoi foc? Focul purifică şi, oricât de puţin ar trăi, împrăştie lumină, pentru ca întunericul să se teamă, fie şi pentru un moment. Este – Cioran spune – o ispită de a exista în om. Ceva iraţional, de neînţeles, care împiedă sinuciderile cu o intensitate mult mai pronunţată decât credinţa în păcatul acestei alegeri.
Interacţionăm cu oamenii – fiecare, la rândul său, o forţă. Se produce, aşadar, iniţierea: poate începe anihilarea inerţiei. Şi câtă forţă ar fi necesară pentru a pune în mişcare o masă compactă de frică, de conformism? – mă veţi întreba. Iar eu răspund că, spre deosebire de ştiinţa rece a fizicii, între oameni, doar anumite forţe pot mişca lucrurile. Cu intensitatea lor, cu maniera lor de a acţiona. Şi ce minune când trăieşti sau determini eliberarea din chingile de frică ale inerţiei şi o preschimbi într-o adevărată renaştere!
Există, fără doar şi poate, roluri pe care suntem chemaţi să le jucăm. În acelaşi teatru, pe aceeaşi scândură a lumii, putredă de-atâta amar de timp. Iar eu nu voi înceta vreodată să-mi demasc slăbiciunea: din sufletul meu, dezamăgirea şi durerea nu pot izvorî decât în infamul moment când încrederea îmi va fi schingiuită de cel care, încununat de voinţă şi putere, nu a ridicat spada asupra răului şi nu a împlinit binele către care fusese chemat.
2. Mulţimea şi tăria idealurilor şi a principiilor
Deplinătatea liberului arbitru, mult clamat în creştinism, se poate, într-adevăr, proba prin alegerile noastre în plan social şi ideatic. Gravitează în jurul nostru destui factori externi – majoritatea lor detestabili. Dar să nu anticipăm următoarea secţiune. Trebuie, dară, să ne formăm cele cinci simţuri ale trupului, şi, mai ales, pe cel de-al şaselea, al sufletului, aşa încât să ne distribuim ierarhic încrederea, patima şi tot ceea ce putem oferi lumii. Să intrăm în sfera acelor oameni alături de care putem creşte şi ne putem justifica prin însuşi sinele nostru.
Adevărata consistenţă a spiritului ne-o dă sufletul, nu mintea. Acolo se conservă elementele indestructibile, de nepreţuit, ale omului. Mulţimea lor este datoare să formeze o masă trainică. Iată cum inerţia poate juca rolul unei ancore benefice, al unui Nu curajos asumat. Bineînţeles, îmi veţi spune, că până şi oamenii care nu mai aveau decât principiile au renunţat, în cele din urmă. Oh, dar ei nu erau din plămada lui Iov! Ideea se negociază, se pritoceşte perpetuu; idealul, niciodată! Avem doar menirea să-l desăvârşim, prin iubire şi credinţă. Vom fi prigoniţi într-o lume a mizeriei, dar vom fi mântuiţi în Cerurile luminii. Să păstrăm, în suflete, atâtea poveşti de iubire care au zdrobit ticăloşia, teama şi timpul!
Afirm că atât depăşirea (şi chiar stârpirea) fricilor, a barierelor calcifiate ale unei societăţi ingrate, a mediocrităţii care ne sufocă simţurile şi aspiraţiile, cât şi conservarea în piei de catifea, de care au nevoie idealurile şi adevărurile noastre intime, nu sunt posibile fără cultivarea curajului, fără dependenţa luptei, fără îmbrăţişarea jertfei. Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate, spune Isaac Sirul. Mai simplu, mai edificator, mai cuprinzător. Bineînţeles, doar e sfânt!
II. Masa gravifică
Se dă enunţul ştiinţific: Măsură a proprietăţii corpurilor de a atrage, prin câmp gravitaţional, alte corpuri. În acest caz, masa măsoară atragerea exercitată de respectivul corp.
A cunoaşte > a înţelege > a asuma > a răspândi > a atrage
Tăria convingerii că învingătorii, în scurta noastră trecere prin viaţă, sunt aceia care luptă neîncetat pentru propria făurire, însoţiţi, permanent, de propria zestre de valori, nu trebuie să ne părăsescă vreodată. De altfel, cei care acumulează nu numai cunoştinţe, ci şi sentimente, emoţii, amintiri (de adus aminte!), asemenea unui fluviu care adună apele unor râuri, pot cu timpul să obţină şi adeziunea sinceră, dezinteresată, a unor adepţi, indiferent de vârsta lor. Nu mă refer la împărtăşirea, de către un fals sacerdot, a propriilor experienţe/lecţii de viaţă, a înţelepciunii (clişee ce pot fi, fără efort, demontate, trăind propriul parcurs).
Cine reuşeşte să pună piatră pe piatră, un model de trai şi de raportare la lume, o face pentru sine. Dar paradoxul se produce atunci când alţii vin în contact cu acest model, aşa cum poate şi domniile voastre aţi intrat într-o încăpere de unde aţi fi dorit să luaţi un tablou, o statuetă, o carte. Până la urmă, v-au fost oferite sau le-aţi subtilizat. Aţi intrat, nu puteţi nega, în câmpul maestrului (artistul care a pictat tabloul, a cioplit statueta, a scris cartea sau cel căruia îi fuseseră transmise, înainte de dumneavoastră). Şi, sunt încredinţat, un maestru este acela de la care se poate fura o comoară de frumuseţe şi adevăr, nelipsită de tuşa-i inconfundabilă.“, de Ştefan Paraschiv, clasa a XI-a G
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul IV, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
