Laurențiu Ovidiu Cavachi este astăzi dramaturg, dar, fără să fi fost vreodată cu adevărat altceva decât scriitor, a absolvit mai ieri ASE-ul și Literele și mai alaltăieri Colegiul „Mircea cel Bătrân” (mai exact, în 2009). În liceu a avut o participare constantă la olimpiadele și concursurile naționale de matematică, rămânând apropiat de domeniu și în prezent.
Ce s-a întâmplat între timp este o poveste cu multe răsturnări de situație, și totuși cu un sens clar, dat de marea lui pasiune pentru arte. În anul 2017 i s-a pus în scenă primul text dramatic, la Teatrul „Point” din București. A participat la tabere de scriere creativă organizate de Revista de povestiri, coordonate de T.O. Bobe, Marin-Mălaicu Hondrari, Eli Bădică, precum și la alte ateliere din domeniul literaturii, teatrului și filmului. A obținut premii pentru proză scurtă la festivalurile literare „Eusebiu Camilar”, „Marin Preda” și „Ion Creangă”. A studiat câțiva ani chitara și pianul (cântă la pian), iar pentru o vreme a fost sportiv (terenurile de fotbal și de tenis sunt și azi alternativa la activitatea culturală).
Este redactor al revistei de cultură Infinitezimal.
În iulie 2024 a avut loc premiera spectacolului cu piesa Lexiconul amar, la Teatrul „Odeon” din București, în regia lui Silviu Purcărete, piesă scrisă de Laur Cavachi împreună cu Sebastian-vlad Popa.
Un an mai târziu, în februarie 2025, i s-a pus în scenă piesa 7 inimi, în regia Elenei Tudorache, la Teatrul „unteatru” din București, scrisă de Laur după basmul Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu.
Rareș Marcu: Înainte de a vorbi despre succesele din prezent și despre proiectele tale, te invit să aruncăm o privire în trecut. În 2009 s-a încheiat episodul mircist. La câți ani lumină este astăzi CNMB? Laur Cavachi dramaturgul mai intră în dialog cu Laurențiu Ovidiu Cavachi liceanul? Ce-și spun ei?
Laurențiu Cavachi: Laur Cavachi dramaturgul intră, din păcate, în dialog cu Laurențiu Ovidiu Cavachi liceanul. Spun „din păcate” în primul rând pentru că nu îmi place când literatura nostalgizează. Îmi dau seama cât de scandalizantă este această poziție a mea vizavi de felul în care se scrie literatura de azi, de ieri, posibil și de alaltăieri – vorbesc despre cărți din care nu lipsesc „bunicul”, mileul de pe televizor, sau „când eram a unșpea”. Este o manieră atât de oportună de a trăi viața de scriitor, încât iată-mă din păcate căzut în prizonieratul ei atunci când vorbesc cu liceanul. (Apropo, în textul „Lexiconului amar”, calul lui Făt-Frumos se numește „liceanul”, iar corul este „Corul Liceenilor”). La toate nunțile m-am străduit să nu intru în nicio horă. Am reușit? Nu am reușit. Am reușit să nu intru în horă cu Laurențiu Ovidiu Cavachi liceanul? Nu am reușit nici asta, însă când am intrat, nu am știut să fac pașii care se fac și nu am știut să spun cuvintele care se spun. De aceea, deși vorbim, eu și liceanul nu ne spunem mai nimic.
R.M.: Te rugăm să ne explici, ca unor foarte tineri și curioși învățăcei, cum se transformă căutarea drumului într-o călătorie pe drumul tău, cum se iese din labirintul incertitudinilor? Când și cum ți-ai dat seama că ești mai mult artist decât matematician?
L.C.: Din labirintul incertitudinilor, cu puțin noroc, nu se iese niciodată. Să o spunem: e mult mai la îndemână să fii artist decât matematician (am spus „la îndemână” doar ca să nu mă fac de râs repetând cuvântul „oportun”). Dacă v-aș trage de urechi că, poate, nu știți teorema fundamentală a trigonometriei, v-aș rămâne drag, dacă nu chiar simpatic. Dacă, în schimb, v-aș bănui că nu ați înțeles „Scrisoarea III” sau că nu cunoașteți vârstele poeziei românești, sau că l-ați mai confundat, la o adică, pe Hermann Hesse cu Thomas Mann, v-aș ieși din grații. Necunoașterea matematică se drapează de obicei într-un surâs, scontând să catalizeze o altă cunoaștere, o altă vocație, nu neapărat superioară, dar în orice caz profundă și mai ales incontestabilă, vocația artistică. Cum poți să îi spui unui poet că nu e poet? Nu poți. Așa și eu, am trecut de la matematică, unde erau dovezi (matematice) că nu am ce să caut, la artă, unde noțiunea de dovadă se perimează cât ai clipi. Asta dacă e vreun moment loc de ea.
R.M.: Ce ne recomanzi să vedem mai întâi în jurul nostru: litere sau cifre?
L.C. Eu nu am văzut nicăieri numărul 3. Am văzut trei scaune și poate am citit trei cărți fenomenale, dar pe 3 în carne și oase nu l-am văzut niciodată. În schimb pe „ț” l-am văzut, eu am fost litera Ț la Serbarea Abecedarului (vedeți cum nostalgizez din nou?). Poate, deci, că sar în ochi mai mult literele, limbajul lor e mai prietenos, lumea lor mai primitoare, mai îngăduitoare cu vinovații și cu impostorii, spre deosebire de lumea rece și discriminatorie a cifrelor. Însă instalarea comodă în lumea literelor ratează – am văzut-o cu ochii mei – poezia cifrelor. Deci, mai întâi cifrele. Pentru că literele vin oricum spre noi, pe când cifrele rămân, totuși, o alegere.
R.M.: Pe la școală, întrebările sofisticate care s-ar cuveni să fie puse în această direcție sunt contrase în formula Ce-a vrut să spună autorul? Deci, ce vrea să spună despre lume autorul Laurențiu Cavachi și cum a evoluat spunerea lui? Când ți-ai dat seama de dimensiunea vocii interioare a vitalității înțelepțite (asemenea Gheonoaiei din Lexiconul amar)?
L.C.: Un lucru foarte greu de înțeles și de acceptat în viața de scriitor: există posibilitatea să nu ai nimic de spus. Îți dorești să scrii, nu îți poți imagina viața altfel decât scriind, și atunci nu concepi că poate nu ai nimic de spus. Sau nu concepi să nu publici ce ai scris, dar, apropo de cifre, probabilitatea de a nu avea totuși nimic de spus nu e nulă. O fi mică, o fi epsilon, dar știți foarte bine că epsilon e mai mare decât zero. Un motiv pentru care au trecut douăzeci de ani din clipa în care mi-a încolțit dorința de a scrie și până când a apărut în spațiul public ceva semnat de mine este și acela că, deși voiam cu patimă și lăcomie să-i vorbesc lumii, s-o vrăjesc și s-o dirigențiez prin scrierile mele, totuși realizam că încă n-am nimic de spus. Există și alte motive pentru această întârziere, de pildă încă nu mi-a apărut romanul pe care visez de mult să-l public, iar el, dacă era un roman valoros, urgent și nemaipomenit, apărea până acum. A apărut însă altceva. Vocea mea a început să se audă prin teatru, lucru la care nu m-am așteptat niciodată, de unde rezultă că ceva a dospit în mine. Iar acest ceva este un mic elogiu prodigiului: nu întâmplător cele două texte ale mele se trag de sub mantaua lui Făt-Frumos. Nu sunt înspăimântat de splendoarea prodigiului și de maniera nedemocrată în care am simțit că el mă exclude. Am fost mai viclean decât atât: l-am identificat la cei care îl aveau, m-am însoțit cu ei, inclusiv cu Gheonoaie și Scorpii, și am pariat pe ideea romantică și repede repudiabilă cum că se mai poate vorbi ca ei, cu ei. Pentru toate acestea a fost nevoie de câteva întâlniri providențiale care au lucrat în mine, în timp: Anca Evelina Cîrligeanu la începutul drumului, Sebastian-vlad Popa când drumul părea închis. Au existat și alte călăuze.
R.M.: Care este diferența experiențială dintre a scrie proză și a scrie dramaturgie? Cum te exprimă fiecare?
L.C.: Auzisem cândva că nu există om care să nu fi scris o poezie. Apoi, n-ați întâlnit om care să nu declare „viața mea, ce roman!”, și cei mai mulți îl și scriu. Bucureștiul în care trăiesc este plin de ateliere de dramaturgie. Așa o fi și în New York. În Franța, am citit că cea mai mare problemă după ce te alfabetizezi este să reușești să nu scrii. Deci, oricum am lua-o, omul scrie, și scrie de toate. Are ceva aprioric de spus. Așadar diferența dintre a scrie proză și a scrie dramaturgie s-a cam topit. Eu însumi n-aș fi zis niciodată că o să sfârșesc ca dramaturg și nici că o să încep ca unul. La fel am spus că nu o să mă prindeți în vecii vecilor cu o poezie, dar am scris cincizeci. Sper să am forța să nu fac niciodată nimic cu ele. Dar proza (deși nu am publicat), prin degresiunile ei, mi se pare mai lașă decât dramaturgia. Posibilitatea desfătării în proză e de o mai joasă condiție decât în textul dramatic în care desfătarea nu mai e la tine. Îți permiți, când scrii proză, să fii atent numai la tine. Poți să n-o faci, ai voie, dar îți permiți și s-o faci. Aș scrie numai proză.
R.M.: Ești autorul, iar noi suntem cititorii/ spectatorii. Cum ți-ai descrie piesele? Prezintă-ne, te rog, ideea de la baza Lexiconului amar și a piesei 7 inimi. De unde vine impulsul de a răscoli structurile basmului și ce a găsit acolo interesant autorul pentru receptorul din secolul XXI?
L.C.: În „Lexiconul amar” rostirea de cuvânt descarcă realitatea. Tatăl îi spune fiului niște cuvinte, fiul se duce după ele. Regele și regina nu fac copii pentru că nu au cuvintele, Unchiașul li le dă. Le încredințează o carte de cuvinte, Lexiconul, și imediat se compune realitatea corespunzătoare cuvintelor din Lexicon, apare Făt-Frumos. În basm unchiașul le dădea leacuri magice, dar ce puteau fi leacurile acelea? Coca-Cola cu vanilie? Îngrășământ organic din bălegar de cal? Apropo de cal, Făt-Frumos ce-i dă calului ca să-l revigoreze? Jăratic îndoit cu bicarbonat? Cu pudră proteică? În rescrierea noastră problema ține de cuvânt. Lumea în care se trăiește la începutul „Lexiconului amar” e cea în care toate elementele sunt încrucișate, indistincte: plopul face pere, micșunelele cresc împletite pe răchită, lupii se pupă cu mieii, regele și regina sunt infecunzi. Lexiconul Unchiașului, însă, vine să dezmembreze lumea indistinctului. Regele și regina își văd, în sfârșit, natura. Lupii, în sfârșit, îi papă pe miei, mărul face mere, părul face pere. E o soluție care ocolește calapodul basmului, dar se apropie de tarele textului basmului scris de Petre Ispirescu.
Cu „7 inimi” am încercat să procedez asemănător. Nu l-am avut lângă mine pe Sebastian-vlad Popa cu care scrisesem „Lexiconul amar”, dar apucasem să învăț de la el să gândesc. Apucasem să învăț să gândesc și de la Silviu Purcărete. Ca orice truc de magie, teatrul se poate învăța. Am aplicat în „7 inimi” tot ce am învățat din „Lexiconul amar”, și n-a fost puțin. Însă există și lucruri care nu se pot învăța. Sebastian știe ceva ce nu a învățat de la nimeni, deci ceva ce nici eu, la rândul meu, nu pot învăța de la el. Se numește geniu, și aceasta este ideea de la baza piesei „7 inimi”. O temă pe placul lui Mihai Eminescu, am sperat.
R.M.: Tocmai l-ai pomenit pe Silviu Purcărete. Lexiconul amar se joacă la Teatrul „Odeon”, în regia sa. Te rugăm să ne împărtășești ceva din experiența colaborării cu marele Silviu Purcărete și cu actorii de la „Odeon”.
L.C.: Mă întreb ce e mai bine: un debut însoțit de Silviu Purcărete, cum am avut eu, ori un debut ordinar, bun, ca aproape orice debut, și care abia mai târziu să ducă la o întâlnire cu Silviu Purcărete. Sunt tentat să cred că varianta dezirabilă e a doua, căci ea oferă sentimentul ocrotitor de acumulare, de creștere, și în cele din urmă de vrednicie. Prima variantă e mai meschină, învăluie și iluzionează sau, în cel mai rău caz, îl aruncă pe debutant în derută, dacă nu în culpa imposturii. Prefer însă impostura cu Silviu Purcărete imposturii cu altcineva și cu atât mai tare imposturii în singurătate. Criteriile obiective de măsurare a prestigiului unui artist sunt din ce în ce mai palide și mai nedezirabile. Eu am rămas cu acest nărav al criteriilor obiective din trecuturile mele matematice, dar asta nu înseamnă că ele sunt transferabile între lumi. Deci poate că mă înșel când spun că Silviu Purcărete este în continuare cel mai important reper de gândire a teatrului și a artei spectacolului, că este cel mai profund cititor de literatură universală, mai atent și mai curios decât zeci de filologi pe care i-am întâlnit în scurta mea viață de om al literelor. Printre altele, mi-am petrecut două luni de zile alături de Silviu Purcărete la repetițiile de la Teatrul „Odeon” pentru „Lexiconul amar”. La un moment dat ieșeam de la repetiții să-mi cumpăr câte un covrig. O gândeam și atunci și o gândesc cu atât mai dramatic acum: puteam să nu mă duc după acel covrig. Fiecare minut pe care l-am consumat ducându-mă la patiserie, în afara sălii de repetiții unde Silviu Purcărete vorbea, a fost un minut irosit și care nu se va mai întoarce sub vreo altă formă. Nu doar că pe mine și pe Sebastian ne-a orientat spectaculos spre culmile scrierii „năzdrăvăniei noastre de text” (am citat din Silviu Purcărete), dar geniul acestui uriaș artist constă, cred eu, și în felul în care devine imediat un fascinator pentru toți colaboratorii dânsului, pentru toată echipa, de la tehnic până la strălucitorii membri ai trio-ului consacrat deja: alături de regizor, scenograful Dragoș Buhagiar, compozitoul Vasile Șirli. Întâlnirea cu aceștia e o călătorie într-un basm cu cavaleri și zâne. Iar pe chipurile actorilor din trupa Teatrului „Odeon” am văzut o încântare și o însănătoșire artistică instantanee, grație întâlnirii cu Silviu Pucrărete.
R.M.: La Teatrul „unteatru” s-au pus în scenă cele 7 inimi. Cum a fost interacțiunea cu o trupă de teatru independent?
L.C.: În teatrul independent apar niște dificultăți care apar și în teatrul de stat, doar că în acesta din urmă ele se rezolvă uneori prin apăsarea unui buton. Spui abracadabra și vine profesionalismul echipei, vin trecutul, gloria, banii și experiența ca să rezolve problema unui scripete și a unei mări învolburate care trebuia să spumege mai la stânga sau mai la dreapta scenei. În teatrul independent, scrumiera, marea și stânga sau dreapta se caută un pic mai mult, sunt mai puțin asumate și mai puțin garantate. Asta nu înseamnă nimic. Sau dacă înseamnă ceva, e de obicei în favoarea teatrului independent și a expunerii talentului clocotitor al artiștilor care-l compun.
R.M.: „Oare teatrul este literatură?” se întreba Caragiale. Din punctul tău de vedere, este mai important textul unei piese sau punerea ei în scenă? Cine dă viață unei piese de teatru: autorul, regizorul sau actorii?
L.C.: Din punctul meu de vedere, este mai important textul decât punerea în scenă. Am încercat să nu spun asta, dar nu am avut pe unde s-o iau decât pe aici. Sigur că teatrul este literatură, și sigur că o știe și Caragiale, dar nu îi dăm voie puțin și lui să se alinte? Dacă teatrul nu ar fi literatură, s-ar complica și mai mult problema căreia oricum nu îi facem față, și anume ce este literatura? Ca de obicei, e mai comod să definim lucrurile în manieră apofatică, să descriem literatura prin ceea ce ea nu e, și am face un pas înainte dacă am stabili că teatrul nu e literatură (după cum poate ați observat că poezia nu trece drept ficțiune), dar mie nu-mi plac scurtăturile astea. Prefer să nu știu ce e literatura decât să presupun că teatrul nu e literatură.
Cred că actorii și regizorii sunt dintr-o altă viață a textului, o viață mai bună sau mai proastă, dar în orice caz alta. Însă textul e suficient, e un în sine atunci când are ceva de spus. Simt o respingere acută față de textele dramatice cu didascalii bogate. Mă stânjenesc, mi-e mie rușine în numele rușinii pe care n-au avut-o autorii care au epatat scriindu-le. Ați observat la Shakespeare zgârcenia din didascalii? Intră regele – Iese regele. Și atât. El de ce poate așa?
R.M.: De unde se vede mai bine spectacolul, din sală sau din culise? Care este diferența dintre cele două perspective?
L.C.: Spectacolul se vede numai din sală, iar asta nu pentru că e unghiul mai bun sau acustica desăvârșită, ci pentru că spectacolul e făcut să se vadă din sală. Accesul la culise pervertește artificialul din spectacol, iar pentru mine artificialul este elementul esențial, îl prefer oricând naturalului. Artificial înseamnă suprascrierea materiei și este un procedeu eminamente artistic. În plus, culisele pustiesc și-așa firavele înțelesuri ale spectacolului. Am zice că, dimpotrivă, accesul la culise, la mai mult, îmbogățește experiența, dar efectul e invers, căci pătrunzând în culise am spart echilibrul instaurat de regie, care oferea dozaje și construcții artificiale, și am intrat într-un spațiu fără reguli, iar în lipsa regulilor dispare și coerența. La una dintre întrebările de mai sus am avut dificultăți când m-ați întrebat despre ce e vorba în „Lexiconul amar”. Nu mai știu despre ce e vorba, deși am scris patru ani la text și am văzut spectacolul de cel puțin douăzeci de ori. Poate că știu să spun câte ceva despre text, dar spectacolul e al celor care-l privesc și cărora li se duce ochiul unde vrea el să se ducă, nu unde noi am vrut să-l trimitem. Am fost privat de plăcerea pe care o au spectatorii care nu l-au văzut din culise.
R.M.: Aproape că ne-am mutat în lumea virtuală, aproape că nu mai avem curajul să ne păstrăm centrul de greutate în realitatea factuală… În acest context, ce (mai) înseamnă teatrul? Ce (mai) înseamnă aplauzele?
L.C.: Teatrul reprezintă plăcerea din realitatea factuală, palpabilă. Foarte curând, oamenii care vor vrea să câștige timp se vor apropia și mai mult de teatru și de experiențele senzoriale, pentru că acolo timpul trece mai greu, stă pe loc, ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Când facem multe lucruri deodată, așa cum ne obligă virtualul, timpul trece mai repede. În schimb, când facem un singur lucru, când punem mâna pe materie, ca la teatru, ținem clipa pe loc. Iar aplauzele au o valoare cu atât mai mare. Să nu uităm, la aplauze și spectatorul are o emoție, nu doar actorul. Aplauzele ating o nevoie de solidaritate, de apartenență.
R.M.: Pentru că momentele de sinteză și de analiză retrospectivă ne stimulează să facem asta, propun să ne întoarcem în 2021, când răspundeai la întrebarea „Mai scrii?” astfel: „Sigur că da. Chiar dacă asta înseamnă de multe ori să ştergi ce ai scris, se pune, nu-i aşa?”. Cinci ani mai tărziu, răspunsul la aceeași întrebare pare evident, așa că întreb: Ce mai ștergi și de ce? (De fapt, te-am ruga să ne împărtășești proiectele tale literare.)
L.C: În ultima vreme șterg în sfârșit ceea ce mi-am dorit dintotdeauna să șterg: rânduri despre matematică. Și chiar am mult de șters, pentru că nu mă pricep la matematică așa cum ar fi trebuit s-o fac ca să-mi dau voie să scriu despre ea. Și nu mă pricep nici la scris atât de bine. Știu, sunt exigențe multe și supărătoare, dar ele produc plăcerea. Dificultatea produce plăcerea, de aceea m-am și aventurat în ceva care mă depășește, și anume încercarea de a scrie texte inspirate din problemele de matematică ale tatălui meu. Inspirate e mult spus, fiindcă nu caut să descriu nici literar și nici literal ceea ce se petrece în problemele respective, însă un organ din mine începe să funcționeze la parametri crescuți atunci când citesc matematica tatălui meu, iar acel organ nu e creierul, sau nu componenta rațională din el. În lipsă de alt termen o să-i spun stomacul; e ca o simplă poftă ce mi se declanșează când văd enunțurile lui matematice, pofta de a scrie ceva, orice, uneori fără legătură cu noțiunile propriu-zise din problemă. Această colecție de texte, oricum va arăta ea, nu are nicio finalitate, ca mai tot ce scriu.
În afară de „Lexiconul amar” și „7 inimi”, în șifonierul meu mai există 5-6 alte piese de teatru, scrise cu ani în urmă, și cu care nu se întâmplă nimic, fiindcă nici nu am încercat să fac ceva să se întâmple. Le-am scris pur și simplu. Am simțit plăcere scriindu-le. Am scris până și câteva zeci de poezii. Aici nu am simțit la fel de multă plăcere scriindu-le, dar a trebuit s-o fac tocmai ca să înțeleg de ce nu simt aceeași plăcere. Am scris și niște zeci de povestiri, n-am scos niciuna la lumină. Am scris și două romane, pe care de data asta sper să le public, iar acum șterg la un al treilea.
R.M.: În 2026 CNMB împlinește 130 de ani, iar revista „Zări Alb Astre” 80 de ani. Dă-ne, te rugăm, titlul unei piese de teatru în care am fi personajele tale.
L.C.: Lungul drum al zării către astre.
R.M.: Îți mulțumim, Laur, pentru acest cel mai frumos interviu cu putință.
