Aceste obiceiuri ne țin laolaltă. De la florile culese de fete de Sânziene, până la credința în deochi și purtarea amuletelor, toate fac parte din felul nostru de a fi. Sunt lucruri moștenite, păstrate și duse mai departe cu discreție, ca o legătură tăcută între generații.

Până aici, vorbind despre aromâni am atins lucrurile care se văd cel mai ușor: istoria, tradițiile, felul în care o comunitate a reușit să rămână întreagă în timp. Dar există un capitol care, de multe ori, trece mai discret și totuși ne spune poate cel mai mult despre identitate – limba – pentru că obiceiurile se pot schimba, hainele se pot moderniza, iar anumite tradiții se pot pierde, însă limba rămâne un semn clar al continuității. Ea nu se păstrează în expoziții sau în discursuri, ci în lucruri simple: în felul în care te saluți, în vorbele pe care le spui acasă, în expresiile care îți vin natural.

Pentru mine, aromâna nu a început ca un subiect de studiu. A început ca o voce pe care o recunoști fără să știi exact de ce. Ca un salut spus firesc, ca o vorbă care sună altfel decât româna de zi cu zi, dar care tot îți pare apropiată. Abia mai târziu am înțeles că nu ascultam doar o limbă, ci o parte din identitatea mea. Și cu cât am crescut, cu atât am simțit mai clar că aromâna nu e ceva ce „înveți”, ci ceva ce porți cu tine.

De multe ori, când se spune „dialect”, lumea se grăbește să creadă că e ceva mai mic, mai puțin important, ca și cum ar fi o variantă „incompletă” a unei limbi. Dar aromâna nu poate fi redusă la o etichetă. Ea este o parte din familia limbii române, păstrată în spațiul balcanic și a rezistat tocmai pentru că a fost vorbită mai departe, în comunitate, în familie, în viața de zi cu zi. O limbă nu moare atunci când nu mai apare în știri; moare când nu mai este rostită.

Istoria aromânei are și un capitol cultural puternic, legat de Moscopole, un centru care a avut un rol important în păstrarea limbii prin scris și educație. Acolo au existat tipărituri în aromână încă din secolul al XVIII-lea, iar asta schimbă perspectiva: înseamnă că aromâna nu a fost doar „vorbire”, ci a avut și o formă de cultură scrisă, atestând efortul de a fi păstrată și transmisă. În același timp, Moscopole a trecut prin distrugeri repetate, iar detaliul acesta rămâne un avertisment: cultura e fragilă, iar limba poate ajunge să depindă de un singur lucru — voința oamenilor de a o duce mai departe.

Dar dincolo de cărți și nume, adevărata viață a unei limbi stă în cuvintele pe care le rostim. În felul în care saluți sau întrebi „unde?”, în cum descrii un loc, o stare, o zi bună sau un dor. Iar aici aromâna are ceva special: păstrează o muzicalitate aparte și o simplitate care te face să simți că limba asta a mers mult pe drumuri, dar n-a uitat de unde a plecat. De aceea, mi se pare frumos să ne apropiem de ea prin ceva foarte concret: câteva cuvinte și expresii care pot fi „gustate” ușor, chiar și de cineva care nu a mai auzit aromână până acum.

La liceul nostru se întâmplă uneori ceva foarte normal pentru noi, dar interesant pentru alții: mai vorbești în curte cu cineva și dintr-odată îți dai seama că nu toți înțeleg. Nu pentru că ar fi ceva secret, ci pentru că aromâna încă există pe lângă româna de zi cu zi. Și atunci apare momentul acela în care cineva se uită la tine, zâmbește și zice ceva de genul: „A, voi sunteți machidoni?”. Da, exact, suntem machidoni. Dar ce mi se pare frumos e că, în momentul acela, lumea devine curioasă. Și atunci mi se pare chiar potrivit să fac ceva simplu: să vă învăț și pe voi câteva cuvinte, ca să vedeți că nu e deloc ceva de speriat și că, de fapt, prindeți repede.

Hai să începem cu cele mai utile cuvinte, din acelea pe care le auzi în vorbirea de zi cu zi și care apar mereu. Sunt scurte, dar foarte prezente: aua = aici, iu = unde, ninga = lângă, cali = cale / drum.

Pe lângă acestea, aromâna are și expresii care îți arată foarte repede stilul limbii: o combinație de respect, căldură și un fel direct de a comunica. De exemplu, când pleci, nu spui doar „pa” și gata. Foarte des auzi Oară bună! și, uneori, completarea: S-hii ghini! (adică Să fii bine!). Mie mi se pare că aici se vede cel mai bine cum limba nu e doar un instrument, ci și o formă de relație. Nu închizi conversația rece, ci lași în urmă o urare, un gest. Și, sincer, genul acesta de expresii îți spune ceva și despre mentalitate: aromâna a fost mereu o limbă de comunitate, de oameni care se cunosc, care țin la legături, care au crescut cu ideea că vorba spusă frumos contează. Nu e vorba de „înflorit”, ci de bun-simț și de apropiere.

Dar dacă tot am vorbit destul despre istorie și despre cum s-a păstrat limba, cred că e momentul să ne ocupăm de partea care, sincer, prinde cel mai bine la toată lumea. Pentru că eu știu sigur că mulți ar vrea să știe câteva proverbe „în machidonește”, măcar din curiozitate. Și mi se pare chiar frumos ca, după ce citești articolul ăsta, să rămâi cu ceva concret: cu niște propoziții pe care le înțelegi, le ții minte și, poate, le și folosești.

În aromână, proverbele sunt scurte, directe și, de multe ori, au un umor fin. Nu sunt făcute să sune complicat, ci să spună adevărul repede. De exemplu, Vulpea tsi doarmi nu măcă găljinji., adică Vulpea care doarme nu mănâncă găini. E genul de proverb pe care îl înțelegi din prima: dacă stai pe loc și aștepți, nu se rezolvă nimic de la sine. Tot cu vulpea vine și unul foarte expresiv: Vulpea cu ciciolu adară torlu, sh-cu coada-lu ashteardzi., adică vulpea face urmele cu piciorul și le șterge cu coada. Asta e despre oamenii care fac ceva, apoi încearcă să ascundă și să pară „curați”, ca și cum n-ar fi fost ei făptuitorii.

Unele proverbe sunt despre cumpătare: Omlu cu minti ancupără nu vindi. înseamnă că înțeleptul ascultă mai mult și vorbește puțin. Mi se pare că e genul de lecție care rămâne, mai ales azi, când toți au ceva de spus imediat. Iar dacă trecem la lucruri foarte practice, aromâna nu se complică deloc: Cu zboari pântica nu s-umpli., adică vorbele nu țin de foame. Poți să promiți, poți să vorbești frumos, dar până nu faci ceva concret, nu se schimbă nimic.

Mi se pare interesant că proverbele nu sunt doar despre muncă, ci și despre cum te formezi ca om. Alăgatlu multi shti. ne învață că cel care a călătorit mult știe mai multe. Nu e doar despre plecat dintr-un loc în altul, ci despre experiență: vezi, înveți, te maturizezi. La fel, există și proverbe care arată respectul pentru cei mai în vârstă : Aushlu easti sturlu a casăljei., adică bătrânul este stâlpul casei. E un mod simplu, dar foarte clar de a spune că într-o familie oamenii în vârstă contează și țin lucrurile în echilibru.

Aromâna are și proverbe care te învață să nu te lași păcălit de aparențe. Coaja di himunicu nu s-alicheasti di bricu. înseamnă Coaja de pepene nu te încântă. E exact ideea aceea că nu orice lucru care pare bun „pe dinafară” chiar merită interesul nostru. Tot realist și foarte actual mi se pare și proverbul: Calea va imnari shi borgea va pălteari., adică Viața e de trăit și datoria de plătit. Spus simplu: te bucuri de viață, dar nu uiți de responsabilități.

Și pentru că vorbim despre comunitate, există proverbe care spun multe despre relații și loialitate. Acats un oaspi nău, veciliu s-nu lu agărshestsă. ne avertizează că atunci când îți faci prieteni noi, să nu-i uiți pe cei vechi. Mi se pare una dintre cele mai corecte idei posibile, mai ales la vârsta noastră, când lucrurile se schimbă repede și uneori uităm de oamenii care chiar au fost lângă noi.

Mai sunt și proverbe care te așază puțin pe pământ, fără să fie pesimiste. Bana easti scări, scări. înseamnă Viața are urcușuri și coborâșuri. Nu te sperii când e greu, nu te îmbeți cu apă rece când e bine. Și, dacă tot suntem aici, unul foarte simplu, dar foarte util, este: Tribari znii nu-ari., adică Cine întreabă nu greșește. Nu trebuie să te prefaci că știi tot. E mai matur să întrebi decât să greșești din orgoliu.

În aceeași zonă, aromâna are proverbe despre muncă și viitor, spuse fără exagerări, doar cu logică. Lucredz tu giunaticu shi ti tinduă tu aushaticu., adică muncește în tinerețe, ca să-ți asiguri bătrânețea. Și, foarte interesant, există și un proverb care pune împreună două idei extrem de clare: Mintea adutsi țińii, icunumia aveari. – Inteligența aduce respect, iar economia aduce avere. Adică nu e suficient să fii deștept, e important și să fii chibzuit.

Și poate cel mai frumos e că, în final, multe proverbe se întorc tot la felul în care vorbești cu oamenii. Nu degeaba există expresia: Zboru dulți, zboru aduți., adică Vorba bună, vorbă bună aduce. E o concluzie simplă, dar foarte adevărată: cum te porți, cum vorbești, cum îi tratezi pe ceilalți — toate se întorc la tine.

Iar asta nu rămâne doar la nivel de vorbe. Pentru că, atunci când o comunitate își păstrează limba, respectul și valorile, ele se văd și în felul în care oamenii ei merg mai departe: în munca lor, în ambiția lor și în felul în care reușesc să lase ceva bun în urmă. În cazul aromânilor, lucrul acesta se observă foarte clar. Nu e vorba doar despre tradiții sau despre proverbe, ci și despre o energie a comunității care s-a transformat, în timp, în rezultate reale și în oameni care au reușit să se afirme. De aceea mi se pare important să-i privim pe aromâni nu doar ca pe o parte a istoriei, ci ca pe o comunitate activă, prezentă, care a contribuit în mod vizibil la viața României prin performanță, seriozitate și talent.

De-a lungul timpului, comunitatea aromână a contribuit în mod semnificativ la viața culturală, sportivă și artistică a României. Membri ai acestei comunități au ajuns să fie cunoscuți și apreciați atât pe plan național, cât și internațional. Prin realizările lor, ei au adus prestigiu României și au demonstrat vitalitatea și valoarea moștenirii aromâne, care continuă să fie o parte importantă a identității culturale românești. Aromânii nu înseamnă doar „obiceiuri păstrate”, ci și contribuții reale în sport, în muzică, în artă și în cultură.

În sport, cele mai evidente exemple sunt Simona Halep și Gheorghe Hagi. Halep, din Constanța, a ajuns lider mondial și câștigătoare de Grand Slam, iar parcursul ei a rămas o lecție de disciplină și ambiție. În același timp, Hagi a devenit un simbol pentru fotbalul românesc și a continuat să conteze și după retragere, prin ceea ce a construit pentru generațiile următoare. (Și da, e imposibil să nu-l menționăm și pe Ianis Hagi, care duce mai departe numele în sport.)