Poate că suntem sortiți, noi, cei ca Frankenstein, să ne mulțumim cu puțin sau poate să ne mulțumim cu cât de mult există în noi, acceptând și putând merge astfel mai departe, nu-i așa? Cu toții am auzit de noul film „Frankenstein”, producție Netflix, câștigător a trei premii Oscar și nu numai. Chiar dacă nu e o adaptare 1:1 a cărții și e foarte diferit de versiunile anterioare, varianta actuală este exact tipul de film din care poți înțelege atât de multe lucruri, atât de diferite, în funcție de momentul din viață în care te afli, de dispoziția ta și nu numai. Suntem proprii Frankenstein, totuși 100% umani (sper). Filmul ne provoacă o trezire, făcându-ne conștienți despre cât de înghețați suntem (poate chiar mai înghețați decât regiunea în care corabia de la început rămâne blocată). Nu este un SF despre non-oameni, ci o pledoarie pentru a fi oameni.

„Frankenstein” reunește multe fețe cunoscute (Mia Goth, Jacob Elordi, Oscar Isaac), pe care le-am văzut în producții foarte diferite de aceasta, sub îndrumarea unei adevărate legende a cinematografiei recente, Guillermo del Toro, și a staff-ului său excepțional. După un deceniu (Conform lui del Toro, atât a durat formarea întregii concepții!) de pregătiri și perioade de reflecție, ore întregi petrecute la machiaj și repetiții pentru actori, „Frankenstein”-ul lui Guillermo del Toro se dovedește a fi o adevărată operă de artă, fiecare detaliu fiind gândit și premeditat. Regizorul aduce, cu siguranță, un omagiu romanului „Frankenstein”: Un Prometeu modern de Mary Shelley (care l-a fascinat încă din copilărie!), but with a twist. Nu este o copie fidelă, ci pur și simplu o moștenire dusă mai departe de fiecare om care a participat la producția filmului. (Detaliu interesant: mânecile rochiei de mireasă a lui Elizabeth sunt similare cu cele ale miresei lui Frankenstein din filmul din 1935).

Filmul începe, asemenea cărții, cu un deșert abisal de gheață, unul dintre multele elemente vizuale fascinante. Peisajul de iarnă domină pe tot parcursul acțiunii, reprezentând izolarea și manifestarea fizică a stării emoționale glaciale a lui Victor, dar și a creației acestuia. Motivul infinitului este astfel transpus vizual, evidențiindu-se suferința parcă interminabilă pe care Frankenstein a creat-o, sortind Creatura unei lupte cu propria existență.

După această expozițiune, în care Victor, ființa creată și un echipaj de marinari blocați în ghețuri se întâlnesc, povestea este urmărită din două perspective narative: cea a creatorului și cea a creației. Ei spun aceeași poveste, însă din unghiuri diferite: un om de știință care a vrut să sfideze toate legile vieții și o ființă pură, nevinovată, născută din setea de a stăpâni a creatorului, ființă abandonată ulterior și obligată să trăiască într-o lume complet străină de ea.

„Salvat” din atacul „monstrului” (nu pot dezvălui mai multe!), Victor este primul care își spune povestea (The Creator’s tale). Prima parte este foarte densă în referințe mitologice și relevă o dimensiune religioasă aparte; cu toate acestea, este foarte înrădăcinată în trăirea pământeană.

Din punct de vedere cromatic, există o schemă de culori atent gândită. Roșul domină lumea exterioară și interioară a lui Victor, fiind o culoare asociată ego-ului său și manifestându-se într-un mod foarte interesant în relație cu ceilalți. Deși William și Elizabeth sunt reprezentați de albastru, respectiv de verde, roșul apare mai ales în prima parte a filmului, trimițând la elementul foc (pe când celelalte două culori simbolizează apa și, respectiv, pământul). Vestimentația lui Frankenstein are accente roșii, mama lui Victor poartă roșu, colierul lui Elizabeth, purtat în multe scene, este roșu. Culoarea devine un laitmotiv ce se repetă nu numai în vestimentație și decor, ci și în fiecare scenă în care Victor se apropie din ce în ce mai mult de țelul lui: imortalitatea. Prin sobrietatea celorlalte culori din cadre, roșul iese în evidență, punându-se accent astfel pe pasiunea arzătoare a lui Victor, pe focul care arde în inima lui, un daimon al puterii care îl stăpânește, mai ales prin visele revelatoare.

Conceput altfel decât în romanul lui Marry Shelley, Victor este un copil crescut fără iubire paternă și privat și de cea maternă de la o vârstă fragedă. El ajunge printr-o revelație religioasă un mare om de știință în medicină și nu numai, pășind pe urmele tatălui sau. Dimensiunea aceasta religioasă a eroului este foarte sugestivă, statuia Arhanghelului Mihail fiind omniprezentă în dormitorul și visele lui Frankenstein, în special în momentele în care acesta vrea să se joace cu principiul vieții și al morții (de pildă, în noaptea de după moartea mamei sale sau în noaptea de după creație). Din punct de vedere simbolic, Arhanghelul îi apare ca Înger al Morții, dar și ca mesager al unui avertisment privitor la blasfemia pe care o comite jucându-se de-a Dumnezeu.

Perspectiva creatorului are ea însăși mai multe fire narative (relatări din copilărie, scene din viața sa de adult etc.), dar cel mai semnificativ este procesul prin care dă viață Creaturii. Faptul că ea este făcută din părți ale cadavrelor, „copilul casei mortuare” (cum însăși se numește), sugerează un act de corupere gravă a naturii, o sfidare de neiertat a Principiului Vieții. Alienarea lui Victor arată că acesta a ajuns la o cunoaștere nedestinată oamenilor, transcendentă, incontrolabilă (motorul fiind chiar electricitatea, incontrolabilă și ea, de altfel). Trebuie amintite două detalii care trimit la sacrilegiul comis de Victor: Crucificarea Creaturii (dacă ea e Iisus, Victor e Dumnezeu) și fața Medusei din turn, simbol al puterii iraționale care naște monștri. Victor și Creatura sa sunt purtători de hybris, devin personaje tragice, fiind condamnați la suferință și moarte/ eternitate. Făptura creată de Frankenstein nu e întruchiparea lui Adam, ci copilul unui înger căzut.

A doua parte, The Creature’s tale, urmărește drumul Creaturii către cunoaștere și autocunoaștere. Acesta are contact cu lumea exterioară, învățând practic cum să trăiască. Însă, în momentul în care își dă seama de imortalitatea sa, de modul în care muritorii îl privesc, înțelege că e condamnat la o viață eternă, dar în suferință interminabilă. Blestemându-și creatorul, trebuie, totuși, să își accepte condiția. Se adăpostește într-o zonă montană, unde învață cum să fie om: “Vănătorul nu ura lupii, lupul nu ura oile, dar violența dintre ei era inevitabilă”. Prin acest gând al Creaturii, cele două perspective se interconectează. Prima parte a narațiunii filmice făcute din perspectiva Creatorului arată cât de minuțios a fost pregătit acest proiect din punct de vedere științific, iar a doua se concentrează pe aspectele psihologice.

Astfel, se sugerează că soarta este vinovată pentru această ură aproape ereditară. Savantul nu își ura creația, iar aceasta cu siguranță nu îl ura pe el, însă au fost predestinați să se tortureze unul pe celălalt, încercând să învingă mortalitatea (Victor), respectiv imortalitatea (Creatura). Sunt prinși într-un cerc vicios al caznelor, fără început și sfârșit, simbolizat de șarpele care își înghite coada, motiv mistic pe care îl găsim în arhitectura turnului în care Victor își desfășoară activitatea.

Există, totuși, o instanță care face excepție de la realitatea alienată plăsmuită de creator: Elizabeth. Nepoata „sponsorului” lui Victor pentru activitatea sa științifică, viitoare soție a lui William, fratele, dar care i-a atras atenția și lui Victor, este un personaj foarte sensibil construit. Elizabeth este singura care a văzut frumosul în făptura hidoasă, tratând Creatura ca pe o ființă inteligentă și umană, când toți o vedeau ca pe un monstru. Faptul că Mia Goth o joacă atât pe mama lui Victor cât și pe Elizabeth transmite un mesaj important, evidențiindu-se astfel energia arhetipală maternă pe care o emană personajul, în special față de Creatură. Este o prezență aproape transcendentă, la fel de pură ca și Creatura, poate acesta fiind motivul pentru care o înțelege atât de bine. Din iubire, ea se sacrifică aproape martiric, ultimele ei cuvinte fiind: „Știam că nu sunt făcută pentru lumea asta”.

Finalul este unul așteptat. După ce ambele părți își spun poveștile, creatorul și Creatura își acceptă, în sfârșit, condiția: Victor moare împăcat (cât de împăcat poate muri un om care s-a jucat cu legile naturii!), iar Creatura acceptă ideea imortalității, reîntorcându-se în deșertul de gheață interminabil cu care filmul începe. Rămâne îngropată în zăpadă, dar nu se mai sufocă, ci respiră. Începe să respire chiar din momentul în care creatorul său încetează să o mai facă.

Există o morală a filmului? Chiar mai multe. Acest articol nu reprezintă decât o sinteză a câtorva direcții de interpretare, în raport cu dimensiunea simbolică vastă și complexitatea copleșitoare tehnică și vizuală a acestui film. Abisul tenebros din noi nu dispare niciodată, dar trebuie să învățăm cum să trăim cu el. Oare ar trebui și noi să acceptăm infinitul ca fiind un număr? Nu prea putem, există limite, pentru că, spre deosebire de Frankenstein, suntem doar oameni. De ce avem oroare de inumanitate, când disprețuim umanitatea pentru imperfecțiunile și limitele ei? De ce aspirăm la perfecțiune, dacă în momentul în care o atingem o vedem ca pe un blestem? Cum e posibil ca non-omul să fie mai om decât oamenii? Ne e frică de ce e prea uman?

Ca și lui Victor, ne e frică de moarte.