Prea des avem tendința de a reduce
ce este straniu la ceea ce este familiar.
Fie că ai ieșit din transa Procesului kafkian cu mintea limpede, fie că te-ai împotmolit pe drum și nu ai reușit să răspunzi la întrebările pe care tu însuți ți le-ai pus, putem spune că ai rămas totuși fix cu ce trebuia să rămâi: pe de o parte cu acceptarea absurdului (în măsura în care îți stă în putință), pe de altă parte cu apăsarea dificultății în care te-a pus absurdul.
Scriind Procesul, Franz Kafka a reușit să descrie o senzație profund umană, o tulburare sufletească pe care nu mulți o conștientizează, dar o simt în adâncul sufletului, reușind, totodată, prin absurditatea romanului să incite la o sumedenie de căi de interpretare. Astfel, dacă ați închis cartea cu frustrarea clocotindu-vă în inimă deoarece „nu ați înțeles nimic”, vă voi ajuta să vă dați seama de ce exact această ambiguitate dă frâu liber interpretărilor.
Acțiunea urmează un fir narativ simplu în aparență, dar bulversant odată ce urmărești fiecare etapă a trăirii protagonistului; începe abrupt, cu Josef K. fiind arestat din motive necunoscute în ziua în care împlinește 30 de ani, iar pe parcursul romanului vedem cum această dilemă este explorată prin procese birocratice obscure. Deși după arestare Josef K. este lăsat să trăiască normal, ca până atunci, sentimentul de vinovăție devine apăsător, ca un adevăr implicit mai degrabă decât empiric. În călătoria sa spre găsirea unui răspuns la absurditatea situației în care se află, Josef trece prin labirinturi birocratice care nu-i oferă nicio consolare, și în care inocența este imposibil de dovedit. În ciuda eforturilor, cu o zi înainte de a împlini 31 de ani, doi necunoscuți îl duc pe Josef K. într-o carieră de piatră unde îl înjunghie, fără ca acesta să obțină vreun răspuns. Ultimele sale cuvinte sunt marcante: „Ca un câine!”
Deoarece ar fi o ipocrizie din partea mea să încep acest eseu dând impresia că interpretarea pe care urmează să o expun este singura „corectă”, țin să menționez că m-aș bucura dacă mi-ați pune la îndoială raționamentul. Cu cât mai mult o carte este discutată și interpretată, cu atât mai bine.
Putem constata de la bun început că acțiunea romanului este complet absurdă. Ne vin în minte o sumedenie de întrebări: Din ce motiv este Josef K. arestat? De ce este arestat în acest fel? Și, mai ales, cum va scăpa din situația dificilă în care este pus? Spre surprinderea multora dintre noi, la niciuna dintre întrebări nu vom primi un răspuns din partea naratorului sau deductibil din desfășurarea evenimentelor. În consecință, finalul va fi frustrant, nesatisfăcător, dar, după părerea mea, nu se putea potrivi mai bine mesajului pe care îl transmite romanul.
Raționamentul din spatele acestei afirmații este chiar concluzia la care am ajuns după ce am conștientizat că nu pot da un sens întâmplărilor din carte: acțiunea este o reprezentare radicalizată a absurdității vieții. Dacă interpretezi romanul în această cheie, totul se limpezește. La fel ca Josef, și noi ne confruntăm cu absurdul existențial. Pot spune chiar că momentul conștientizării lui se simte de parcă ești „ridicat cu forța din confortul patului” și trântit pe jos, buimac, aflându-te într-o situație pe care nu o înțelegi, fiind tras la răspundere pentru o crimă pe care nu o cunoști. Atunci când începi să pui la îndoială ideea că există un scop suprem al oamenilor sau că orice se întâmplă era „menit să se întâmple”, vine întrebarea: are viața sens? Sau este doar o stare de existență absurdă, în care nimeni nu ne garantează siguranța unui scop, sau măcar a unui final fericit, logic?
Este foarte ușor să cazi în capcana ideii că ești cumva special, să spui „așa ceva nu mi se poate întâmpla mie”, atitudine problematizată și de Albert Camus în Ciuma, însă Kafka ne dovedește că, oricât de stabil și de inteligent ar fi fost Josef K., el tot a fost victima absurdului. Executarea lui precipitată și lipsită de logică reprezintă situația în care ne aflăm cu toții. Nu a existat în lumea protagonistului niciun judecător care să apere justiția, să-l salveze de nedreptatea procesului la care a fost supus, la fel cum nu există nimeni care să te scape pe tine, cititor, de pedepsele pe care le primești și pe care știi că nu le meriți. Având în vedere că nu există sens, nu există nici cauze și nici soluții, de multe ori.
Astfel, trista poveste a lui Josef K. și deznodământul romanului pot fi receptate ca o condamnare a însuși cititorului. Protagonistul s-a chinuit, a încercat să lupte cu absurdul, dar totul a fost în van. Ce ar trebui să înțeleg eu, cititorul? Că lupta este deja pierdută?
Eu am interpretat povestea lui Josef ca pe o lecție. El și-a dat seama de greșeala lui de-abia la final, înainte să fie ucis, și anume aceea că nu reușise să învețe nimic de pe urma procesului: se luptase cu acesta timp de un an, trăind într-un coșmar continuu, degradându-se, nemaifiind capabil să ducă aceeași viață liniștită și satisfăcătoare de până atunci. Cu siguranță, presiunea procesului este mult prea mare ca să-l poată ignora, dar ne permitem, totuși, să presupunem că, dacă ar fi renunțat mai devreme la lupta aceasta, ar fi avut mai mult timp să trăiască. Era, până la urmă, alegerea sa dacă dorea sau nu să se lupte. Deși i se dăduse impresia că într-o bună zi, poate, va găsi un răspuns, aceasta rămâne doar o aspirație iluzorie, nimic mai mult. Așadar, poate că soluția pentru noi este chiar aceea de a nu lupta cu absurdul, ci de a învăța să trăim într-o lume absurdă.
Desigur, aceasta este una din multele interpretări posibile, în funcție de cheia de lectură cu care deschidem ficțiunea kafkiană. Spre exemplu, dacă citim textul autobiografic „Scrisoare către tata”, înțelegând mai bine relația scriitorului cu tatăl său, una extrem de traumatizantă, putem avansa ipoteza că Procesul este o alegorie narativă a autorității paterne strivitoare și o transpunere, în povestea lui Josef, a confruntării autorului cu absurdul acestei autorități. În egală măsură, romanul poate fi considerat, din unghi social, o critică la adresa sistemului judiciar întortocheat, ce pare a fi un labirint fără ieșire.
Concluzionând, fie că ai citit deja cartea, îți recomand să sufli praful de pe ea și să o răsfoiești din nou. Posibilitățile de interpretare sunt nenumărate, dar un lucru rămâne același: sentimentul de neputință și, totodată, paradoxal, de speranță pe care ți-l dă. Cine știe, poate la a doua citire Josef K. reușește să scape, măcar la nivel simbolic.
Am făcut de asemenea referire la alte doua texte: „Ciuma” de Albert Camus și „Scrisoare către tata” de Franz Kafka. Le recomand și pe acestea dacă vă plac temele pe care le-am abordat.
