zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

ZăriAlbAstre2012: „Alb-negru sau color“ de Mădălina Bida, clasa a XI-a D

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Mădălina Bida, clasa a XI-a D, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„În memoria colectivă, timpul fotografiei alb-negru a apus de mult. Trăim într-o lume în continuă mişcare, iar progresul tehnologic este uluitor. Acum oricine, oricând, face fotografii, zeci, sute, mii de fotografii. Fie că foloseşte un aparat scump, profesional, sau nu, telefonul mobil sau comunele aparate compacte, principalul interes a devenit culoarea. 

Unii ar fi de părere că o fotografie abundentă în culori «frumoase» este mai valoroasă decât «demodata» fotografie alb-negru. De cealaltă parte a baricadei sunt cei ce cred că o fotografie convertită în alb-negru este mai «cool», dă mai bine. Cu toate acestea, subiectul fotografiei rămâne mai important decât modul de reprezentare: alb-negru sau color. 

Convertirea fotografiilor la alb-negru este, de cele mai multe ori, în măsură să conducă la un rezultat estetic: poate remedia fotografia, «corectând» culorile dominante. Astfel, o fotografie nocturnă cu tente roşiatice cauzate de sistemul de iluminat scapă de acestea, devenind mai «rece» şi reproducând mai fidel atmosfera reală a cadrului. De asemenea, renunţarea la culori scoate în evidenţă formele, liniile, umbrele. Subiectul devine mai uşor de recunoscut. 

Totuşi, există şi fotografii ce nu pot fi convertite fără a li se altera farmecul. De exemplu, apusurile sau răsăriturile de soare. Nici lumea modei nu poate concepe trecerea la fotografia alb-negru. Aceasta ar altera-o prin tonurile de gri. 

În trecut, fotograful era limitat de tehnologie şi de costuri în alegerea tipului de reprezentare (alb-negru sau color). Acum, alegerea se bazează pe criterii pur estetice. Totul depinde de viziune şi, nu în ultimul rând, de gust.“, de Mădălina Bida, clasa a XI-a D

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre 

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Aplauzele din culise“ de Carolina Caloian, clasa a XII-a B

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Carolina Caloian, clasa a XII-a B, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Pentru un actor este foarte important să-şi joace rolul, dar în acelaşi timp să-şi motiveze colegii de pe scenă. De-a lungul celor trei zile petrecute la Festivalul de Teatru «Aplauze», am avut plăcerea de a privi tineri care mai de care mai talentaţi, jucând pe scenă şi stârnindu-mi, mai mult sau mai puţin, admiraţia. Cred că juriul a avut cea mai grea misiune, nu doar în ceea ce priveşte decizia pe care a trebuit să o ia în legătură cu fiecare piesă, ci pentru că unele dintre ele au fost interpretate în limbi străine. Ca să împace pe toată lumea, juraţii au creat câte un premiu pentru fiecare reprezentaţie. Chiar după terminarea piesei în germană, i-am cerut părerea actorului Marian Adochiţei, membru al juriului. Mi-a răspuns, neaşteptat, că apreciază puritatea şi inocenţa interpreţilor. Credeam că glumeşte, dar am rămas surprinsă când acelei trupe i-a fost înmânat… Premiul pentru «puritate». Cât despre restul pieselor, m-am amuzat teribil şi nu numai din cauza actului interpretativ. 

Am mai fost captată de un aspect. Mă aflam în culise, în timp ce pe scenă se pregătea ridicarea cortinei. Nu mi-a venit să cred ce forfotă, ce haos precede cu o clipă disciplina din timpul spectacolului. Este impresionant cum o simplă cortină poate ascunde atâta agitaţie şi poate juca rolul de barieră între două lumi diferite. Este un fel de prag pentru actori, iar atunci cand îl păşesc, ei se asigură că lasă deoparte orice stres, orice problemă, intrând în pielea personajului într-un ritm atât de alert… 

Totuşi, cred că punctul forte al acestui festival îl constituie workshop-urile. Pe lângă faptul că datorită lor am legat o mulţime de prietenii cu elevi din toată ţara, am reuşit să mă cunosc pe mine însămi. Aceste jocuri de echipă nu se pot desfăşura dacă membrii nu reuşesc să scape de orice fel de inhibiţii şi să se adapteze atmosferei. De exemplu, primul workshop, cel de balet: am învăţat mişcări de dans delicate, apoi, pe muzica aleasă de doamna profesoară Geta Răvdan, a trebuit să dansăm, dar nu folosind mişcările învăţate, ci după cum simţeam noi muzica. Trebuia să uiţi că eşti înconjurat de încă 30 de persoane care te privesc şi să te laşi purtat de ritmul muzicii. Din păcate, mulţi dintre noi nu am reuşit să scăpam de emoţii şi să ducem acest exerciţiu la bun sfârşit. 

La workshop-ul de lupte scenice trebuia să fii ceva mai îndrăzneţ şi îndemânatic pentru a reuşi să faci trucurile prezentate de profesionişti. Cât priveşte «arta actorului», am fost supuşi unor provocări interesante: improvizaţie şi jocuri de atenţie. De fapt, aceste workshop-uri te pot ajuta şi în viaţa de zi cu zi, deoarece îţi dezvoltă atenţia şi dicţia, te ajută să te exprimi liber în faţa unui public sau a unor oameni necunoscuţi. 

Festivalul de Teatru «Aplauze» reuşeşte, din toate punctele de vedere, să îmbine plăcutul cu utilul. Aici nimeni nu participă din obligaţie şi implicarea fiecărui elev se simte atât pe scenă, cât şi în restul activităţilor. El poate fi considerat un fel de deschizător de noi orizonturi şi chiar te poate ispiti să rămâi în lumea încântătoare a teatrului.“, de Carolina Caloian, clasa a XII-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Noi. Cercul de teatru. Noi“ de Silviu Popa și Ana Diana Oțelea, clasa a XII-a A

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Silviu Popa și Ana Diana Oțelea, clasa a XII-a A, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Mi s-a sugerat să scriu o scurtă prezentare a activităţii cercului de teatru din cadrul liceului, fiind direct implicat în acest proiect. Zis şi făcut. Chiar acum încerc să mă gândesc ce-ar fi demn de menţionat, căci marea majoritate a profesorilor, adică toţi, exceptând-o pe doamna profesoară Luminiţa Radu, când ne întâlnesc pe holurile liceului la sfârşit de săptămână, ne cred adunaţi pe la cercurile de fizică sau de matematică. 

Desigur, aş putea spune că Noi reprezintă un cerc select în care se dezbat atât teme care ţin strict de domeniul teatrului cât şi alte subiecte, la fel de interesante şi abordabile cu uşurinţă nativă de către nişte tineri atât de dotaţi (este la modă cuvântul ăsta). Aş putea spune că la cerc recităm poeziile pe care profesorii de limba şi literatura română ni le predau la clasă, în timp ce noi le sorbim fiecare cuvânt, căci suntem avizi de cunoaştere, şi le repetăm ca o locomotivă nemţească: Mai vrem! Mai vrem! Mai vrem! 

Sună frumos, nu? Oarecum în spiritul predecembrist. Dar nu, din fericire nu este aşa. Dacă cineva ar instala o cameră de filmat în sala unde ne desfăşurăm repetiţiile… (Între timp, ideea s-a schimbat, iar prezentarea devine acum un interviu. Iacătă, intervine şi colega mea, Diana Oţelea.). Unde rămăsesem…? 

Cum se desfăşoară repetiţiile? 

Începusem să scriu singur despre asta. Deci, unu la mână, oricine ar vedea acea presupusă filmare ar crede că suntem toţi nişte imbecili. Doi la mână, orice babă credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu ne-ar garanta că avem un cazan, cu numele fiecăruia pe el, rezervat pe lumea cealaltă, iar trei la mână, dacă nu ar fi toate prostiile pe care le spunem şi am fi toţi nişte introvertiţi, nu prea am avea ce căuta într-o trupă de teatru. 

Şi, practic… ce faceţi acolo în fiecare săptămână? 

Lăsând la o parte certurile pe scaunul moale (cel de la catedră, care este al naibii de prietenos cu orice poponeţ), impovizaţiile, privite din exterior, ne fac să părem scăpaţi de la spitalul de nebuni. Şi, dincolo de scenele în care scumpele şi talentatele noastre colege se dezbracă de orice inhibiţii şi îşi arata dedesubturile de femei feroce stăpâne pe sine sau, din contra, de zâne radiind de bunătate, toate acestea dau naştere unor momente memorabile, care apoi ne ajută să ducem la capăt produsul, piesa. De fapt, nu prea ne ajută, căci nu facem decât să ne umplem burţile (ne dăm actori, vorbim ca actorii) cu locuţiuni adverbiale de natură injurioasă sau cu alte tâmpenii, care duc inevitabil la crize de râs, ce nu fac altceva decât să-l enerveze pe Tibi, regizorul nostru. Cred că de-aia aproape toată trupa fumează (glumesc!), căci cu greu poţi să te concentrezi pe o singură scenă, pe care o repeţi din nou, şi din nou, şi din nou, până iese bine… sau, mă rog, până simţi că nu mai poţi să faci băşcălie, căci ştii că vei fi linşat de propriii colegi. Cam aşa decurg repetiţiile câteva luni de zile, până când mai sunt două săptămâni. Atunci avem parte de un discurs moralizator din partea lui Tibi şi atunci ştim că trebuie să dăm tot ce e mai bun din noi. 

Serios?

Nu… Ne încuie pe dinăuntru şi, dacă vrem pauză, trebuie să lucrăm pe bune . 

Ultima piesă a obţinut locul I în cadrul festivalului «Aplauze». Care crezi că au fost elementele care v-au adus succesul? 

Ultimele două săptămâni ar fi trebuit să fie etapa de rezistenţă, numai că molima de rubeolă, în limbaj popular n-am voie sa ies din casă două săptămâni, a făcut victime şi printre noi. Totuşi, cred că muzica, de toate felurile, a jucat un rol important în cadrul repetiţiilor şi al spectacolului. Muzica şi dansul au fost două atuuri ale noastre, în special mişcarea scenică la care ne-au ajutat câţiva elevi de la Liceul de Artă şi doamna coregraf Geta Răvdan, cărora le mulţumim. Dar nici colegele noastre nu s-au lăsat mai prejos, oferindu-ne tuturor un moment încântător de dans şi ocazia de a privi ceva frumos. Iar pentru a nu uita prea repede aceste momente, am decis să printăm postere cu ele, în mărime naturală, pe care să le plasăm prin liceu. 

Dar ele apar aproape dezbrăcate!… 

Tocmai! Înfrumuseţăm liceul ăsta lipsit de culoare. 

Silviu a încheiat spunându-ne că speră ca piesa «Visul unei nopţi de vară» de W. Shakespeare să fie acceptată şi la alte festivaluri pe parcursul acestui an şi astfel, bineînţeles, să se completeze lista premiilor echipei de teatru a liceului.“, de Silviu Popa și Ana Diana Oțelea, clasa a XII-a A

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Atelierul de robotică“ de Bela Dumitru, clasa a XI-a B

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Bela Dumitru, clasa a XI-a B, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

Cristian Trancă, fost elev al Colegiului Naţional «Mircea cel Bătrân» şi actual student la Facultatea de Electronică din cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti, a lansat invitaţia. De atât a fost nevoie pentru ca elevii noştri să participe la atelierul interactiv de robotică sponsorizat de Google şi organizat la Politehnica bucureşteană. 

«Cristian este foarte apreciat în Universitate, fiind deja angajat al facultăţii pentru conducerea laboratoarelor de electronică, ceea ce ne face să ne simţim onoraţi! Am fost plăcut surprinşi şi când am întâlnit alţi foşti elevi ai liceului, fie ei studenţi, fie cadre didactice.», declară dl. prof. Ion Băraru. Invitaţia, de mare interes pentru elevii noştri, un prilej de orientare profesională, precum şi un sprijin pentru dezvoltarea activităţilor Centrului de Cercetari al Elevilor din C.N.M.B., a fost imediat acceptată, iar 4 dintre cei mai activi elevi ai Centrului au pornit la drum: Mihai Bărăscu, Maria Dimitriu, Victor Doca şi Răzvan Panaitescu

«A fost o experienţă provocatoare, pentru că a trebuit să ne adaptăm cerinţelor. Programul în care am lucrat este diferit de cel în care lucrăm la şcoală, însă rezultatul a fost surprinzător, întrucât am reuşit să optimizăm programele şi să facem robotul să se mişte cu mare acuitate.», ne-a declarat Maria. 

Întrebat ce activităţi au desfăşurat, concret, în cadrul workshop-ului, Victor a răspuns entuziast: «Am programat un robot rotund, dotat cu senzori şi cu un motor, să detecteze şi să urmărească o linie neagră, dar şi să lumineze, să scoată sunete şi să evite obstacole». Pe parcursul sesiunii, elevii noştri au participat la cursuri interactive, au primit roboţi pe care i-au programat, utilizând resursele soft şi hard oferite de organizatori. Prestaţia lor a fost apreciată şi, la încheierea activităţilor, au primit diplome. Este de aşteptat ca, în scurt timp, reprezentanţi ai Universităţii să ne viziteze şcoala, să promoveze interesele ei, dar şi să ne ofere materiale de specialitate (roboţi, piese, kituri etc.), totul pentru a stimula interesul elevilor noştri pentru robotică. 

Despre experienţa trăită, toţi participanţii au comentat încântaţi. Iată părerea lui Răzvan: «S-a dovedit a fi o experienţă nouă atât pentru noi, cât şi pentru cei care au organizat workshop-ul, având în vedere că niciuna dintre cele două părţi nu a mai fost supusă unei astfel de provocări. Noi am învăţat tehnici de programare care stau la baza funcţionării mai multor tipuri de roboţi, reuşind în continuare chiar să creăm roboţi programaţi de noi. În acelaşi timp, tinerii „profesori“ din cadrul workshop-ului au reuşit să transmită cu succes unor elevi de liceu cunoştinţele lor, pe care le-au dobândit prin participarea la mai multe concursuri naţionale şi internaţionale.» 

Cei 4 elevi sunt acum nerăbdători să poată aplica şi perfecţiona cunoştinţele dobândite la workshop chiar la Centrul de Cercetări al liceului nostru. Noi le dorim succes în continuare!“, de Bela Dumitru, clasa a XI-a B

Sursă foto: pexels.com  

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Legendele Insulei din Marea Neagră“ de Ilinca Bogaciov, clasa a XI-a B

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Ilinca Bogaciov, clasa a XI-a B, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

Cultura populară românească păstrează amintirea unei insule sacre aflate în Marea Neagră, pe care cercetătorii au identificat-o adesea cu Insula Şerpilor. De ea se leagă mai ales trei teme mitologice: cultul apollinian, cultul eroilor, cosmogonia. 

Insula Şerpilor şi templul lui Apollo 

«În antichitatea grecească, patria adevărată a zeului Apollo era considerată la hiperborei», afirmă Nicolae Densusianu în Dacia preistorică. În această lucrare de mitologie istoriată, autorul îi descinde pe hiperboreeni din ramura cea mai nobilă şi mai puternică a pelasgilor şi încearcă să recompună ceea ce pare să fi fost un mare cult consacrat zeului Apollo, cu centrul în misterioasa insulă Leuce. Numele «Leuce»/«Leuke», însemnând «albă», sugerează, într-adevăr, legătura strânsă cu imaginea tradiţională a zeului Apollo: «zeul cel alb», Apollon Leukos, Leukios, Leukaios. Leto, Latona, mama lui Apollo şi a Dianei (Selene), s-ar fi născut, de asemenea, în ţara hiperboreenilor, situată de autorii antichităţii greco-romane «deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei» (conform lui Strabon). 

Hecateu şi Pliniu desemnează insula prin toponimul Helixoea, traductibil ca Insula Fericiţilor (locul de veci al sufletelor). Ea se mai numea şi Nesos Makaron (Insula Preafericiţilor). 

Cel dintâi care a identificat Leuce cu Insula Şerpilor, Pausanias, o descrie astfel: «ea are o circumferinţă de 20 de stadii, este plină de păduri stufoase şi de animale, unele sălbatice, altele domestice; în ea se află un templu şi o statuie.» (Călătorie în Grecia, III). 

Pe această Insulă Albă se găseau, pare-se, ruinele unui mare templu al lui Apollo, pe care o expediţie rusească din anul 1823 le-ar fi transferat în muzee din Rusia. Descrierea lor se păstrează într-un memoriu de la Academia din Sf. Petersburg, document potrivit căruia templul era construit din blocuri foarte mari de de calcar obişnuit, tăiate rudimentar şi aşezate una peste alta, fără mortar. Construcţia ar fi fost «de o vechime foarte îndepărtată şi de un gen cuprins sub denumirea de arhitectură ciclopeană. Suntem izbiţi de mărimea acestui edificiu. În antichitate el era bogat împodobit cu marmură albă.», citează Vasile Lovinescu în Dacia hiperboreană

În folclorul nostru, mai ales în colinde (creaţii cu rol ritual, continuatoare ale Calendae-lor antice), templul magnific al lui Apollo este evocat în enigmaticul motiv al Mânăstirii Albe (sau al Mânăstirii de Tămâie) aflate pe o insulă marină: «Iacă Doamne-n prundul mărei,/Hoi, Leronda Lerului Doamne,/La mânăstirea cu nouă altare/Mi-ard nouă lumânări,/Sus îmi ard şi jos îmi pică…/‘N picătura ce pică/Lac de mir, pârâu de vin,/Se scaldă Bun Dumnezeu,/Se scălda, se iordănea,/Cu bun mir se miruia,/În alb vestmânt se-mbrăca…» (Colind din Oltina, judeţul Constanţa). 

Mândra mănăstire solară, trimitere certă la atributul solar al lui Apollo, este numită uneori Mânăstirea Domnilor, fiindcă aici vin: Ilion, Bunul Dumnezeu, Maica Precista, bătrânul Crăciun, Ion Sânt Ion, Siva Vasilea, toţi sfinţii de-a rândul etc. În strania înşiruire de nume sacre, Vasile Lovinescu identifică personaje mitice precreştine: Ilion este Apollo, numit şi Bonus Deus Puer; Sfânta Mamă – Latona, Sfânta Maria MareGaia, Sfânta Maria MicăIana (Diana, Luna), Ion-Sânt-Ion este Ianus, cu cele două aspecte (Ianus Bifrons), iar Siva Vasilea reprezintă o divinitate a recoltelor. 

Leuce Achillea 

O altă legendă despre Insula Leuce spune că aici ar fi fost mormântul lui Achille. Arctinos, poet epic din Millet, povesteşte în Aetiopida ceea ce părintele cântecului epic, Homer, nu ne dezvăluie în Iliada: moartea mâniosului Achil Peleianul. Se spune că marele războinic a fost ucis la Troia de către Paris ajutat de zeul Apollo, iar trupul său a fost răpit de Ajax şi Ulise din mâinile inamicilor pentru a fi adus la corăbiile greceşti. Thetis şi muzele au supravegheat ceremoniile funerare, iar după arderea pe rug zeiţa a ridicat cenuşa fiului ei şi a depus-o în Insula Albă (Leuce) din Marea Neagră. Aheii au înălţat deasupra urnei un tumul şi l-au celebrat în jocuri ritualice. 

Pliniu cel Bătrân susţine şi el că mormântul lui Achille se află în Insula Achillis sau Achillea, aflată la 50 de mile romane de gurile Dunării. Mărturii de acest fel se regăsesc în scrierile geografului roman Mela, ale geografului grec Dionisie Periegetul din Bitinia, ale istoricului Arrian din Nicomedia şi ale altor cărturari antici care vorbesc despre Leuce ca despre insula în care se află sufletele marilor eroi. Insula însăşi ar fi fost «scoasă din mare» de zeiţa Thetis pentru a fi locuită în veci de sufletul viteazului său fiu. 

Cultul eroic al lui Achille din insula Leuce a fost practicat până târziu de către navigatori, eroul fiind venerat ca stăpânitor al Mării Negre, cu supranumele Pontarhes. Corăbierii se abăteau pe insulă pentru a depune ofrande la templu, invocând spiritul celui zeificat ca să-i protejeze în expediţiile lor pe apele acestei mări inospitaliere. O reminiscenţă toponimică a cultului lui Achille este, consideră Nicolae Densusianu (Dacia preistorică) numele Chilia (de la Achillea) dat, după cum ştim, unei localităţi şi unuia dintre braţele Dunării de la vărsarea în Marea Neagră. 

Soarele, Luna şi Mânăstirea Albă 

Mânăstirea Albă de Tămâie constituie un loc mitic şi în legendele despre Soare şi Lună (Luna şi Soarele, Frate şi soră). Căutându-şi în cer şi pe pământ, vreme de nouă ani şi cu nouă cai, soţie, Soarele nu găseşte nicio fată mai frumoasă decât sora lui, Iana Cosânzeana. Aceasta locuia aproape de Marea Neagră, la Selene (Sulina?!), fiind o iscusită ţesătoare la un război de argint. 

Ca să amâne nunta incestuoasă, Iana îi cere fratelui ei să-i construiască «Un pod de ceară/Peste Marea Neagră,/Iar la cap de pod/Dalbă Mănăstire/De ceară curată.», aşa încât «Soarele pleca,/Cu gândul gândea/Pe loc se făcea/Ce luna poftea,/Apoi se-ntorcea/A se cununa/La mânăstirea Albă…» 

Variantele legendelor ne spun fie că podul de ceară s-a topit, fie că Iana s-a aruncat în mare pentru a împiedica păcatul. Murind, fata a fost preschimbată în Lună, pentru ca Soarele să n-o mai poată vedea niciodată: «…şi-n mare de se-arunca/De-o lună că se făcea/Şi pe cer că mi-o lipea…» 

Marea Neagră este Pontus Euxin, podul nuntirii imposibile…“, de Ilinca Bogaciov, clasa a XI-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Mari sărbători islamice Bayram-ul“ de Aytu Gelal, clasa a XI-a C

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Aytu Gelal, clasa a XI-a C, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„La ce vă gândiţi când auziţi de Bayram? Petreceri şi baclavale? Haideţi să aflăm ce înseamnă el şi ce se sărbătoreşte de fapt. Bayram-ul este cea mai importantă sărbătoare islamică. Întrucât calendarul islamic se bazează pe rotaţia lunii, şi nu a soarelui, un an islamic durează 354-355 de zile, fiecare lună având 28-29 de zile. 

Ramazan Bayram sau Şeker Bayram, traducându-se prin «Bayramul de zahăr», durează trei zile şi marchează sfârşitul a treizeci de zile de post, în care sunt interzise mâncatul, băutul, fumatul, cât timp soarele este pe cer. De aceea se calculează anual orele exacte de răsărit şi apus, pentru fiecare dintre cele treizeci de zile. Luna de post (Luna Ramadan) reprezintă a noua lună a calendarului islamic, iar în fiecare an, Ramazan Bayram este mai devreme cu unsprezece zile. Ramadanul este luna iertării şi a milei, iar religia islamică consideră postul un mijloc de purificare şi o dovadă de credinţă. 

Musulmanii au păstrat, totodată, şi obiceiurile specifice acestei sărbători. Astfel, în prima zi, dis de dimineaţă, bărbaţii se duc la Geamie sau la Moschee, unde fac rugăciuni, apoi se duc la cimitir şi îi comemorează pe cei decedaţi. Apoi, timp de trei zile, cei tineri se duc în vizită la cei bătrâni, care îi servesc cu o sumedenie de bucate tradiţionale, printre care se numără şi mult-doritele baclavale şi sarailii, ale căror reţete se transmit din mamă în fiică, fiecare având secretul ei. Obiceiul este ca cei tineri să le sărute mâna celor mai în vârstă, spunând în tătăreşte «Bayram kairlî bolsîn» sau în turceşte «Bayramînîz kutlu olsun». Pentru copii, vizitele sunt ocazii de a primi bani sau cadouri. 

La 70 de zile după Şeker Bayram începe Kurban Bayram, sau Bayramul sacrificiului, care comemorează, la sfârşitul pelerinajului anual al musulmanilor la Mecca, gestul profetului Ibrahim (Avraam, pentru creştini şi evrei) care, pus să aleagă dintre dragostea pentru fiul său şi devotamentul pentru Allah, îşi exprimă supunerea faţă de Allah arătându-se pregătit să îl sacrifice pe fiul său, Ismail. Atunci, arhanghelul Gabriel este trimis cu un berbec pe altarul sacrificiului, care să fie ucis de Ibrahim în locul fiului iubit. Aşadar, musulmanii celebrează această zi, reconfirmând anual credinţa în Allah

Conform tradiţiei, familiile înstărite cumpără un animal matur (berbec, oaie, cămilă, capră sau bivol), pe care îl sacrifică, ţinându-l cu faţa spre Mecca. În timpul sacrificiului se citesc din Koran câteva rugăciuni, astfel ca sufletul animalului să trecă liniştit pe lumea cealaltă. Se spune că sufletul animalului sacrificat va însoţi sufletul celui care sacrifică în viaţa de apoi. Animalul ucis este tăiat, o treime din el este dată săracilor, o treime prietenilor şi ultima treime este consumată de către familia respectivă. Amestecarea acesteia cu carnea de porc sau consumarea alături de alcool este considerată un păcat, deoarece religia interzice aceasta. Bayram-ul este, de asemenea, un prilej pentru reuniuni de familie şi voie bună, pentru mese întinse cu bucate tradiţionale: sarmale, pilaf, iahnie, chiftele, plăcinte cu carne, şuberekuri, fasole cu carne de batal şi numeroase tipuri de prăjituri, majoritatea făcute în casă. Un alt obicei este să se îmbrace haine noi.“, de Aytu Gelal, clasa a XI-a C

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Cartea verde pentru Canada“ de Iuliana Velicu, clasa a XI-a D

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Iuliana Velicu, clasa a XI-a D, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

Cu ceva timp în urmă, am aflat de la doamna profesoară de biologie Doina Munteanu că va avea loc o înfrăţire între colegiul nostru şi un colegiu din Canada. Am dorit să ştiu mai multe despre acest subiect, aşa că am rugat-o pe doamna profesoară să-mi acorde un interviu. 

Iuliana Velicu: Doamna profesoară, pentru că dumneavoastră aţi iniţiat acest proiect şi pentru că aţi făcut parte din comitetul de profesori desemnat de conducerea liceului să meargă la Montreal, vă întreb: Cum a început totul? 

Prof. Doina Munteanu: Ideea acestui proiect mi-a venit în momentul în care urmăream la televizor un film documentar despre colegul meu din facultate, domnul Vania Atudorei, în care era prezentată, printre diversele şi multiplele sale realizări, şi înfrăţirea unui colegiu din Botoşani, oraşul lui natal, cu unul din Canada. Atunci m-am gândit că o astfel de înfrăţire ar fi benefică pentru colegiul nostru şi l-am contactat pe colegul meu, spunându-i că sunt profesoară la cel mai tare liceu din Constanţa şi că aş dori să ne ajute să ne putem înfrăţi cu un colegiu similar din Canada. Răspunsul a fost prompt, iar în maximum o lună, când a avut drum în ţară, ne-a vizitat şi ne-a adus un document iniţial din care reieşea intenţia Colegiului «Vanier» de a face demersuri în acest sens. Era în luna octombrie 2009. 

I.V.: Şi totuşi, proiectul a luat fiinţă tocmai în 2012. De ce? 

Prof. D.M.: În primul rând, am considerat că nu este diplomatic să ne invitam noi la ei şi i-am invitat pe ei să ne viziteze mai întâi, dar au intervenit diverse bariere: de timp, de spaţiu şi chiar de bani. Ba, mai mult, în 2010, colegiul nostru nu s-a gândit să reînnoiască chemarea în România, iar ei au crezut că ne-am răzgândit. Din fericire, însă, eu am perseverat şi am reînnoit invitaţia. Directorul lor general, care iubeşte şi apreciază foarte mult România, a desemnat un profesor de naţionalitate română să ne contacteze şi împreună am 19 elaborat proiectul de înfrăţire, pe care ei l-au depus la comisia lor. În mai 2012, o comisie de la Colegiul «Vanier» a fost desemnată să ne viziteze. 

În perioada 25 mai – 6 iunie, dl. prof. Gabriel Bulgărea ne-a vizitat, a văzut toate diplomele şi medaliile noastre, ţinând permanent legătura cu colegii lui, pe care îi informa despre toate posibilităţile de colaborare cu noi. Au fost foarte încântaţi de tot ce au văzut şi auzit despre noi, aşa că ne-au invitat în Canada să realizăm, oficial, înfrăţirea. Am plecat eu, domnul director Vasile Nicoară şi domnul profesor Ion Băraru, despre care au auzit că se ocupă cu proiecte pentru NASA şi cu Centrul de Cercetare al colegiului nostru şi pe care au dorit să-l cunoască. 

Între timp, în urma discuţiilor din Montreal şi tot datorită iniţiativei colegului meu, Vania, s-a convenit o înfrăţire în trei, adică, pe lângă Colegiul de limbă engleză «Vanier» şi Colegiul «Mircea», a intrat şi Colegiul de limbă franceză «Gerald-Godin». Este o înfrăţire unică în Canada şi foarte agreată de comunitatea montrealeză, care este încântată ca două colegii diferite ca limbă de comunicare să colaboreze în acest mod. 

I.V.: Aţi spus puţin mai devreme că o astfel de înfrăţire ar fi benefică pentru noi. În ce sens? 

Prof. D.M.: De la început am prevăzut în această înfrăţire o deschidere imensă pentru colegiul nostru, în general, şi o oportunitate pentru profesori şi elevi, pentru cunoaştere, pentru schimb de experienţă. Când am ajuns acolo şi am văzut toate dotările, toate laboratoarele, de la ambele colegii, capacitatea pe care o are colegiul «Vanier» (cam de 6 ori mai mare decât a colegiului nostru), m-am gândit imediat la binele nostru, de fapt al vostru, la toate proiectele pe care le puteţi avea în parteneriat cu elevii de acolo. De asemenea, faptul că vă veţi putea exersa limba franceză şi limba engleză, dar şi faptul că veţi călători pe un alt continent, mi s-au părut, iarăşi, captivante. Vor exista, desigur, şi schimburi de experienţă între profesori, lucru care va fi benefic pentru toată lumea. Pot fi organizate competiţii on-line pe teme diferite: creaţii literare în limbile engleză şi franceză, concursuri de robotică, Festivalul Internaţional de Teatru etc. 

Am întrezărit chiar şi oportunitatea de a primi diverse dotări pentru laboratoarele de fizică, chimie, biologie etc. Eu chiar am primit pentru laboratorul de biologie un manual de Neil Campbell, de care avem nevoie pentru pregătirea elevilor olimpici de nivel internaţional şi care este destul de greu de achiziţionat. 

I.V.: Doamnă profesoară, îmi puteţi da mai multe informaţii despre cum a decurs vizita la cele două colegii, despre cum v-au primit acolo? 

Prof. D.M.: Da. Am fost planificaţi să vizităm mai întâi Colegiul «Vanier», unde am fost primiţi cu multă caldură. Am avut ocazia să vedem ce dotări speciale au şi să cunoaştem alţi doi profesori români care predau acolo. În a doua parte a şederii noastre în Montreal, am fost programaţi să vizităm şi cel de-al doilea colegiu, «Gérald-Godin», unde predă chiar colegul meu şi unde am întâlnit o altă comunitate de români stabiliţi acolo, ce doresc să înveţe limba. Primirea de care am avut parte în ambele colegii a fost una demnă de un şef de stat. Covorul roşu, baloanele în culorile tricolorului, pliantele cu programul în limba română şi o poezie recitată în limba română chiar m-au emoţionat! 

I.V.: Acum, o întrebare puţin altfel… Ce aţi mâncat în Canada? V-aţi gătit singuri sau aţi avut mesele asigurate la un restaurant? Dacă v-aţi gătit, aţi făcut-o în stil tradiţional românesc? 

Prof. D.M. (râde): În primul rând, la început am fost derutaţi de diferenţa de fus orar şi nu prea am avut poftă de mâncare… Apoi, deoarece am stat într-un apartament complet dotat, ne-am gătit singuri: în fiecare dimineaţă, micul dejun, cina din prima zi şi prânzul din ultima zi. În rest, am fost invitaţi şi am avut ocazia să mâncăm tradiţional quebeqoise! Am fost chiar impresionaţi de faptul că erau multe restaurante în care erai acceptat cu vinul de acasă! La noi, doar dacă eşti prieten cu şeful de local poţi să faci asta! Mi se pare un mod ingenios de a atrage clienţii, mai ales că vinul, la ei, este foarte scump! 

I.V.: O ultimă întrebare, doamnă profesoară. Când vor începe schimburile de experienţă? 

Prof. D.M.: Cât mai repede posibil. Mai sunt câteva lucruri de aranjat şi totul va putea începe. Ei au propus un schimb de profesori chiar din semestrul al doilea. În luna mai va veni directorul general de la Colegiul «Vanier», dl. Gilbert Héroux, iar în luna august vor pleca la o şcoală de vară elevi români şi canadieni (pentru limbile franceză şi engleză). Aşa că, dragi elevi, fiţi pe fază! 

I.V.: Vă mulţumim, doamnă profesoară! 

II 

Din dorinţa de a nu neglija vreun aspect al călătoriei pentru obţinerea «Cărţii verzi pentru Canada”, înainte să-mi trimit la redacţie articolul, am decis să port o discuţie şi cu domnul profesor Ion Băraru, coordonatorul Centrului de Cercetare al Colegiului «Mircea cel Bătrân” şi iniţiatorul proiectelor NASA. 

Iuliana Velicu: Domnule profesor, ţin să vă mulţumesc că aţi acceptat solicitarea mea întârziată şi că-mi daţi posibilitatea să vă iau acest interviu. Care a fost prima dumneavoastră impresie despre Canada şi, bineînţeles, despre oraşul Montreal? 

Prof. Ion Băraru: Un singur cuvânt: curăţenie! Curăţenie, spaţiu mult, clădiri monumentale, o impresie de respiro, nu de sufocare ca la noi. În doar câteva minute mi-am dat seama că au concepţii total diferite de ale noastre, concepţii la modul general, nu doar arhitectural. 

I.V.: Care a fost prima lor impresie când le-aţi prezentat oferta noastră educaţională? 

Prof. I. B.: Desigur, noi ne cunoşteam de mai demult, încă din mai, când o comisie din partea lor ne-a făcut o vizită. Însă, de această dată canadienii parcă au fost şi mai surprinşi. Până acum ei nu au fost implicaţi decât în proiecte în care aveau doar de oferit câte o bursă, câte un premiu, elevilor de prin ţări din Africa, iar faptul că noi veneam cu o noutate, cu dorinţa de colaborare, de parteneriat, de înfrăţire, nu a făcut decât să-i încânte. Ofertele noastre i-au bucurat foarte mult. Pe mine personal au ţinut să mă felicite cu toţii pentru Centrul de Cercetare pe care îl conduc şi să-i aducă numai cuvinte de laudă. Au fost impresionaţi că într-o ţară destul de mică, având resurse foarte limitate, elevii unui colegiu pot excela. Aici am ţinut să menţionez că meritele sunt ale voastre, şi nu mă refeream doar la munca depusă cu mintea, ci şi la cea depusă cu sufletul şi la un anume spirit de sacrificiu, care în rândul elevilor lor nu prea există. Adică, voi vă sacrificaţi o părticică din timpul vostru ca să veniţi într-un laborator nu prea dotat şi, totuşi, reuşiţi să avansaţi, pe când elevii de acolo nu sunt la fel de chinuiţi, având mai multe posibilităţi. Dar le-am spus că acest lucru vă ambiţionează şi mai tare, nu-i aşa? 

I.V.: Într-un alt ton, în această excursie aţi făcut şi câteva vizite. Ce anume aţi vizitat? 

Prof. I. B.: Oamenii de acolo au fost foarte ospitalieri, atât în cadrul şcolii cât şi în afara ei. În fiecare zi am luat măcar una dintre mese în oraş, împreună cu una dintre gazdele de la diferitele colegii şi, de asemenea, am mers să vizităm şi câte ceva. Astfel, am mers la cascada Niagara, unde am fost martorii unuia dintre cele mai rare, mai frumoase şi mai interesante fenomene, un dublu curcubeu. În aceeaşi zi, am văzut şi o paradă, cu ocazia unei sărbatori locale, aşa-numita «Ziua Zombilor», un fel de Halloween americănesc. Pe mine m-au impresionat foarte tare costumele şi atmosfera, puţin cam excentrică pentru cineva mai tradiţionalist, precum suntem noi, însă asta mi-a demonstrat că ei au o anumită libertate mentală care la noi de-abia acum, recent, a prins rădăcini. Un alt obiectiv interesant şi memorabil a fost Monetăria oraşului, unde am putut chiar să ţin în mâini o bucată mare de aur. În toate aceste ore de plimbare din timpul zilelor de şedere în Canada, m-au impresionat peste măsură şi m-au determinat să le fotografiez de nenumărate ori clădirile monumentale care creau nişte tablouri minunate. 

I.V.: Libertatea mentală la care vă refereaţi mai devreme poate însemna şi o toleranţă mai mare pentru cei diferiţi? 

Prof. I. B.: Bineînţeles. Chiar în Colegiul «Vanier» am găsit un soi de manifeste ale celor ce luptau pentru toleranţă sexuală şi sunt sigur că nu erau singurele de acest gen. Cum am spus, şi nu aş fi vrut să mă repet, ei au altfel de concepţii, alte perspective. Deci, oricât de diferit ai fi, acolo te-ai simţi bine… 

I.V.: Avem numai de câştigat din această experienţă, dacă alegem să participăm la un astfel de schimb… 

Prof. I. B.: Da, desigur. Am întâlnit nişte oameni minunaţi acolo, pe care sper că îi veţi întâlni şi voi, canadieni şi români deopotrivă. Un gest care m-a impresionat foarte tare a venit din partea unui român, un reporter de la ziarul «Zig-zag», ziar românesc editat pentru românii din Canada. Se apropia întoarcerea noastră în ţară şi domnul Bulgărea, căci aşa se numeşte, s-a apropiat de mine şi m-a rugat ca atunci când ajung acasă să sărut pământul şi pentru el. Asta nu a putut decât să-mi demonstreze că românii de acolo încă iubesc România!

I.V.: Când vom începe acest proiect şi cum se va derula la noi în colegiu? 

Prof. I. B.: Proiectul va începe cât de curând şi se va derula pe mai multe planuri, atât on-line cât şi prin schimb de experienţă. Veţi participa la nişte şcoli de vară; pentru că avem sisteme de învăţământ diferite, atunci se vor pune bazele unor proiecte care să le acomodeze şi care v-ar putea duce la ei în ţară şi pe ei la noi. Vor fi şi schimburi între profesori, de asemenea interesante. 

I.V.: Mulţumim, domnule profesor, pentru acest interviu! 

De fapt, le-am mulţumit domnilor profesori pentru strădanie şi pentru iniţiativă, în numele elevilor care vor beneficia de această oportunitate.“, de Iuliana Velicu, clasa a XI-a D 

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Catindat pentru post vacant“ de Raluca Ciochină

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Raluca Ciochină, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

«Bună ziua, sunteţi Raluca Ciochină

«Da, bună ziua»

– «Aţi aplicat pentru postul de profesor de limba engleză în grădiniţe, mai sunteţi interesată?» 

«Da, sigur»

«Programul de lucru este între orele 8:30 – 12, vă convine acest interval?»

Odată ce mă întreabă, mă gândesc eu, nu foarte multă lume poate veni între orele respective, însă eu răspund:

«Da, pot»

«Veniţi la ora 14 pentru un interviu»

Mă uit la ceas, este ora 11.30. 

«Totuşi, nu s-ar putea măcar la 14,30 sau la 15? Eu sunt acum la un curs şi…»

«Nu, este obligatoriu la ora 14»

«Ok» răspund, deşi însemna să-mi modific programul pentru întreaga zi.

«Să aduceţi şi CV-ul printat»

«Asta nu voi putea din moment ce m-aţi anunţat prea târziu, v-am spus că sunt la un curs şi nu voi avea timp să ajung acasă şi să printez. Dar dacă aveţi conexiune la internet, îl pot descărca din căsuţa de e-mail»


«Pe calculator îl am, doar mă uit la el acum, ziceam să îl aduceţi printat»

«Îmi pare rău, nu voi putea», răspund cu o voce nedumerită. Ori nu au imprimantă, ori le este lene să printeze 3 pagini, ori fac economie la cerneala din cartuş şi la hârtie. 

Ridic o sprânceană, iar după 1 minut o ridic şi pe cealaltă odată ce primesc un sms cu adresa la care trebuie să ajung. Este a unui apartament de la etajul 10 al unui bloc. 

De când am terminat Facultatea de Litere, am mers la zeci de interviuri, pentru tot felul de posturi vacante, în firme localizate începând cu cele mai obscure spaţii (cum ar fi, de pildă, beciul unei vile) şi până la camere luxoase, cu pereţi de sticlă transparentă, în zgârie-nori româneşti, care nu ating mai mult de 20 de etaje. Dar unde fusesem chemată acum nu era niciun zgârie-nor, blocul se afla într-un cartier muncitoresc din periferia sud-estică a Bucureştiului. Era, fără îndoială, un apartament privat, iar acest lucru mi-a fost demonstrat când am ajuns la 13:45 în faţa scării. 

Sun la interfon şi nu răspunde nimeni. Mai aştept cinci minute, apăs din nou cele trei taste aferente numărului de apartament. Niciun răspuns. Îmi deschide uşa blocului un vecin, căruia îi mulţumesc, recunoscătoare că scap de căldura insuportabilă de afară, care deja atinsese 40 de grade Celsius. Urc cu liftul la etajul 10, studiez uşile de pe palier şi o identific pe cea care presupun că are numărul indicat, deşi nu era scris pe nicăieri. Şi nici urmă de denumirea firmei, măcar scrijelită în perete. Neîncrezătoare, apăs pe sonerie. Evident, nu răspunde nimeni. În timp ce mă uitam la ceasul care arăta 13:55, aud în spatele uşii soneria de la interfon. Să-şi fi uitat proprietara cheile acasă? Sunetul încetează, dar numai pentru a reveni după câteva minute. «Suspect», mă gândesc. Şi interfonul nu se opreşte din sunat minute în şir. «Poate am greşit eu uşa», dar verific şi adresa este corectă. 

După douăzeci de minute, din lift coboară o doamnă cu greutate, însoţită de două fete tinere. 

«Tu m-ai sunat?» mi se adresează respectiva doamnă, aruncându-mi o privire încruntată pentru câteva secunde, iar apoi îmi întoarce spatele. 

Rămân cu aerul tras în piept şi cu buzele depărtate în dorinţa de a-i răspunde că «Nu», blocată fiind de felul în care mi s-a adresat, necunoscându-mă în fapt. Doamna, care avea şi părul blond (nu că ar avea neapărat vreo importanţă), deschide cu zgomot uşa apartamentului şi intră, urmată de cele două fete. «Sunt sigur secretarele ei… Dar, două?!», îmi zic, în timp ce le urmăream îndepărtându-se pe holul apartamentului a cărui uşă a rămas deschisă. «Să intru?», vorbeam cu mine, stupefiată de ce se întâmpla. Decid să o fac şi păşesc pe gresia din hol, privind în dreapta prin uşa întredeschisă a bucătăriei. «Da, este un apartament privat», îmi spun, vâzând aragazul murdar şi vasele puse unele peste altele în chiuvetă. 

Nu ajung bine în sufrageria de la capătul holului că doamna blondă îmi aruncă a doua privire enervată: 

«Răspunde-mi şi tu la telefon, ce stai aşa?!»

Da, într-adevăr, îi suna telefonul în imensa geantă tip sacoşă pe care o aruncase pe scaunul de birou din piele albă. Rămân siderată în pragul camerei, când din spatele meu se aude o voce gâtuită de bărbat: «Ce să fac?». Femeia i se adresase soţului care intrase în apartament urmat de alte două fete. În acel moment mi-a fost clar că toate 5 eram canditate pentru acelaşi post, niciuna neavând rolul de secretară. Mă aşez lângă primele două domnişoare, pe o canapea, în timp ce proprietara se îndrepta cu hotărâre – o hotărâre pe care o simţeam în vibraţiile podelei – către geanta de unde se auzeau versurile melodiei lui Michel Telo: Nossa, nossa, Assim você me mata, Ai se eu te pego, ai ai se eu te pego.. 

«Da, alo! Da! urlă doamna. Unde zici că eşti? La Liviu Rebreanu?» 

În acel moment, şocată de ce vedeam, nu mai puteam decât înregistra la un nivel pasiv, iar informaţiile primite de creier le decodificam încet. 

«Auzi, nu pot să am discuţia asta cu tine, ţi-am zis să vii la Poşta Titan, blocul e chiar în spate, treaba ta cum ajungi!» şi închide. 

«Ia, uite, domne, să n-ai aşa niciun punct de reper…» ni se adresează blonda care cu greu încape în scaunul managerial de piele albă, privind de fapt prin noi. 

În sufrageria apartamentului său suntem 5 fete, iar interfonul sună mereu. Socotesc că, împreună cu cea de la telefon, şi cu cele 2 sau 3 care se află deja în lift, atingem aproape o duzină. De fapt, nu era primul interviu colectiv la care participam, era chiar al treilea, însă primele două fuseseră etape ulterioare ale procesului de selecţie (de pildă, susţinerea unei lecţii dechise), nu întâlnirea preliminară. Îmi era greu să înţeleg de ce ne adunase pe toate în această primă fază, dar, uitându-mă cu mai multă atenţie la proprietara apartamentului, am realizat că alt motiv n-ar fi decât să ne demonstreze că este o persoană ocupată ce nu ne poate oferi 20 de minute individual. 

Desigur, din acel moment, am conştientizat că, dacă aleg să rămân, este numai pentru a vedea până unde poate ajunge lipsa de profesionalism (ca să nu spun de bun simţ) a acestei persoane care, aflată într-o poziţie influentă de angajator, nu pierde ocazia de a abuza. Şi, dacă o face încă de la „prima impresie», nu e greu să-ţi imaginezi ce va urma în eventualitatea în care, lipsită de minte fiind, ai lucra pentru ea.

«Toate aveţi CV-urile?» grohăie blonda, plesnind cu vârful degetelor ecranul telefonului. I-aş fi răspuns că nu, timp în care căutam cu ochii prin cameră calculatorul pe care mi se spusese că-mi era vizualizat CV-ul, dar nici urmă de el. Din stânga mea, o fată ce nu avea mai mult de 20 de ani, spune: 

«Nu mi s-a spus. Dacă îl trimiţi pe internet, nu mai este nevoie». Era puţin speriată că se află în inferioritate faţă de celelalte. Mi-a fost milă de ea, i-aş fi adresat nişte cuvinte de compătimire în genul: „Draga mea, nu contează ce ai trimis, fugi cât mai ai timp!“. Din faţa mea, o altă domnişoară îmbrăcată nepotrivit situaţiei, în ţinută business până-n gât, şi asudată în aerul clocit de la etajul 10, se afirmă foarte sigură pe ea, scoţând din servieta neagră din imitaţie de piele un dosar frumos şi întinzându-l patroanei de apartament, cu toate că acesta din urmă nu-şi dezlipise ochii de ecranul telefonului. Rămâne câteva secunde cu dosarul în aer, apoi îl aşază cuminte în faţa sa pe masă. 

Şi soneria de la intefon tot suna, soţul blondei apăsând dibaci pe butoane. Urmează câteva minute de tăcere. Toate fetele se uitau la proprietară, îi urmăreau fiecare mişcare de deget pe ecran şi nu îndrăzneau să se privească între ele. Erau în competiţie, iar dacă s-ar fi aflat mai aproape unele de altele, probabil şi-ar fi dat coate să ajungă în faţă. Unele ar putea face şi mai mult. Mi-a părut rău pentru ele şi am decis să rup tăcerea: 

«Îmi cer scuze..». Mă opresc, gândindu-mă că doamna îşi va ridica privirea şi o va îndrepta către zona de unde se auzise un glas. Cred că este o reacţie normală atunci când, să zicem, ai musafiri, nu neapărat candidaţi – adică oameni care vor să muncească pentru tine – în faţa cărora te prezinţi ca potenţial angajator. Şi, surpriză, blonda întinde mâna către sacoşa ei din care scoate o agendă mare, copertată tot în piele, desigur, pune telefonul pe birou şi priveşte către… nu către mine, care am vorbit, ci către o altă fată, la întâmplare. 

«Cum te numeşti?»

«Ramona Nistor»

«Eşti măritată? Unde locuieşti? Stai în chirie? Cu cine stai? Cât e chiria? Unde te-ai născut?».

Şi, culmea, fata îi răspundea ca în transă, în timp ce noi celelalte ascultam detaliile vieţii sale private. Aveam senzaţia că sunt actriţă într-un film prost. Şi soneria de la interfon îşi făcea în continuare datoria. 

Blonda nu se prezentase nici personal, nici firma pe care o reprezenta, însă îşi nota conştiincios răspunsurile colegei mele de suferinţă. Când a ajuns la întrebarea «Ce lucrează părinţii tăi?» în interogatoriul unde nu solicitase încă informaţii cu privire la pregătirea fetei sau experienţa sa de muncă, m-am ridicat în picioare şi am spus pentru a doua oară, de data aceasta mai tare, «Îmi cer scuze..» şi nu m-am mai oprit. Nu avea sens să opresc următoarele cuvinte, salvatoare pentru mine în contextul în care urma să aflu lucruri personale, pe care nu mi le doream, de la cele peste 12 fete care se prezentaseră la interviu. 

«Mi-am dat seama că am ceva mai important de făcut» am continuat cu voce înaltă, pentru a le acoperi pe cele două, prinse în vârtejul întrebare-răspuns. Toate privirile, cu excepţia celei blonde care continua să scrie, surdă la afirmaţiile mele, s-au îndreptat către mine într-un oftat. 

În timp ce ieşeam din apartament, mă gândeam cu speranţă că acel oftat a însemnat «Ai dreptate, vom pleca şi noi», deşi m-am uitat în spate şi nu mă urma nimeni. Îmi doream să cred că nu sunt singura care are respect pentru propria persoană şi demnitatea de a deţine un loc de muncă într-o firmă serioasă unde să fiu apreciată pentru abilităţile mele profesionale. Când ieşeam din scara blocului de pomină, încă două fete se grăbeau să urce scările, dintre care una tot în ţinută business. Instinctul mi-a zis să le opresc, dar nu am făcut-o. Pur şi simplu am început să râd nebuneşte“, de Raluca Ciochină

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Cine suntem şi ce facem pentru tine?“ de Bianca Evelyn Paris, Preşedinte al Consiliului Şcolar al Elevilor

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Bianca Evelyn Paris, Preşedinte al Consiliului Şcolar al Elevilor, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Probabil că nu de puţine ori ai auzit discutându-se despre Consiliul Şcolar al Elevilor – pe holurile liceului, în sălile de clasă şi chiar pe reţelele de socializare online. În ultimii ani, prezenta Consiliului Şcolar al Elevilor în viaţa liceenilor şi în activitatea şcolară este din ce în ce mai proeminentă. 

Dar din cine este alcătuit C.Ş.E. şi ce rol are acesta? 

Mai presus de toate, Consiliul Şcolar al Elevilor este o structură consultativă care reprezintă interesele elevilor din învăţământul de stat şi privat preuniversitar şi asigură respectarea drepturilor acestora. Noi urmărim încurajarea liberei exprimări a opiniilor şi intereselor elevilor Colegiului Naţional «Mircea cel Bătrân» şi implicarea activă a acestora în procesul decizional. 

Calitatea de membru al C.Ş.E. este îndeplinită de reprezentanţii aleşi ai fiecărei clase, iar funcţiile din cadrul acestei structuri sunt: preşedinte, vicepreşedinţi, secretar general şi directori ai comisiilor (Concursuri şcolare şi extraşcolare, Sport şi tineret, Avocatul elevului, Cultură, educaţie şi programe şcolare, Mobilitate, formare, informare şi consiliere). 

Începând cu anul acesta, C.Ş.E. al Colegiului Naţional «Mircea cel Bătrân», are o substructură, şi anume C.Ş.E. Junior, adresată elevilor de gimnaziu, prin intermediul căreia aceştia pot derula acţiuni care să răspundă nevoilor şi intereselor specifice acestui grup-ţintă. Dorinţa supremă a membrilor Consiliului Şcolar al Elevilor este aceea de a aduce o schimbare, de a îmbunătăţi viaţa şcolară şi de a duce mai departe renumele acestei instituţii de învăţământ de top din România, prin activităţile desfăşurate. Aşadar, C.Ş.E. intermediază comunicarea dintre elevi şi conducerea liceului, formulează propuneri de proiecte şcolare şi extraşcolare care corespund nevoilor identificate în rândul elevilor şi organizează acţiuni caritabile şi de voluntariat. 

Prin urmare, C.Ş.E. reprezintă vocea generaţiei tale! 

Ce înseamnă Consiliul Şcolar al Elevilor pentru mine? În cei patru ani de activitate în cadrul C.Ş.E. al Colegiului Naţional «Mircea cel Bătrân», am dobândit abilităţi de relaţionare şi comunicare interpersonală, m-am confruntat cu situaţii de viaţă unice şi am avut şansa ca, prin activităţile derulate, să aduc o contribuţie oricât de mică în viaţa şcolară şi în comunitate. I-am avut în permanenţă alături de mine pe elevii liceului, care au dat dovadă de dorinţă de implicare şi spirit civic şi, datorită lor, fiecare proiect al Consiliului Şcolar al Elevilor a fost un succes. 

Le sunt recunoscătoare elevilor «mircişti» şi este o onoare să îi reprezint!“, de Bianca Evelyn Paris, Preşedinte al Consiliului Şcolar al Elevilor

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“

ZăriAlbAstre2012: „Gând de State“ de Bela Dumitru, clasa a XI-a B

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Bela Dumitru, clasa a XI-a B, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

(experienţa de după experienţa NASA)

Welcome to JFK airport. We hope you enjoyed your flight. Oh, da! M-am bucurat cu adevărat de zbor: cu fiecare privire furişată pe geamul mic şi alintat de nori, cu fiecare strângere

emoţionată de mână, cu fiecare cuvânt îmbătat de nerăbdare, eram mai aproape. Please put your finger here. O femeie plictisită de cotidian, de sfârşitul încă al unei zile, a trecut obosită privirea peste zâmbetul meu entuziasmat, de turist

proaspăt. Eu am privit-o îngăduitoare şi i-am dorit o seară plăcută. Nu cred că m-a ascultat. 

Drumul spre hotel a fost… foame. Devoram cu ambiţie şi atenţie fiecare detaliu newyorkez: speram să recunosc un platou de filmare, o figură de serial la modă sau măcar o atmosferă de celebritate. Puţin câte puţin, urma să le descopăr pe toate – câteva etalate în New York, altele ascunse printre momentele conferinţei din Washington D.C..

Dacă aş încerca să descriu oamenii New York-ului, oraşul mereu inundat de insomnie, mi-ar trebui cel puţin trei numere de revistă. Sunt… totul. Acolo mi-am găsit locul fără să-l caut.

De la îmbrăcăminte la atitudine, am întâlnit orice ţi-ai putea imagina. Un bărbat violent, cu vocea pierdută de atâta ţipat, îşi convinge femeia să se întoarcă acasă; un cowboy în indispensabili încântă trecătorii cu muşchii lui perfect conturaţi sub pielea epilată; o tânără mă întreabă pe stradă unde îmi aranjez părul, apoi mă îmbrăţişează şi îmi arată cât de fericită este că ne-am cunoscut; o trupă de street dance monopolizează staţia de metrou şi-i fascinează pe privitori. Cu

toţii sunt supravieţuitori însufleţiţi de instinct într-o lume care te înghite. 

În schimb, locuitorii din Washington D.C. păstrează o distanţă prudentă şi afişează o amabilitate forţată. Sunt suspicioşi, încercănaţi şi mecanici. Cei neadaptaţi ritmului riscă sănătatea minţii: vorbesc singuri şi te ameninţă de la distanţă, devin violenţi şi nici măcar nu ştii dacă te privesc sau îşi recunosc nebunia prin tine, dincolo de tine. Nu i-am condamnat, i-am înţeles. Sunt doar nişte oameni diferiţi, care au creat un sistem de valori incompatibil cu al nostru. Deşi Capitala poartă amprenta unui cocktail de arhitecturi perfect combinate şi are aerul mereu împrospătat de parcuri imense, nu am încercat să mă adaptez modelului de localnic.

M-am comportat natural printre «străini»: printre organizatorii şi participanţii ISDC (International Space Development Conference). Oameni din toată lumea (unii rătăciţi accidental) au fost uniţi, sub acoperişul aceluiaşi hotel, de ştiinţă, de dorinţa de a cunoaşte mai mult. Respectul, admiraţia şi interesul ne copleşeau în timpul prezentărilor. You are the future. You are doing it right now. Just please do not give up. Unul dintre invitaţi s-a oprit înainte de plecare şi mi-a mulţumit pentru prestaţia românilor. Scrise aici, cuvintele lui par simple clişee, dar sinceritatea pe care o citeam în vocea entuziasmată m-a îndemnat să îl cred. În final, mi-am dat seama că nu contează unde mă aflu, ci oamenii pe care îi las să mă construiască.

Chiar şi acum, când soarele cadenţează conştiincios clipele de vară, când nisipul îmi arde tălpile crăpate de scoici, visul american pulsează cald în amintire. Fotografiile îmi tachinează doar privirea; momentele trăite acolo sunt încă vii şi împletite cu toate simţurile: cafea pe-nserat, ploaie măruntă, parfum de tei, magnolie descoperită în noapte, muzeu împăturit grijuliu cu acorduri clasice.“ de Bela Dumitru, clasa a XI-a B

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 

Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“