Redăm în cele ce urmează articolul scris de Teodora Ilie, clasa a XI-a B, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei.
„În anul de graţie 2012 am fost în lotul naţional lărgit de biologie… Cred că nimeni nu îţi poate spune cât de greu sau cât de uşor va fi pentru tine drumul, dar nici cât de extraordinar te vei simţi când vei ajunge în vârf, acolo unde îţi doreşti.
Lotul, ca şi olimpiada, sunt în primul rând experienţe de viaţă din care poţi învăţa mai multe decât din toate cărţile din lume. Nu este vorba, aşa cum cred unii, doar de reţinerea multor noţiuni şi de încercuirea perspicace a răspunsurilor corecte, ci de mult mai mult. Este vorba mai ales despre depăşirea limitelor, despre a avea curajul să lupţi şi să speri. Totul începe simplu, cu un vis abia înmugurit, dar care te va duce acolo unde nici nu îndrăzneai să te gândeşti că vei fi.
Particip la olimpiada de biologie în fiecare an, încă din clasa a VII-a. Atunci m-am clasat a zecea pe judeţ, pentru că nu îmi propusesem şi nici nu mă gândisem la mai mult, însă tot atunci am descoperit că învăţatul la biologie este o plăcere pentru mine. În clasa a VIII-a, pentru care nu exista fază naţională, am fost prima pe judeţ. În anul următor m-am calificat la naţională,
deşi nu mă aşteptam, ţinând cont de cât de mare a fost concurenţa.
Am descoperit, deci, că trebuie să fii perseverent.
Am luat menţiune la naţională, de fapt chiar ultima menţiune; pot spune că am avut un noroc imens. Şi am înţeles, astfel, că norocul joacă şi el un rol foarte important, adăugându-se multor altor factori, norocul pur pe care poţi să îl ai sau nu. În clasa a X-a, am reuşit, şi încă nu îmi vine să cred, să fiu a doua pe ţară, la o diferenţă de numai un punct de prima poziţie; şi, de
asemenea, prin nu ştiu ce minune, am ajuns să intru în lotul lărgit.
Lotul lărgit înseamnă, pe scurt, două săptămâni de pregătire la Cluj cu profesori universitari. Este un adevărat test de rezistenţă, o mare provocare căreia nu este atât de uşor să
îi faci faţă, un anumit fel de învăţare pe care nu îl întâlneşti în liceu, o avalanşă de lucruri noi pe care trebuie să ţi le însuşeşti, un ritm de muncă infernal, uneori şi cu câte zece ore de curs pe zi.
Acesta este traseul pe care l-am parcurs în ultimii patru ani. Poate că el nu cuprinde evenimente foarte spectaculoase, împrejurări decisive ori schimbări bruşte. Pur şi simplu este o
însumare a atât de multor aspecte: momente întâmplătoare, cărora nu le-am dat nicio importanţă, coincidenţe mai mult sau mai puţin fericite, noroc pur, influenţa unor persoane deosebite (îi mulţumesc enorm doamnei profesoare Loredana Tănase!). A fost vorba de ştiinţă – exploatarea neuronilor, muncă, suprimarea nevoii de somn, stimularea memoriei – şi de încă ceva, ceva inexplicabil, magic: destin, noroc, poţi să-i spui cum vrei.
Dar cea mai importantă este pasiunea, nu doar pentru a avea rezultate bune la o olimpiadă, ci şi în viaţă. Dacă eşti cu adevărat pasionat de ceva, nu va trebui niciodată să faci sacrificii, nu te vei simţi obosit sau plictisit, nu vei ajunge niciodată să te întrebi ce rost are.
În fiecare an o iei de la capăt, de la faza pe şcoală până la naţională sau chiar la lot. Aceleaşi (şi totuşi alte) emoţii, trudă, temeri, speranţe. Porneşti din nou cu munca de la zero şi ai mereu în faţă linia de sosire. Gândul la momentul decisiv care-ţi va confirma sau nu visul este mai cumplit şi mai înfricoşător decât lupta în sine. La sfârşitul drumului se află concursul propriu-zis, cu o miză atât de mare! Concursul reprezintă momentul în care pasiunea, munca, ambiţia, norocul
ajung să capete o formă concretă. Trei ore… Cum pot valida trei ore cine eşti şi ceea ce ştii, cum pot confirma sau anula cele şapte luni de muncă?
Orele de dinainte şi de după concurs aduc emoţii inimaginabile. Treci de la panică la linişte, de la siguranţă la deznădejde, de la groază la concentrarea extremă. Şi când ştii că a doua zi mai ai o probă, îţi dai seama că… asta e viaţa competiţională, că nu te poţi simţi încă uşurat, pentru că mereu apar noi încercări. Şi totuşi, uşurarea este prima pe care o simţi după ce ai terminat. Urmează agonia sau extazul. Atunci când eşti atât de aproape de linia de sosire, te simţi cel mai departe de ea.
La afişarea clasamentului ai nevoie de o secundă până când creierul tău recepţionează mesajul. Apoi, lumea se modifică total. Nimic nu se compară cu acea bucurie intensă, nebună, iar sentimentul că lumea îţi aparţine merită tot efortul. Şi, cel mai important: la sfârşitul zilei ai ceva mai mult, un ţel mai înalt pe care nimeni nu ţi-l poate lua.
La olimpiadă şi la lot am înţeles că împart cu mulţi alţii ceva ce credeam că e doar al meu. Am descoperit copii cu aceleaşi dorinţe, temeri, visuri, ambiţie. Este acel ceva care te face să te simţi legat de o persoană pe care nu ai mai văzut-o niciodată în viaţa ta, cu toate că se presupune că o competiţie îi desparte pe oameni.
Nu trebuie să fii un geniu ca să reuşeşti la olimpiadă, trebuie doar să nu îţi fie teamă să încerci. Merită, oare, efortul? Răspunsul l-am găsit, simplu, în lacrimile de fericire ale unei
fete care s-a calificat la olimpiada internaţională.
Dacă m-ar întreba cineva de ce îmi place biologia, nu aş şti exact ce să spun. Poate că aş întreba, la rândul meu: v-aţi imaginat vreodată cum ar fi universul dacă nu ar exista oameni, dacă nu ar fi cineva care să îl observe, dacă ploaia ar cădea fără rost pe pământul arid, dacă soarele ar răsări şi ar apune fără să însemne, pentru vieţuitoare, începutul sau sfârşitul unei zile? Ar exista universul… şi totuşi nu ar exista. Nimic nu ar avea rost dacă nu ar exista viaţa. Şi, cum biologia este ştiinţa vieţii, biologia este totul.“ de Teodora Ilie, clasa a XI-a B
Sursă foto: Revista Zări Alb Astre
Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală
Citește și:
