Nu am fost niciodată de acord cu ideea că limitările îi dau omului mai multă libertate, deși este o teorie frumoasă. Igor Stravinsky susține asta printr-un exemplu ce-mi este foarte drag, anume punctul de pe pânză care, începând de la el, te ajută să pictezi mai aproape de perfecțiune, să-ți valorifici creativitatea mai mult. Simpatizez cu acest sentiment, dar la nivel larg, ideea nu-mi surâde. Totuși, trebuie să recunosc că la baza sa stă un adevăr pe care, cu ipocrizie, l-aș numi empiric, anume că omul caută mereu o constrângere care să-i dea un sens în existența sa altminteri haotică și indescifrabilă.

E foarte ușor să pici în plasa falselor truisme care, deși au o aplicabilitate practică, ignoră conceptul de perspectivă. Ne pierdem foarte mult în propria gândire, iar dacă ideile noastre sunt susținute de majoritate sau de un sistem, uităm să ne mai punem întrebarea „dar de ce ar fi așa cum cred eu?”, deoarece răspunsul pare evident. Este foarte ușor să stai într-o cafenea cu prietenii și să te uiți la cei din jur crezând că îi vezi, dar când a fost ultima dată când ai privit un om nu prin ochii tăi, ci prin ochii păianjenului din colțul camerei? Sau prin ochii lustrei de pe tavan? Spun toate acestea pentru a evidenția cum rapiditatea cu care trecem prin viață ne obligă adesea să nu mai gândim lucrurile care par evidente deși, făcând un pas în spate, îți dai seama că nu există un scop universal pentru oameni, că nicio autoritate incontestabilă nu-ți spune ce trebuie să faci, cum trebuie să trăiești. Și cu toate acestea, vedem cum anumite concepte neutre primesc printr-un proces aparent natural etichete negative; printre acestea regăsindu-se și cuvântul „mediocru”.

Dacă ieși pe stradă și întrebi primii trei oameni care îți ies în cale dacă le-ar plăcea să trăiască o viață mediocră, răspunsul nu va fi niciodată „nu m-ar deranja”, ci mai degrabă un categoric nu. Mediocritatea este, după standardele majorității, indezirabilă. Mai mult decât atât, devine pentru noi motivul celei mai mari frici și adesea ajungem să ne facem un scop în a fugi cât mai departe de ea. De la vârste fragede auzi de la părinți și profesori că trebuie să „faci ceva cu viața ta”, să-i întreci pe ceilalți, iar mai apoi gândirea aceasta se răsfrânge asupra celor din jur. „Nu vrei să ajungi ca el”, aud încă răsunând din gurile celor mai mari decât mine, în timp ce arată cu degetul spre un alt om. Pare rezonabil să-ți educi copilul în acest fel, până când îți dai seama că mintea sa de mic hedonist, care nu a învățat încă ce este corect și ce este incorect și doar își caută fericirea, nu înțelege ce este greșit la omul la care privești cu atâta dezaprobare și frică. Acest lucru ne demonstrează faptul că, deși este natural să-ți dorești ca fiul sau fiica ta să ducă o viață împlinită, împlinirea nu este una universală, iar motivul pentru care o vedem mai mult sau mai puțin la fel este pentru că așa am fost învățați.

Ce trebuie să înțelegem este că modul în care funcționează lumea din jurul nostru determină felul în care gândim. E inevitabil ca într-o lume în care statutul social este dictat de bani, de un stil de viață anume, de un succes anume (de multe ori învârtindu-se tot în jurul banilor; talentul deosebit în domeniul artei, spre exemplu, este văzut ca un eșec dacă nu dă roade bănești), să cazi pradă acestui mod de gândire rigid, care nu vine dintr-o judecată proprie, deși dă această impresie. În realitate, este un produs al unui cumul de factori, pornind de la un sistem economic care dictează modul în care ne organizăm în societate, adăugându-se la acestea o traumă comună istorică. Mai apoi, se creează o cameră cu ecou unde nu avem pe nimeni care să încerce să ne schimbe perspectiva, toate filmele și cărțile având ca fir narativ principal o poveste despre reușită, ambiție și succes, unde mulțumirea sufletească are o rețetă aproape universală. Iar atunci când, naivi, încercăm și noi să urmăm rețeta, ajungem să ne dorim mereu mai mult, deoarece succesul este infinit, iar bogăția mereu crește în jurul nostru și la fel și standardele pentru noi înșine; când nu reușim să le îndeplinim, ajungem să ne prefacem că am făcut-o, pentru că ne temem că ceilalți vor simți și ei lipsa noastră de mulțumire și o vor percepe ca pe o nereușită.

Cu toate acestea, nu este sfârșitul lumii dacă nu reușești să faci mulți bani, pentru că mai există o opțiune, și numai una: să faci ceva măreț. Optimismul acesta progresist nu este decât o altă îngrădire a minții, deoarece măreția despre care vorbim arată astfel, începând cu pași mici: în clasa a 4-a, o sută de puncte la „Tinere condeie” sau alte concursuri asemănătoare. În gimnaziu și liceu, olimpiade naționale; reușite frumoase, dar a căror importanță pălește dacă sunt făcute doar de dragul de a fi „olimpic”, deoarece mai târziu, când îți dai seama că lucrurile acestea nu au o pondere mare în ansamblul vieții, că nu contează pentru nimeni, te panichezi și-ți faci ca scop „să-ți lași amprenta” în lume: fie să scrii o carte, sperând că va ajunge cunoscută și respectată, fie să devii un actor premiat, sau să studiezi la cele mai prestigioase universități din lume ca să te țină minte măcar vecinii la care te laudă ai tăi. Cert este că, pentru a fi cu adevărat respectat pentru cine ești, și nu doar datorită faptului că ești și tu om, trebuie să ai planuri mărețe, să-ți dorești mult, mai mult. Și trist este că niciunul dintre aceste lucruri nu te face un om mai bun, adesea nici măcar nu-ți împlinește dorințele cele mai profunde, iar cel mai greu de înghițit este faptul că nici măcar nu ești un om mai special decât vecina ta care duce o viață modestă și este mulțumită de ea.

Recunosc că este greu să definești ce contează, dar, în cele din urmă, gândul care te va bântui până la finalul vieții este împlinirea. Atunci când rămâi tu cu tine, nu mai contează dacă sunt mulțumiți ceilalți, ci dacă ești mulțumit tu, percepția ta față de tine. Așadar, întrebarea mea este, care om este mai împlinit, cel care, în puținul său, își găsește mulțumirea sau cel care jură că este liber, dar se smiorcăie încătușat, pentru că niciodată ceea ce are nu este îndeajuns? Iar ce este și mai nedrept e faptul că nu păstrăm aceste cătușe doar pentru noi, ci ne grăbim să le lăsăm moștenire. Ne pripim să credem că modul în care gândim este singurul corect, apoi ne înconjurăm de oameni asemenea, pentru că este rușinos să stai cu oameni care „n-au reușit nimic în viață”, lipsa de ambiție denotând inferioritate, iar în final propagăm ideile către copiii noștri.

Nu are rost să fiu ipocrit și să mă prefac că eu am scăpat din cătușele acestei boli. Odată ce ai pornit la drum cu ideea că trebuie să faci ceva măreț înrădăcinată în fiecare șanț al creierului, este foarte greu să te desprinzi de ea și să-ți găsești împlinirea sufletească în altceva. Oricât de conștient ai fi, tot simți presiunea interioară de a fi „cel mai”, de a excela, și, dacă se poate, de a excela în cele mai excelente domenii. Primul impuls este să te uiți la oamenii care se bucură de mediocritatea lor și să gândești „ce bine că nu duc o viață rușinoasă ca a ălora, pentru că puteau mai mult și au ales să se mulțumească cu puțin”. Dar întrebarea este, lor le pasă? În final ar fi meritat efortul doar ca să nu strâmbăm noi din nas la ei? Dezamăgirea e dezamăgire, tristețea e tristețe, și măcar ei nu simt că este sfârșitul lumii la orice semn de nereușită. Fericirea este aceeași pentru toată lumea, doar că unii oameni sunt mai predispuși să o găsească în lucrurile mărunte. Așadar, singurul punct de vedere din care eu ies mai reușit acum este că stau și scriu acest articol la miez de noapte pentru a-l împărtăși cu alți pseudointelectuali mâine.

Dar, pentru că nu sunt un pesimist, închei prin a recunoaște că o conștientizare a faptului că acest stil de viață nu se datorează unei iluminări, ci unei constrângeri psihice este primul pas spre a nu propaga mai departe ideea că orice altă gândire este josnică, spre a opri segregarea între „superiori” și „mediocri” care se formează în propria gândire și se propagă în rândul copiilor noștri, asupra prietenilor și partenerilor de viață, căci poate astfel mai scăpăm și noi de dezgustul față de sine, devenim liberi să facem ceea ce ne împlinește cu adevărat, indiferent cum ar fi acesta perceput, iar copiii noștri se vor putea bucura de lucrul de care noi suntem privați, și anume simplitatea unui soț mediocru.