zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Facebook Instagram Mail-bulk

Categorie: Cronicile realului

O olimpiadă altfel

Posted on by Maria-Andreea PETREA

Deseori sunt întrebată: De ce germana?, iar de fiecare dată răspund același lucru: Pentru că este marea mea dragoste.

De asta mi-am dat seama chiar de la începutul clasei a cincea. La prima oră de limba germană, am simțit o adevărată conexiune cu doamna profesoară, ceva ce nu poate fi explicat, ci doar trăit; ceva ce m-a motivat, de-a lungul anilor, să merg mai departe și să aprofundez cât mai mult studiul acestei discipline. Odată cu fiecare cuvânt învățat, cu fiecare răspuns corect, cu fiecare încurajare primită, frica și nesiguranța caracteristice oricărui novice au dispărut, iar visul meu, fragil la început, s-a transformat, treptat, într-o pasiune puternică. Ea continuă să mă definească.  

Pentru mine, germana nu a fost niciodată o simplă materie școlară, ci, din contră, a devenit o parte esențială a identității mele: nu există zi fără măcar o mică doză de germană, iar un an fără participare la olimpiadă este, pur și simplu, de neconceput pentru mine.

La Olimpiada de Limba Germană Modernă am debutat în clasa a VIII-a. Totul a început aproape din joacă, dintr-o pură curiozitate față de nou. Nu aveam un plan măreț, nici vreo strategie clară. Știam doar că îmi place limba germană și că vreau să savurez cât de mult posibil din ea. A fost ceva spontan: o recomandare din partea doamnei profesoare, care a văzut în mine ceva ce eu încă nu conștientizam pe deplin. Am acceptat provocarea fără să știu că acel „da” spus atunci, mai mult cu dubii decât cu entuziasm, avea să-mi schimbe întreaga viață.

Câteva săptămâni mai târziu, am aflat că am reușit să mă calific la faza națională, destinată liceenilor. M-am bucurat tare mult, însă inițial mi-am făcut, inevitabil, foarte multe griji: dintre câteva sute de participanți veniți din întreaga țară, cu toții printre cei mai buni, extrem de inteligenți și cu obiective mărețe, eu eram „mezina olimpiadei” și, foarte probabil, și cea mai lipsită de experiență. Habar nu aveam la ce să mă aștept și mă întrebam constant dacă aveam să-mi fac măcar vreun prieten, cum urma să mă descurc, dacă făcusem alegerea potrivită. Cu cât se apropia data deschiderii olimpiadei, cu atât îmi făceam și mai multe gânduri sau scenarii, trăiam frământări, fără să știu că urma pentru mine, fără să exagerez, una dintre cele mai frumoase săptămâni din viață.

Ajunsă la Bistrița, nu a durat mult până să încep să simt magia competiției. Era o atmosferă aparte, copleșitoare, cum nu mai experimentasem până atunci. Încă de la primele momente ale ceremoniei am rămas fascinată de pasiunea cu care ne vorbeau profesorii și, mai mult decât atât, de entuziasmul colegilor mai mari, care deja aveau câteva participări în spate și parcă savurau fiecare moment, așteptând cu nerăbdare începutul unei noi aventuri.

Cine s-ar fi gândit că, peste câțiva ani, urma să ajung exact ca cei pe care îi priveam cu atât de multă admirație și curiozitate? Deja conștientizam că totul era real, că nu eram într-un vis și că participam, pentru prima dată, la cel mai important și mai exigent concurs de limba germană din țară, reprezentându-mi județul. Dar am trecut rapid de la agonie la extaz (și încă nici nu știam ce aveam să trăiesc în zilele următoare!).

Am avut nevoie de mai puțin de o zi ca să ajung să-mi promit că voi transforma această olimpiadă într-o tradiție personală: că orice s-ar întâmpla, n-o să renunț și că o să mă întorc, anual, cu din ce în ce mai multă experiență, pasiune și dorință de performanță.

Cu bucurie vă mărturisesc că am reușit să-mi păstrez promisiunea, iar acum, în clasa a XI-a, urmează să particip pentru a patra oară la olimpiadă, cu inima deschisă și speranțe mari că și anul acesta voi avea șansa să mă bucur de o experiență unică la faza națională, fiindcă acolo am descoperit o olimpiadă altfel. O olimpiadă în cadrul căreia cunoștințele lingvistice, deși, în mod evident, importante și ele, nu sunt ținta principală. Toți participanții știu germană. Diferența o fac modul în care se confruntă cu necunoscutul, creativitatea cu care abordează fiecare provocare pe care o au în față și curajul de a fi unici și de a se face văzuți.

Revenind la începutul acestei aventuri, la prima participare știam doar că, după proba scrisă, de elaborare a unui eseu, urmează o așa-numită „probă de proiect”. Am avut însă parte de o mare surpriză când am aflat în ce constă. Am fost repartizată într-o sală de clasă, alături de alți 7 participanți la olimpiadă, pe care nu-i mai văzusem niciodată. Fiecare era din alt județ, din alt colț de țară. Ne priveam curioși, așteptând să aflăm ce aveam de făcut. Vestea că tocmai deveniserăm colegi de echipă, însărcinați să punem în scenă, într-o piesă de teatru cât mai autentică, mesajul pregnant al unui roman citit la fața locului și să realizăm și un afiș creativ care să ilustreze simbolurile cele mai importante din carte, a venit de-a dreptul ca un rollercoaster.

Nu mi-aș fi imaginat vreodată că va trebui să devin, într-un timp atât de scurt și într-un mediu necunoscut, actriță, regizor, scriitoare, prezentatoare, designer vestimentar și pictoriță. Și acestea sunt doar câteva dintre rolurile pe care a trebuit să mi le însușesc. Dar iată că am făcut-o!

Și nu regret absolut nimic. Nu a fost deloc ușor, iar faptul că nu știam mai nimic despre coechipierii mei nu a simplificat deloc lucrurile. Fiecare avea alte trăsături de personalitate, alte idei, alte argumente și, desigur, orgoliile proprii. Au fost multe momente în care am crezut că nu vom reuși să ducem proiectul la bun sfârșit. Am învățat, totuși, să ne acceptăm, să ne ascultăm reciproc și să facem compromisuri, astfel încât să ajungem la cea mai bună versiune a proiectului nostru și, mai mult decât atât, la cea mai bună versiune a noastră. Nu mai eram adversari, ci prieteni: eram acolo, unul pentru celălalt, dornici ca fiecare dintre noi să fie pus în valoare și să arătăm tuturor ce am reușit să construim de la zero, împreună. În acele câteva zile petrecute cu echipa, de dimineața până seara târziu, am plâns, am râs și ne-am bucurat de fiecare mică reușită a noastră.

Am cunoscut persoane extraordinare, în fiecare an, oameni care mi-au colorat viața și care mi-au arătat care este, de fapt, cel mai prețios lucru cu care te întorci de la o competiție: nu premiul, ci experiențele fantastice și legăturile speciale create acolo. De aceea am revenit la Olimpiada de Limba Germană Modernă, parcă de fiecare dată cu mai multă poftă de nou, cu un plus de încredere și cu o mare bucurie să-mi creez noi amintiri minunate. Mi-am descoperit, treptat, o nouă latură a mea, am văzut de ce sunt capabilă și am învățat lecții valoroase.

 Anul trecut a fost cu adevărat deosebit pentru mine, întrucât un mare vis a devenit realitate: am obținut Premiul I la proba individuală, cu cel mai mare punctaj din cadrul întregului concurs. Îmi este greu să exprim in cuvinte emoțiile trăite. A fost absolut magic! Iar aruncând un ochi în urmă, la prima mea participare la olimpiadă, o privesc cu drag și recunoștință pe acea adolescentă emoționată și confuză, dar care nu a renunțat niciodată la visurile ei: pe mine de la 14 ani!

În adâncul cuvintelor

Posted on by Antonia-Ianula TODE

Răsfoind reviste din anii trecuți, am găsit în numărul 1 din 2023, într-o recenzie la Greața de Jean-Paul Sartre scrisă de Bianca Seceleanu, un pasaj subliniat: […] ființa umană are nevoie să-și transcendă starea actuală pentru a se proiecta în planuri și proiecte de viitor, pentru a se putea defini pe sine. Nu-mi mai amintesc ce a însemnat pentru mine atunci sau motivul pentru care l-am subliniat. Însă acum, după trei ani în care m-am proiectat în Zări Alb Astre, îl redau aici pentru că surprinde esența rolului pe care revista școlii l-a avut în devenirea mea.

Acum îmi dau seama că, pentru adolescenta extraordinar de confuză care eram, scrierea recenziilor de carte pentru revistă reprezenta cel mai important act de autodefinire.  Perioada aceea stranie nu-mi promitea niciun viitor care să mă mulțumească, niciun drum clar căruia să mă dedic, pentru că pur și simplu îmi lipseau gândurile, revelațiile, intuiția care să mă ducă la ele. Dacă aș fi o construcție, aș putea spune că eram neterminată. Cred că odată cu fiecare carte citită și cu fiecare recenzie scrisă, mă completam pe mine, proiectându-mă în scris, frază cu frază, gând cu gând. Să redactez un articol era pentru mine chiar mai mult decât un proiect pe care îl iubeam. Conceperea lui era modul în care gândul meu se lovea de pereții propriului sens, învățând să se formeze.

Sensul nu apare instantaneu, ci se construiește prin interpretarea evenimentelor, gândurilor, emoțiilor, care, în timp, ia formă narativă. Proiectarea în viitor este un fel de autonarațiune; viețile noastre sunt pentru noi niște povești.

Așa explic, mai întâi, modul în care cititul de ficțiune și analiza a ceea ce citesc m-a ajutat să găsesc sens în propria poveste: prin exemplu. Ideea împachetată în cuvinte și livrată ca atare nu are același efect, pentru o conștiință care se definește în timp, ca ideea trăită, transmisă ca experiență. Fixându-le prin scris, ideile s-au integrat structural în mine și m-au făcut cine sunt azi.

Așa explic, apoi, și importanța pe care o publicație școlară o are pentru elevi și pentru instituție, ea funcționând ca o memorie narativă a liceului. Paginile revistei și site-ul acesteia pun la păstrare întrebările pe care ni le-am pus cândva, felul în care am privit lumea, aspectele societății care ne-au trezit interes sau indignare, spunând ceva despre fiecare generație. De exemplu, vizitând de curând site-ul, am observat preocuparea actuală pentru modul în care sinele se deformează sub presiunea societății: șlefuit prin trenduri, fragmentat de nevoia de validare, procustat de conștiința individuală sau colectivă. Din perspectiva mea, textele exprimă starea primei generații care a crescut integral în era Instagram și TikTok, generație care, în ciuda acestui context, rămâne conștientă și refuză să trăiască în superficialitate.

Mai mult, fără mărturiile noastre, cei ce vor intra în liceu peste douăzeci de ani nu ar înțelege ce au însemnat pentru noi activitățile, proiectele cărora ne-am dedicat: Clubul de Lectură, Clubul de Debate, Festivalul Aplauze, conferințele domnului Boskoff și multe altele. Toate acestea sunt evenimente care trec, generațiile care le-au trăit pleacă, dar revista le fixează în timp. Zări Alb Astre nu este doar o colecție de texte, ci un proiect narativ, o încercare conștientă de a da formă și consistență unei experiențe comune. Astfel, liceul nostru este de aproape 80 de ani o poveste colectivă. El nu înseamnă doar prezent, ci și memorie și continuitate.

Să contribui la continuarea poveștii mirciste și la materializarea ei în două numere tipărite a fost pentru mine o experiență unică, de care îmi este teribil de dor. Îmi este dor să urc articole pe site, să culeg descrieri pentru facebook, să caut idei de copertă, fonturi, imagini. Îmi este dor să plănuiesc viitorul revistei alături de redacție, de Ema și de doamna Cîrligeanu.

Îmi lipsesc săptămânile pe care le începeam cu gândul că, de-a lungul lor, trebuie să scriu recenzii. Deși acum nu mai este centrul preocupărilor mele, scrisul m-a făcut să-mi dau seama că-mi place să mă gândesc la lucruri și să intru în profunzimea lor, nu prin faptul că mi-a oferit răspunsuri, ci pentru că mi-a construit structura mentală, intuitivă, prin care să le caut, în lume și în mine.

O poveste despre patrimoniul cultural al Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”

Posted on by Bogdan Andrei ISTRATE-CUCUIANU

Istoria bogată a CNMB, care se întinde pe parcursul a 130 de ani, este compusă din multe istorii particulare generate de evenimente, conjuncturi și personalități. De-a lungul timpului, a reprezentat un etalon al educației constănțene și românești, aici instruindu-se zeci de mii de elevi de top ai orașului, sub îndrumarea unor profesori extrem de dedicați. Emblema de „mircist” este purtată în suflet cu fală de absolvenții colegiului. Dar multe povești demne de rememorat de către generații întregi au fost scrise și dincolo de porțile instituției, întâlnindu-se, în cele din urmă, cu ea.

Voi evoca una dintre aceste povești, și anume istoria colecției de cărți donate Colegiului de către Marin Ionescu-Dobrogianu, istorie care păstrează dramatismul și parfumul vremurilor de altădată.

Această poveste se deschide în anul 1890, atunci când colonelul Ionescu-Dobrogianu începe să colecționeze volume rare din secolele XVII-XVIII, însumând peste 30000 de titluri, grupate în 4732 de volume.

Cine a fost Marin Ionescu-Dobrogianu? Bucureștean prin origine, provenind dintr-o familie foarte modestă, a urmat o carieră militară, avansând de la condiția de simplu soldat, la aceea de colonel. Ca sublocotenent în Armata Română, odată cu absolvirea Școlii de Subofițeri de la Bistrița, a fost repartizat la Garnizoana din Constanța și așa a început marea sa iubire pentru ținutul de la malul mării. Atât de puternic a fost atașamentul său față de acesta, încât Marin Ionescu și-a adăugat numelui inițial elementul „Dobrogianu”. A fost o personalitate a lumii militare constănțene, un comandant respectat și devotat carierei, însă cele mai ardente preocupări au rămas cultura, în general, și cercetarea istorică și geografică, în special. A publicat zeci de studii despre Dobrogea, a întreținut o bogată colaborare cu publicațiile locale și a primit mai multe distincții de cea mai înaltă valoare pentru activitatea lui științifică și culturală. Printre ele, amintim Medalia de Aur oferită de Academia Română (1906) și Medalia „Bene Merenti clasa I”, acordată de Regele Carol I.

Pe fondul acestei intense preocupări pentru cultură și știință, s-a născut și dezvoltat pasiunea lui Marin Ionescu-Dobrogianu pentru colecționarea de cărți rare și valoroase. Din păcate, această colecție adunată cu greu pe parcursul multor ani a fost jefuită și risipită în timpul Primului Război Mondial, atunci când Dobrogea a fost sub ocupație străină. O parte a populației dobrogene s-a refugiat atunci în alte provincii românești, abandonându-și casele și bunurile agonisite, același exod cunoscându-l, în mare măsură, și autoritățile administrative.

După haosul și teroarea provocate de ocupanți, odată încheiat războiul, societatea constănțeană se reașază în matca ordinii și, treptat-treptat, a dezvoltării. În acest nou climat, domnul Ionescu-Dobrogianu arată că nu și-a abandonat colecția, apelând în repetate rânduri conștiința constănțenilor pentru a încerca să își recupereze volumele furate și oferind chiar recompense materiale considerabile celor care aveau să îl ajute. Atitudinea sa față de evenimentele nefericite care au dus la pierderea acestei colecții este evidentă în utilizarea repetată a verbului „a prăda” în toate comunicările lui oficiale, în reviste sau ziare ale acelei vremi. În numărul 213 al revistei „Dobrogea Jună”, publicat la 16 septembrie 1923, se scrie: „D. Col. Ionescu-Dobrogianu roagă pe cei care au cărți cu ștampila «Biblioteca Colonel Ionescu-Dobrogianu», prădată pe timpul ocupațiunii streine să i le aducă la domiciliu în strada Eminescu, în fața Cazinoului. Le plătește cu prețuri mari.”. Au fost recuperate, însă, numai aproximativ 1000 de unități, dintre care 435 de volume, 56 de reviste și câteva atlase și hărți. 

Anul 1931 marchează un moment de importanță culturală majoră atât pentru orașul Constanța, cât și pentru toată Dobrogea – întemeierea Bibliotecii Județene de către Ioan N. Roman, al cărui nume instituția îl poartă și în prezent. În acest context, în data de 8 iunie 1932, în cadrul festivității de încheiere a anului școlar la, atunci, Liceul „Mircea cel Bătrân”, Marin Ionescu-Dobrogianu are inițiativa de a dona acestei instituții cărți din colecția particulară, punând astfel bazele unei biblioteci pentru elevii săi. Așa a luat naștere biblioteca școlii noastre, cu cărțile, albumele, hărțile și revistele donate atunci. Să adăugăm faptul că, începând cu 1920, vreme de câțiva ani, ilustrul om de cultură a fost profesor de istorie și geografie la Liceul „Mircea” pe care, iată, ulterior l-a înzestrat cu minunata sa colecție bibliofilă.

Marin Ionescu-Dobrogianu s-a stins din viață la puțini ani după ce a făcut această donație de ctitor cultural, în 1938.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, colecția bibliofilă a fost ascunsă undeva în incinta școlii, spre a fi protejată, neștiindu-se unde anume se afla această comoară culturală. Vremurile erau tumultuoase, de o nesiguranță individuală și comunitară care făcea ca atenția tuturor să se concentreze pe prioritățile vitale. Problema fondului de carte al liceului era cu totul secundară, iar după război, pentru mai bine de 70 de ani, colecția colonelului Ionescu-Dobrogianu s-a crezut pierdută pe vecie.

Asta până în anul 2015, atunci când doamna bibliotecară Ionela Simula a făcut o descoperire uluitoare. Era anul în care s-a renovat biblioteca școlii, cu scopul transformării acesteia în CDI (Cabinet de Documentare și Informare). Pentru a fi extinsă în camera alăturată, peretele din dreapta al încăperii inițiale a fost spart, nu înainte de a fi date jos toate cărțile de pe rafturile înalte până la tavan, spre a fi recatalogate. Atunci a fost descoperită, în spatele unor manuale de matematică vechi de când lumea, o parte dintre cărțile considerate dispărute! Mai apoi, în urma mai multor cercetări, a fost găsit în podul liceului și restul colecției, așa încât donația colonelului a fost reîntregită după atâta amar de vreme. Această descoperire a atras atenția media la momentul respectiv, evenimentul fiind consemnat în ziarele locale.

În prezent, la aproape 100 de ani de la donarea cărților, colecția bibliofilului Ionescu-Dobrogianu, care conține titluri în limbile română, engleză, franceză și germană, este expusă în vitrinele din cancelaria Colegiului. Ștampila bibliotecii Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” strălucește acum pe prima pagină, alături de aceea, mai veche, a bibliotecii Liceului „Mircea cel Bătrân”, cea a colecției private a colonelului Ionescu-Dobrogianu și a celorlalte colecții private prin care au mai trecut volumele din momentul în care au fost „pierdute”.

Parcurgând rafturile celor două vitrine, reținem câteva titluri, cu intenția de a le nota pe cele mai semnificative: „Histoire Universelle Illustrée des Pays et des Peuples” (vol. I-VIII); „La Grande Encyclopédie” (vol. 1-28); „Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești” și „Documente privitoare la istoria Românilor”; „Helmolts Weltgeschichte” (vol. 1-9); „Brockhaus’ Konversationslexikon” (vol. 1-17); „Recensământul populației României” (1930); „Dictionariu Franceso-Romanu” (1859); „Voyage en Bulgarie” (1845); colecțiile „Revista română”, „Vieața nouă” și „Revista Fundațiilor Regale”; „L’évolution de l’humanite”; Goethe – „Faust”; Ovidius – „Metamorfozele” (Ediții în franceză și germană) etc.  Ele sunt o dovadă a istoriei mirciste bogate și vii, impregnate în orice colț din clădirea aceasta monumentală.

Voi încheia povestea citând chiar cuvintele lui Marin Ionescu-Dobrogianu, care acum stau afișate în locul unde a fost găsită colecția, adică în biblioteca CNMB: „Se înzestrează acest centru cultural, care va răspândi lumină în tot cuprinsul Dobrogei noastre”.

Le consider cuvinte profetice, fiindcă, într-adevăr, Colegiul „Mircea cel Bătrân” a luminat drumul cunoașterii și al succesului pentru mulți tineri dobrogeni.

O reîntoarcere acasă

Posted on by Ema APOSTOL

Acesta-i efectul existenței de-a-ntoarselea, spuse Regina cu blândețe. Întotdeauna te face să te simți neliniștit la început… însă e un mare avantaj în asta, acela că memoria funcționează în ambele direcții.

Alice în Țara Oglinzii și ce a găsit acolo, Lewis Carroll

Sursă: Pinterest

În urmă cu patru ani, fiind proaspăt mircistă, m-am înscris printr-un formular (căci așa se proceda în acea vreme îndepărtată și încețoșată) în redacția revistei Zări Alb Astre. Nu știam care voiam să-mi fie rolul în redacție, nici ce fel de articole îmi doream să scriu sau ce subiecte să abordez; tot ce știam era că voiam să scriu. Astfel, prin lipsa (justificată) de strictețe a numărului din acel an și prin libertatea absolută oferită redactorilor, am ajuns să scriu, aproape dintr-un impuls de moment, despre un personaj cultural important, dar care, totuși, nu avea tangență cu viața de mircist: Dan Slușanschi, unul dintre cei mai mari clasiciști români.

Acum, privind retrospectiv, nu mai pot spune că alegerea a fost întâmplătoare și nici că bunele spirite care veghează de mai bine de șapte decenii (în momentul în care veți citit aceste cuvinte se vor fi împlinit deja opt!) peste cei care se încumetă să privească înspre zări și înspre astre nu au avut, totuși, o direcție bine conturată în ceea ce privea articolul meu. Acum, ca studentă a foștilor studenți ai profesorului Slușanschi (deci, actualmente magiștri), când mă gândesc la o putere supraordonată îmi revine în amintire rostul și sentimentul apartenenței pe care revista mi le-a oferit.

Fără să mă refer (deocamdată) la rolul social și cultural al unei publicații școlare, voi spune că simplul act al scrierii modelează atât mintea și sufletul, cât și drumul pe care alegem să-l urmăm. Partea aceea tenebroasă și de neînțeles din noi care este responsabilă de alegerea și de înlănțuirea cuvintelor, de închipuirea stărilor posibile de existență într-un text, partea aceea care suferă când nu poate scrie și care scrie când suferă, are o minte proprie și o judecată infailibilă, o clarviziune uneori înfiorătoare. Înțelege ce se întâmplă în viața noastră și își dă seama de ce se va întâmpla mai rapid și mai limpede ca noi, îndrumându-ne cu răbdare. Pentru ea, timpul nu se mișcă într-o singură direcție, iar amintirile pe care le folosește în scris îi vin atât din trecut, cât și din viitor, și tot ce ne cere în schimbul acestui potențial imaginativ uriaș este încrederea.

Urcând (sau poate coborând, căci în ceea ce ne privește spațiul devine în anumite momente la fel de labil ca timpul) de pe planul personal spre cel colectiv, trebuie remarcat un anume ezoterism al revistei. Întâlnirile redacției semănau, privite din anumite unghiuri și sub o lumină caldă, cu întâlnirile unei societăți secrete; instruirea actualilor redactori-șefi de către mine și Antonia a avut aroma transmiterii unui ritual misterios; fiecare articol scris părea să ne aducă mai aproape de taina pe care încercam, conștient sau nu, să o pătrundem; iar realizarea ultimelor două numere ale revistei a părut un experiment alchimic incitant, dificil, cu un rezultat dintre cele mai frumoase.

Căci, într-adevăr, ce altceva au reprezentat munca depusă în cadrul revistei, întâlnirile duminicale ale Clubului Conspiratorilor și orele de limba și literatura română ale doamnei profesor Cârligeanu, dacă nu începutul unei călătorii inițiatice? Acum, întrebată fiind dacă sunt sigură că am procedat corect optând pentru filologia clasică, îmi dau seama că, după ce mi-a fost deschis apetitul pentru cunoaștere (dar și pentru întâlniri clandestine), aceasta a fost singura alegere posibilă. În cea de-a doua etapă a inițierii mele am trecut de la Ion Barbu la Pindar și de la consilii în micuțul cabinet de română din liceu la traduceri din latină în micuța catedră a secției de filologie clasică.

Trecând într-un plan mai exoteric, nu mă voi rezuma la a spune doar că Zări Alb Astre oferă liceului prestigiu, ci voi afirma (fără orgoliu de data aceasta, căci nu mai fac parte din colectivul redacțional, ci doar cu admirație și mândrie) că Zări Alb Astre educă gustul publicului mircist. Mi se întâmplă uneori, departe fiind de briza mării, să mi se aprindă în piept un dor greu de suportat, greu de înghițit, iar atunci intru pe site-ul revistei, în speranța că aș putea să-l domolesc citind câteva cuvinte de acasă. Inima îmi rămâne captivă în nostalgie, însă puțin mai ușoară, căci nu pot să nu mă mir și să nu admir calitatea excepțională a textelor publicate: articole de opinie, pe teme atât de îndrăznețe încât trezesc groază în cei prea ușor impresionabili, însă scrise cu o incisivitate meticuloasă, făcând uz de un umor fin și pătrunzător și absolut delicios; poezii de un post-post-post-modernism splendid, care demonstrează o înțelegere a cuvintelor ce vine dintr-o genune a conștiinței care cu greu poate fi măcar ghicită de cei neinițiați în misterele poeziei; articole culturale, concepute atât de scrupulos, încât până și cei care credeau că știu câte ceva despre subiectele abordate fac, rușinați, un pas în spate.

Se observă un spirit din ce în ce mai exigent în paginile mirciste, lucru demn de admirat într-un timp așa de straniu ca cel pe care îl trăim: un timp al lecturilor superficiale, niciodată duse până la capăt din lipsă de timp/ atenție/ interes; un timp al lucrurilor făcute doar de dragul de a fi făcute; un timp al celor ce nu mai văd niciun scop în cunoaștere. Într-o astfel de vreme obscură, o publicație școlară devine aproape un angajament civic, iar atunci când e realizată cu iubire, devine un act de salvare.

Scriitorii mirciști, fie ei veterani, fie nou-veniți, par să tindă, prin articolele lor, spre mai mult și spre mai bine, iar tot ce-mi rămâne mie de făcut, ca fost redactor și actual cititor al Zărilor, este să mă bucur de articolele lor de departe și să mă mândresc că am făcut și eu parte, la un moment dat, dintre cei cu inimi ocrotite de Frumos.

Caricatura și esența omenescului

Posted on by Alsu ISMAIL

Diferit și totodată același, revăzut și remodelat în memoria universală de atâtea ori, omul este o instanță asupra căreia se abat necontenit cercetătoare și aprige priviri. Acest cumul de viziuni îi confera identitate socială, atât de înrădăcinată în însăși natura sa individuală, încât devine singurul reper tangibil al existenței sale. Reprezentarea sintetică, ingenioasă și, bineînțeles, satirică a tuturor perspectivelor și opiniilor asumate despre cineva sau ceva din actualitate, prin imagine – aceasta este CARICATURA. Privind o caricatură, îl descoperi, de fapt, pe omul din spatele măștii. Căci, întregul proces constă în modelarea unui chip mult mai sugestiv caracterologic decât înfățișarea reală a reprezentatului.

Caricatura este una dintre puținele forme de artă vizuală menite să demaște realitatea din unghi comic, captând insuficiența ori excesul a ceva sesizat mai întâi de gândirea colectivă. O artă, însă, de multe ori neglijată sau deturnată.

Putem declara că este o artă a actualității, al cărei nucleu este însăși eroarea. Înzestrată cu o monstruoasă forță exprimativă, caricatura este de neegalat în îmbinarea datelor contextuale cu aluziile simbolice, a receptării realității cu o jovială poftă a jocului satiric. Ce e drept, uneori este zdrobitoare până la un insuportabil dezgust, alteori meschină, dar ea rămâne o surprinzătoare ofertă de interpretare a realului, fiind în nemijlocită conexiune cu el. Artistul este cel care, prin forța alegerii, se folosește de caricatură pentru a reprezenta brutalitatea și grotescul conform propriei viziuni. Imaginea caricaturală este un rezultat al gândurilor noastre, dar ilustrat într-o manieră atât de distorsionată încât nu ne mai aparține. Aceasta capătă mai mult înfățișarea unei idei volubile, colosale. Chiar dacă nu ne regăsim în atitudinea asumată de artist, sesizăm cu ușurință originea ei și nevoia lui de a o evidenția și de a o răspândi. Bineînțeles, percepem intenția caricaturistului doar dacă suntem conectați la realitatea curentă, ceea ce constituie și condiția limitativă a caricaturii. Cum am putea înțelege o caricatură fără să avem informații despre contextul istoric în care s-a născut, cu umorul său cu tot?

 Louis Raemaekers,

To your health civilization, 1916

Moartea închină un pocal imens plin cu sânge când, în numele onoarei, puterile europene au început un război de proporții mondiale, sacrificând inutil milioane de vieți.

Umorul și comicul sunt, la rândul lor, categorii subtile și destul de bizare. Fiecare om, cultură, perioadă istorică manifestă un mod specific de înțelegere a comicului, de sesizare a lui în real și de practicare a lui, după normele și valorile care-i circumscriu viața. Nu există o glumă universală, deși sunt infinite neconcordanțe și absurdități peste tot în lume, pentru că oamenii nu glumesc la fel. Simțul umorului e diferit de la cultură la cultură. Acest adevăr relevă importanța decisivă a caricaturii în cunoașterea unei națiuni, a unei epoci etc.

Thomas Nast,  Boss Tweed and the tammany ring, 1871

Câteva persoane așezate în cerc fac același gest: arată cu degetul către cel de alături, ca răspuns la întrebarea „Cine a furat banii oamenilor?” Fiecare dintre ei dă vina pe următorul, încât vinovatul nu poate fi identificat niciodată. Dar din ce cauză? Dintr-o solidaritate a corupților care, acuzându-se reciproc, se disculpă reciproc? Dintr-o dorință de răzbunare reciprocă? Dintr-o incompetență penibilă a justiției de a-l găsi pe făptaș? În scandalul american al momentului se indica, finalmente, un singur vinovat, Boss Tweed, pentru a acoperi vina incurabilă a întregului sistem corupt.

Există o limită a umorului/ comicului? Bineînțeles că da. Nu putem râde la/ de orice, iar anumite glume sunt considerabil mai violente sau răutăcioase față de altele, mai temperate și potrivite situațiilor în care ne aflăm. Poate râsul nu este doar o metodă de supraviețuire nevinovată, ci o acțiune psihologică de dominare prin ironizare a obiectului. Ce-i drept, se poate identifica și o latură necreditabilă a umorului, care constă în mutilarea comportamentală a individului ridiculizat. Se manifestă uneori prin râs egoismul și răutatea omului ce se amuză nespus de mult pe seama nefericirii celuilalt, fie că este un dat real, fie că și-o imaginează pentru frângerea emoțională a respectivului.

Revenind la marea familie a artelor vizuale căreia îi aparține caricatura, trebuie să remarcăm și alte trăsături distinctive. Spre deosebire de pictură sau sculptură, mult mai greu de accesat și de receptat, caricatura are priză directă și rapidă la mase. Pe artele plastice canonice s-a dezvoltat cultura; de aceea ele pretind, din partea receptorului o pregătire prealabilă, o inițiere. De asemenea, sunt puternic instituționalizate. Există, în slujba lor, școli specializate, licitații și muzee enorme etc. În schimb, caricatura este adesea considerată un mijloc de destindere a maselor. Aria ei de circulație este considerabil mai mare fiindcă vehiculul ei este cu mult mai accesibil: presa. Prezente în ziare și reviste, uneori în afișe, caricaturile l-au transportat pe om din lumea concretă într-o realitate amplificată umoristic.

Pe de altă parte, spre deosebire de pictură, nu poți contempla permanent o caricatură (excepție făcând, poate, cele de un imens spirit imaginativ și gust al frumosului), căci mesajul ei, înrădăcinat în context, se epuizează rapid. De asemenea, necunoscând/ neînțelegând problematica istorică a unei perioade, nu poți consona cu spiritul caricaturilor care o exprimă. Unii ar spune că pictura este greu de înțeles pentru că plutește deasupra cotidianului, pe când caricatura este greu de decriptat tocmai pentru că se hrănește din el. 

Însă, în afara religiei, a transformării ascendente a sufletului, doar umorul este cel care ne deschide calea evadării și detașării de timp și spațiu. Devenim niște spectatori ai jocului omenesc, capabili să sesizeze ridicolul, banalitatea și aberațiile propriilor vieți. Prin urmare, caricatura ar trebui înțeleasă și ca formă de protest față neputința care ne-a fost sortită. Exagerarea plastică joacă rolul unei terapii a existenței noastre fizice atât de imperfecte.

Să privim puțin în urmă! Istoria caricaturii este marcată de utilizarea specifică a jocului exagerării încă de la începuturile sale, în secolul al 16-lea, în Renașterea italiană. Chiar dacă nu erau expuse public, artiștii plastici își exersau, în carnetele lor, abilitățile de portretizare a anomaliilor fizice prin caricaturi. Nu era o simplă distracție, ci un complicat studiu al omului, ce presupunea observarea acută a realității. Artistul căpăta control plăsmuitor și își putea cizela forța imaginativă. Însuși Leonardo da Vinci a fost captivat de posibilitățile caricaturii, deschizând, prin seria „capetelor grotești” din 1490, imensa popularitate a acestui gen. Caricatura a devenit rapid un mijloc de exprimare direct și răsunător. Nimeni nu putea ignora impactul pe care ea îl avea nu numai asupra celui vizat, ci și asupra populației care se simțea auzită și reprezentată.

Leonardo da Vinci – 5 capete grotești și 3 capete de bărbați în profil

Așa a fost mai întâi cultivată caricatura, ca formă de critică. Nu este de mirare că primele subiecte erau figuri publice, larg cunoscute, precum politicienii sau nobilii. În anii 1800 caricatura s-a răspândit în Europa, iar în secolul al 19-lea, în Franța, a căpătat dimensiuni considerabile. Simbolul conducerii regelui Louis-Philippe, celebra pară, a fost chiar o invenție a caricaturistului Charles Philipon. Fiind o insultă imensă la adresa casei regale, regele a dat o lege prin care a interzis caricaturile politice, limitând libertatea presei.

Foarte bogată din punct de vedere tematic, caricatura poate fi considerată una dintre cele mai controversate și marcante forme de artă din secolul al 20-lea. Artiști remarcabili au reușit să expună tăios realitatea socială și politică în care își desfășurau existența, atât de abil încât și acum mesajele lor sunt năucitor de exacte. Un exemplu este Louis Raemaeker, unul dintre cei mai influenți artiști, care a surprins ororile Primului Război Mondial, exprimând o atitudine antigermană și destabilizând astfel neutralitatea Olandei, țara sa. Să-l adăugăm pe David Low, cu faimosa lucrare „Rendezvous”, intens reprodusă și remodelată.

Charles Philipon – Caricaturi ale regelui Louis Philippe, 1831

În zilele noastre, caricatura are noi particularități: a căpătat și forma artei stradale și este un mijloc de autoironie. Caricaturistul își acceptă imperfecțiunile și constată că, fiind supus aceleiași deconstrucții comice aplicate altora, se poate amuza. Ai umor atunci când poți să râzi și de tine, nu numai de ceilalți. Modernismul a adus această deschidere către ideea de a fi tu însuți subiect al râsului. Să fii cel reprezentat într-o caricatură era considerat înainte un fapt terifiant, josnic și profund dezonorant: erai pus în fața anihilării tale graduale. O imagine monstruoasă devenea identitatea ta publică și trebuia să te împaci cu sentimentele de rușine și de teamă. Azi, toate aceste preconcepții și anxietăți s-au dizolvat în râsul lucid și autoironic.

Dar până la urmă reputația caricaturii nu a rămas nepătată. De-a lungul timpului, au existat voci care o declarau o creație total meschină și obtuză, fără putere reală de combatere a răului, o artă opusă frumosului, care aduce la suprafață doar mizeria societății. Mai bine ar fi uitată! Mai bine am încerca să acoperim urâțenia lumii cu simțul esteticului și plăcutului! I s-a reproșat caricaturii și lipsa ei de seriozitate. Nu poți trata, s-a spus, teme atât de sensibile sau de grave, precum moartea, războiul, corupția, prin niște imagini comice. Pur și simplu, caricatura nu le poate surprinde esența!

Cert este că o caricatură bună trebuie să exprime fidel nemulțumirile și emoțiile unei întregi colectivități. Rolul acesteia este de a transmite o idee critică pentru a corecta ceea ce e greșit, injust sau ofensator, nu să fie ea însăși injustă și ofensatoare. Nimic în exces nu este bun! Pledoaria mea pentru caricatura de calitate nu este, așadar, un îndemn la a râde tot timpul, întemeiat sau nu, de orice, ci un îndemn la a nu uita să râdem corectiv de ceea ce este caraghios, ridicol sau absurd. 

David Low, Rendezvous, 1939

Un rendezvous, o întâlnire prestabilită între… Hitler și Stalin. Cei doi se salută cu o cinică politețe, lângă un soldat mort. Complici ai crimei mondiale, apropiați prin natură, dar diferiți prin așa-zise ideologii politice, își mărturisesc nonșalant părerile. „Mizerabilul Pământului” și „Asasinul muncitorilor” își fac reverențe, indiferenți la suferința întregii umanități.

Numele locului

Posted on by Piscanu Maria

Sursă foto: Urlaub in Rumänien

Îți mulțumim că ne ești realitate zilnică! Tu ne inspiri, căci înseși poveștile tale ne inspiră și ne aduc mai aproape de trecutul tău, tu însăți amestecându-te până în misterele legendelor din antichitate, luând parte „la viața fantastică a eroilor și zeilor, pe vremea când poezia îmbrăca în minuni faptele oamenilor” (Ioan Adam în monografia urbei din 1908).

Poveștile tale ne fac cel puțin să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândurile noastre cu ale lor… (Mihai Eminescu), iar pe urma acestora ne propunem și noi să mergem, să dăm timpul înapoi și să descoperim viața tipic constănțeană prin ochii celor mai fideli și obiectivi observatori care, deși nu pot vorbi, însumeză ceea ce nu poate fi spus si asupra căruia nu se poate tăcea: clădirile emblematice din Constanța.

Așadar, în Dobrogea noastră cu aerul ei nostalgic și misterios, cu valurile mării legănătoare ca niște brațe iubitoare de mamă, fiecare clădire, fiecare stâlp își ascunde o legendă sau propria istorie. Titus Cergău (1900-1995) spunea că însăși Constanța, descendenta bătrânului Tomis, ne ascunde nenumărate secrete istorice din trecutul ei milenar și măreț. Constanța de astăzi însă, contemporană cu noi, este o mare de clădiri ruinate, iar noi numim acasă o unduire a valurilor și o nuanță plăcută de albastru ce se așterne în fața noastră.

Ne-am propus să pornim în această călătorie spre poveștile nespuse ale clădirilor din cel mai înalt punct al urbei: lăcașul de cult musulman sau Geamia Regelui Carol I. După ce am urcat cele 140 de trepte în spirală ale minaretului, ajungem în balconul acestuia, susținut de 16 console, balcon a cărui formă elansată este încununată cu semiluna islamului. Ziarul Drapelul din acea perioadă detaliază aspectele arhitecturale. Se anunța că: „Suprafața totală a moscheei va fi de 450 m.p., înălțimea cupolei de 25 m, cu un diametru de 8m, iar înălțimea minaretului de 37,7m. Construcția va fi de piatră și cărămidă, exceptându-se cupola și minaretul, care vor fi de beton armat.” Geamia Regelui devine astfel prima clădire cu elemente de beton armat din România.

Această clădire, inaugurată la 31 mai 1913, a fost construită la inițiativa Regelui Carol I, ca un simbol al conviețuirii pașnice dintre români, turci și tătari, devenind un reper al diversității în Dobrogea. Astăzi, indiferent dacă printre icoane se ascund crăpături și sub covoarele persane își duc veacul dușumele deteriorate, lăcașul de cult rămâne o punte între lumi: între mare și uscat, între creștini și musulmani, între trecut și prezent.

Sursă: „Peninsula Misterioasă – Incursiune în Istoriile Constanței”, Doina Păuleanu

Din balconul minaretului în fața noastră rămâne marea, ce ne apare ca o fășie de înfinit și ne cheamă privirea spre orizont. Totuși, între noi și zări se înalță o clădire, ca o amintire a măreției trecutului, o veghe de piatră ce nu ne stinge visul, ci îl leagă de rădăcinile unei istorii care nu se lasă uitată.

Este vorba despre Casa cu Lei de pe strada Dianei – o clădire cu patru coloane înalte de piatră, deasupra cărora păzesc falnici patru lei…, „ciudată fantezie a arhitectului care s-a gîndit probabil să reamintească pe țărmurile Pontului Euxin ceva din somptuozitatea palatelor negustorilor venețieni de altădată” credea Kirikov Zambaccian. Marele colecționar se referă la această celebră casă, un imobil pitoresc și original, proiectat de către Ion D. Berindei. În amintirea iubirii pe care beneficiarul o va fi purtat-o Italiei și monumentelor sale, Berindei a proiectat la cerere „un insolit edificiu cu elemente de import, care creând unul dintre polii de interes ai arhitecturii locale se integrează deplin în heterogenia stilistică a urbei marine”, detaliază Doina Păuleanu în „Peninsula Misterioasă – Incursiune în Istoriile Constanței”.

Fațada dinspre Strada Dianei este ritmată pe verticală de patru coloane monumentale, cu socluri înalte de piatră, iar fusul lor are suprafețe canelate în alternanță cu inele plate, în timp ce capitelurile din piatră, decorate cu frunze susțin patru lei din beton așezați pe socluri înalte.

Sursă: „Peninsula Misterioasă – Incursiune în Istoriile Constanței”, Doina Păuleanu

Păcat este că cei patru lei falnici nu au putut să apere clădirea de negura timpului și de indiferența/ neputința celor responsabili pentre prezervarea acestui monument istoric. Astăzi, Casa cu Lei rămâne trecutul din prezent, iar nouă nu ne rămâne decât să sperăm că vom auzi din nou leii… Oare când se vor scutura de praful care îi amuțește de atâta timp?  

Sursă: FocusPress/ Discover Dobrogea

Următoarea oprire din călătoria noastră este pe strada Krikor H. Zambaccian, în fața unei clădiri emblematice ce ascunde sub coloane cu capiteluri și ornamente migăloase cu arabescuri o adevărată moștenire culturală. Construită la 1899 în stil maur și învăluită în mister, Vila Sutzu se aseamănă unei sirene, fermecându-i pe cei ce ajung în portul Tomis. Aspectul său impunător este evidențiat și de către autorul și secretar al primăriei, Ioan Adam, în monografia intitulată „Constanța pitorească”: „își ascunde în fund detaliile de stil şi fantastizată de mirajul derărtărei, ia înfăţişarea unui castel medieval, spânzurat pe stânci, deasupra talazurilor.” Arhitectul Grigore Cerchez care a proiectat această bijuterie dobrogeană, a dat unicitate clădirii prin elemente precum cupola în formă de bulb, lipsa acoperișului înclinat și tavane lucrate în albastru, alb și verde, cu diverse motive florale sau geometrice (după stilul locuințelor opulente din Damasc și Alep).

Sursă: Historia

Acestea fiind spuse, să adăugăm că nu doar vila este excentrică, ci și locatarul originar – prințul Mihail Șuțu (1841-1933). Provenind dintr-o familie „care a dat țării nu numai oameni de stat și învățați, ci și doi domnitori” (citat din arhiepiscopul Raymund Netzhammer) și el om cu avere, nu este de mirare că s-a afirmat ca mare om de cultură. La început de secol XX, Mihail Șuțu este fața numismaticii în România – membru al Academiei Române din 1909, membru titular al Societății Regale de Numismatică din Marea Britanie, tot din 1909, director ani în șir al Cabinetului de Numismatică al Academiei Române, autor de studii de istorie veche și de numismatică, vorbitor de greacă veche, latină, franceză și engleză. Antichitățile colecționate pe parcursul vieții (inclusiv în luna de miere – o croazieră pe Nil – alături de soția sa, Maria Cantacuzino) au fost lăsate Academiei Române.

În 2011, Vila Sutzu a reintrat în posesia legală a familiei, după decenii în care a fost instituție de stat, reședință pentru diplomați străini sau chiar sediu al Armatei Roșii pe timp de război. Astăzi, stând în fața ei, construcția grandioasă de altă dată se aseamănă mai mult unei stafii care nu se poate despărți de oraș, de constănțeni… Lipsită de vlagă și dată uitării, vila are totuși speranță- noul proprietar a demarat procesul de restaurare.

Sursă: Discover Dobrogea

Îndepărtându-ne de portul Tomis și centrul vechi al Constanței, suntem catapultați din nou într-o lume modernă cu mall-uri, clădiri de sticlă, trafic intens, zone industriale… Și cu toate acestea, prin micimea industrialului încă se scurge seva istorică a adevărului.

Ajungem, deci, la cap de linie: portul Constanța. Printre macarale și monștri de oțel, containere și fierătanii, se găsește un „cuib” protector, liniștit ridicat pentru Regina Elisabeta a României. „Romantică iubitoare de singurătate, stăpânită de visurile ei neînfrânate, de o sensibilitate exagerată și de o puternică imaginație poetică” conform istoricului Nicolae Iorga, nu este de mirare că sufletul reginei, Carmen Sylva sub pseudonimul ei de poetă,  a tânjit mereu după mare. Plângându-se de inconvenientele întâmpinate la palatul ei de lângă fosta gară pe timpul șederii sale în Constanța – zgomot, fum, agitație, depărtarea de mare –regina a dorit o mică reședință mai protejată, iar dorința ei este îndeplinită de îndată. De doar cincisprezece zile au avut nevoie lucrătorii, după un proiect al arhitectului Victor Stephanescu şi la indicaţiile inginereşti ale lui Anghel Saligny, pentru a ridica această construcție diafană, poetică și misterioasă, asemănătoare unei cabine de vapor și care era înconjurată de o terasă circulară deasupra mării. Regina Maria, care și-a găsit la rândul ei un refugiu în acest pavilion, și-o amintește în Povestea vieții mele pe regina-poetă „în picioare pe terasa îngrădită cu fier a căsuței clădite pentru ea, pe un dig care se întinde în mare la intrarea portului în Constanța. O căsuță ciudată, zidită de inginerii portului, cu odăi ce semănau cu cabinele vapoarelor. […] Lui Aunty nu-i plăcuse niciodată să doarmă toată noaptea și avea obiceiul să se scoale la ceasurile în care nu se deștepta încă nimeni. Astfel, era întotdeauna gata la timp ca să vadă vapoarele sosind s-au depărtându-se, fie ziua, fie noaptea”. În acest loc s-a petrecut chiar și vizita istorică a ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi a familiei sale, în iunie 1914.

Sursă: imagoromaniae

Din păcate, în contextul Primului Război Mondial, în 1916 Cuibul Reginei a fost abandonat, succesoarea Elisabetei, regina Maria, construindu-și ulterior un loc de refugiu mai drag, reședința de la Balcic. Mai mult, odată cu instaurarea comunismului și pierderea interesului Armatei Roșii pentru această clădire, ea a fost demolată aproape în totalitate la mijlocul anilor 60, odată cu lucrările de modernizare a portului. Abia în 1996, după o reconstituire parţială, Cuibul Reginei a căpătat forma de astăzi, fiind o copie destul de fidelă.

În ziua de azi, clădirea este sediul Muzeului Portului din Constanța, cu pereții crăpați, ornamentele coloanelor stricate, parcă obosită de povara unei istorii necruțătoare, cu războaie și deznădăjduită de neglijența cu care a fost tratată.

Și totuși, printre zidurile care plâng tăceri de piatră, Constanța își mai spune încă o dată povestea. Nu cu voce tare, ci în șoapte: prin ecoul unor pași care nu se mai aud. Astfel, printre ferestrele oarbe care au privit odinioară Marea Neagră cu speranță, ușile vechi, deschis-închise ce de-abia își țin propriul schelet, devin păstrătoare de visuri uitate, de iubiri împlinite, de speranțe ratate și de rătăciri și regăsiri. Clădirile vechi de sute și mii de clipe ne chemă să le salvăm, dar mai ales să le ascultăm, să le simțim aerul de odinioară, ce ne poartă parcă spre un timp mitic al originilor, căci în crăpăturile lor nu găsim doar trecerea timpului, ci și un îndemn: să ne întoarcem către acele origini autentice și să primim această substanță divină în existența noastră efemeră.

Metalul care nu ruginește 

Posted on by Ruxandra Ilie

Gusturile muzicale reprezintă o parte considerabilă din identitatea multor adolescenți. Unii se rezumă la a fi fanii anumitor formații, alții visează cu melancolie la viața de scenă, la a cânta cu pasiune și poftă de viață deasupra unei mări de admiratori ce le îngână refrenele. Câțiva dintre aceștia chiar aleg să-și urmeze visurile, muncind din greu pentru a-și împlini idealul adolescentin.  

Interesați de această ultimă categorie și dorind să-i încurajăm pe tinerii artiști care ne-au demonstrat că proiectele lor sunt realizabile, am adresat câteva întrebări unor formații constănțene cunoscute, compuse din liceeni. Am fost curioși să aflăm care le sunt originile muzicale, cum au făcut față dificultăților inerente și cum au progresat. Am stat de vorbă cu cei de la Immemorial (Cătinaș Antonio, Mirea Andrei, Cristea Ștefan, Buhneci Alex și Amariei Andrei), cu membrii trupei Gholera (Vasile Ionuț, Marinescu Theodor, Vanghele Stelian și Vănuț Alexandru) și cu Dividing by Zero (Popa Daniel, Boscencu Theodor, Bălan David, Parască Ștefan și Cătinaș Antonio) . 

Ruxandra Ilie: Formația voastră vine dintr-o aspirație veche sau dintr-o idee neașteptată devenită realitate? 

Immemorial: Inițiativa a venit de la chitaristul ritm, Cristea, și a fost bazată cam dintotdeauna pe o aspirație de-ale lui. Membrii fondatori ai trupei au fost Cristea (chitara ritm), Virghiol (chitara lead) și Parasca (bass), fiind urmați de Andrei (tobe) și mine, Antonio, (voce). La scurt timp după formarea trupei, Parasca a decis să plece, iar el a fost înlocuit la bass de către Omar. 

Gholera: Formația a fost creată de mine (Marinescu Theodor) și chitaristul lead (Vănuț Alexandru), inițiativa fiind a mea. A urmat un proces de căutare și selectare; am avut întâi un alt toboșar și un alt basist, însă ne-am cunoscut cu Theo, la un concert la Phoenix și basistul nostru actual ne era prieten de mult. 

Dividing by Zero: Formația a fost făcută de Theo, Anto și Liviu. Apoi, după un an, am fost invitat să cânt cu ei din cauza plecării primului lor toboșar. După câteva schimbări, am ajuns la forma actuală a trupei: David la tobe, Antonio la voce, Theo la chitară și backing vocals, Ștefan Parasca la bass și Dani la chitară 2. Invitația pentru mine a venit din partea lui Anto, iar pentru Parasca a venit de la mine. Trupa acoperă mai multe idei, uneori venite spontan. Nu a început cu o imagine clară, ci și-a găsit identitatea pe parcurs. 

Ruxandra Ilie: Cum găsiți inspirația pentru melodiile voastre? Ce activități/ momente vă aduc cele mai bune idei? 

Immemorial: Când vine vorba de versuri, depinde foarte mult de ce vreau să transmit într-o piesă, dar multe teme de-ale noastre înclină spre probleme sociale și personale. Încerc să țin un balans între cele două; totuși, de multe ori, mă găsesc scriind mai mult despre „of”-urile mele, ceea ce mă ajută să ajung și la anumite răspunsuri despre mine, pe care continui să le caut. Când vine vorba de songwriting în sine, tot ce ține de partea de chitară este scris de Cristea, care apoi vine la repetiții și ne arată ce a compus. După, încercăm să-i dăm de cap la tobe, după care la bass, apoi unim tot ce am făcut și, ulterior, dacă e nevoie, mai facem anumite schimbări. Deci este o muncă de echipă și e ceva care ne și ajută să ne apropiem mai mult unul de altul. 

Gholera: Melodiile sunt de obicei compuse în formă instrumentală și sunt înregistrate niște demo-uri care sunt trimise pe grupul trupei. După aceea, cele mai bune piese sunt cântate la repetiții. De obicei, se mai schimbă tobele și versurile. Nu cred că există o anume activitate care ne inspiră să scriem. Doar apar riff-uri pe care le transformăm în melodii. 

Dividing by Zero: Inspirația, când vine vorba de compus, se bazează pe riff-uri făcute de Theo sau Dani sau poate veni de la o piesă. Depinde de vibe și de moment. 

Ruxandra Ilie: Metalul este un gen muzical complex, cu foarte multe subdiviziuni. Ce formații v-au orientat să vă stabiliți nișa și stilul muzical? 

Immemorial: Câteva dintre formațiile care ne-au ajutat să ne găsim propriul sunet sunt: Gojira, Knocked Loose, Nails și Counterparts. 

Gholera: Trupa care ne-a inspirat cel mai mult a fost Death, prin riff-urile deopotrivă agresive și melodice, însă o parte destul de măricică a venit și de la Sepultura, reper pentru versurile rebele și stilul agresiv. 

Dividing by Zero: Când vine vorba de trupele care ne-au inspirat… este complicat de spus exact care. În primul rând, trupe de metalcore, cum ar fi Trivium, As I lay dying și Avanged sevenfold, dar pot fi gäsite și influențele trupelor Knocked Loose, Death (ocazional) și Bloodbath. 

Ruxandra Ilie: Care sunt planurile pentru viitorul formației? Trupa reprezintă pentru voi un proiect de adolescență, motivat mai mult de pasiune, pe care doriți să-l lăsați să se dezvolte în voia lui ca să vă bucurați de experiență fără prea multe griji sau o investiție serioasă într-un viitor aducător de renume? 

Immemorial: Nouă nu ne place să gândim atât de în alb și negru; sunt mai multe nuanțe la mijloc. Ne-am apucat din pasiune, continuăm pentru că ne aduce fericire, dar, în același timp, depunem și un efort imens pentru a compune cât mai multe piese de calitate, astfel încât, poate la un moment dat, vom ajunge pe scene mai mari. Suntem foarte serioși în ceea ce ține de proiectul în sine, dar putem fi serioși doar pentru că avem pasiunea necesară ca să ne putem bucura și de călătorie. 

Gholera: Trupa a fost creată doar de fun, dar peste un timp am început să realizăm faptul că noi chiar am putea să ajungem cineva dacă ne ținem ca lumea de treabă… Ca planuri pentru viitor avem să cântăm la Oddysea și Out of Doors Fest, lansarea unui album și cât mai multe concerte. 

Dividing by Zero: În mare, Dividing reprezintă un mediu în care ne putem descărca, dar în care putem și crea. Dorința de a cânta la concerte și fest-uri mari a fost acolo de la început, însă nu înseamnă momentan o investiție serioasă de la care se așteaptă rezultate din punctul de vedere al ascultătorilor. Noi cântăm pentru noi în primul rând, iar cei care rezonează cu muzica noastră se găsesc în mediul lor la concerte. 

Ruxandra Ilie: De care eveniment/ concert la care ați fost pe scenă sunteți cei mai mândri și care este evenimentul vostru de vis? 

Immemorial: Evenimentul de care suntem cei mai mândri a avut loc pe 30 Noiembrie 2024, în cadrul Interact Cetatea Tomis, unde am cântat împreună cu Grinder și Tourist (București). Shout-out baieților din trupa Tourist pentru munca pe care au depus-o și pe care o depun în continuare. A fost evenimentul la care am strălucit cel mai tare până acum și la care pot spune că s-a observat concret direcția fonică a trupei. Evenimentul nostru de vis este să cântăm la un concert DIY ce găzduiește mai multe trupe de hardcore; avem o sete imensă de a vedea publicul cum, în sfârșit, se descătușează pe muzica noastră, plus faptul că vrem să întâlnim și mai multe persoane care iubesc genul ăsta muzical și împărtășesc valorile pe care le transmite el. 

Gholera: Concertul de care suntem cei mai mândri este cel de pe 9.11.2024, cu Hollow Flag. A fost unul dintre cele mai mari concerte la pub și noi n-am fi putut visa niciodată că putem avea un așa concert. 

Dividing by Zero: Cred că evenimentul de care suntem cei mai mândri ar trebui să fie ba ultimul concert pe care l-am avut la Phoenix (datorită numărului de spectatori și pentru acuratețea cu care am putut performa), ba festivalul la care am putut participa la White Horse, numit Out Of Doors Fest. Concertul nostru de vis ar fi unul în afara țării, de exemplu la Wacken sau la alte festivaluri de metal cu trupe care rezonează cu noi. 

Ruxandra Ilie: Ce sfaturi i-ați oferi unei formații aflate la început? 

Immemorial: O să fie momente în care o să vrei să te lași, să dai deoparte muzica, momente lipsite de speranță pentru viitorul trupei, dar nu trebuie să te dai bătut, pentru că, până la urmă, ele doar asta sunt, momente. Nu sunt permanente și nici nu vor fi vreodată. Încercați să depuneți efortul necesar ca să vă cunoașteți la nivel personal unii pe alții; colegii de trupă nu sunt doar colegi de trupă, îți sunt și prieteni, iar dacă veți construi o conexiune puternică de la început, asta va face drumul trupei mai lin. Investiți într-un sunet de calitate; nu vă duceți la prietenu’ Gigi care face mix/ master pe un pachet de țigări. Nu o să fiți satisfacuți. Încă o chestie: investiți în voi înșivă. Luați lecții de chitară/ bass/ tobe sau canto; o să vă ajute enorm pe viitor. Și așa, la final: construiți-vă relații în lumea muzicii și întrețineți-le. Sunt foarte mulți oameni nașpa, știm, dar, de asemenea, sunt și foarte mulți oameni foarte, foarte faini care, dacă stai cu ei la discuții o singură dată, îți vor schimba perspectiva asupra vieții. Cel puțin din proprie experiență, pot spune că pe scena din Constanța avem niște oameni foarte mișto și foarte primitori, pe care trebuie doar să-i găsești. 

Gholera: Aveți cât de multă răbdare posibilă, nu săriți să căutați gig-uri prea devreme, construiți o chimie între membrii trupei timp de vreun an și stabiliți ce piese veți cânta bazându-vă pe ce votează toți și țineți legătura ca prieteni, nu ca simpli colegi de trupă. Cheia este disciplina și răbdarea. 

Dividing by Zero: Primul sfat ar fi răbdarea. Nimic nu se întâmplă imediat, în special lucrurile mărețe, iar înțelegerea și unitatea ar trebui puse pe primul loc. Cel de-al doilea sfat ar fi îndemnul de a vă crea un sunet original, cu scopul de a vă exprima, nu de a atrage neapărat un public cât mai larg. 

Gholera

Dividing by zero

Immemorial

Citește și: „Future for Future”

 

Am simţit că trebuie să scriu ca să pot să trăiesc

Posted on by REDACȚIA

Este unul dintre versurile ei.

Acum peste două decenii era elevă a Colegiului „Mircea” și prima olimpică națională la limba și literatura română pe care acesta o dăduse. În 2000 câștiga o Mențiune la națională, iar un an mai tărziu Premiul al II-lea. A fost redactor-șef al revistei Zări Alb Astre și membru al cenaclului Pătratul literar al CNMB, condus de prof. Mircea Țuglea, iar în perioada studenției membru al cenaclului 314, coordonat de Simona Popescu. După Licența și Masteratul de la Facultatea de Litere din București, două burse de studiu (la Universitatea din Lund, Suedia, și Universitatea din Amsterdan, Olanda), un Doctorat la facultatea bucureșteană pomenită anterior (coordonat de celebrul critic literar Sorin Alexandrescu și având ca temă Dinamica Identitate – Individualitate în cultura vizuală, cu aplicație la film), a fost lector univ. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității „Spiru Haret” și profesor de limbile engleză și germană în sistemul educațional privat. A lucrat ca redactor și traducător de limba engleză la editurile Polirom, Corint, Curtea Veche și Frontiera. De câțiva ani este psihoterapeut analist jungian la cabinetul individual pe care l-a deschis. 

Este vorba despre RALUCA CIOCHINĂ, astăzi o scriitoare confirmată.

O schiță a traseului său în literatură ar suna așa: debut poetic (2002) în Suplimentul de Marți al revistei Observator din Constanța și pe www.marți.ro; debut în proză prin romanul colectiv Rubik (Polirom, 2008); volumele de poezie Greva Tăcerii (2011, Premiul de debut al AFCN) și Ghicește-mi, Păpușa (2015); texte publicate în antologiile de literatură contemporană Poemarți, o antolologie marțolie de Grigore Soitu (2014), Poezie călătoare de Anca Zaharia (2019), Pașii mamelor noastre de Virgil Botnaru (2021) și Pașii taților noștri de Virgil Botnaru (2021). A publicat recenzii și articole în revistele Romania literară, Observator cultural și Litere.

Cum fluviul prezentului își are izvoarele în trecut, iar un analist jungian vorbește cel mai bine despre asta, am rugat-o pe Raluca Ciochină să-și amintească pentru noi de acel timp.

Pentru mine imersiunea în zona literară nu ar fi fost posibilă fără sprijinul și ghidajul profesoarei din liceu, pe care am cunoscut-o în clasa a X-a. Orele de literatură erau fascinante, pentru că am simțit că mi se deschide o nouă lume, foarte diferită de ceea ce cunoșteam până atunci. Având o cultură extraordinară, ne povestea despre mitologie, istorie, psihologie, făcând cu măiestrie legături între domenii. O astfel de lucrare de cercetare în domeniul literaturii comparate am întâlnit abia ani mai târziu, în marile universități ale lumii. La ora de română am auzit de Carl Jung, care în a doua parte a pregătirii mele profesionale mi-a devenit mentor și ghid în cabinet. 

La îndemnul profesoarei mele am început să scriu versuri, în liceu, cu mare stângăcie, iar cărțile de mai târziu au apărut după foarte mult timp, în care am modificat și rafinat asiduu. Dintre scriitori contemporani care m-au susținut în promovarea a ceea ce am scris și mi-au dat încredere să continui vreau să-i amintesc pe Simona Popescu, Nora Iuga, Octavian Soviany și Cosmin Perța. 

Totuși, cred că la un moment dat s-a produs un declic și am început să scriu ‘pentru mine’, nu ca să citească neapărat cineva. M-a ajutat enorm poezia în procesul de dezvoltare personală, ambele volume fiind, de altfel, dedicate primei mele terapeute. Bănuiesc că poezia este pentru mine produsul unui dialog intern, prin care încerc să înțeleg atât ce e în lumea interioară, cât și ce este în afara mea. Și, bineînțeles, să mă eliberez de niște demoni ai trecutului, care, dacă îi las pe hârtie, parcă nu mai sunt așa de amenințători. Cu multă generozitate, scriitoarea ne-a oferit spre publicare câteva texte din manuscrisul viitorului său volum, Fetița din întuneric. Ne declarăm onorați să cuprindem în paginile Zărilor Alb Astre aceste poezii ale RALUCĂI CIOCHINĂ, prin care autoarea se întoarce la revista pe care cândva a condus-o.

Am nevoie să intervină cineva

între mine şi mine

ca să nu mai fiu singură

în tăcerea care urlă.

* * *

Am simţit că trebuie să scriu ca să pot să trăiesc

şi să ies de sub dărâmături.

Chiar dacă nu scriu din mine tot curg versuri

ca să reuşesc să respir ca să pot să gândesc

ca să am cum să spun

despre cine sunt

despre cum am crescut

despre cum au tăiat din mine bucăţi şi le-au aruncat la câini

despre cum nu am putut ieşi de după porţile de fier

despre cum au zdrobit-o pe bunica os cu os

despre cum am urlat am luptat am învins

despre cum l-am găsit pe Vasilică treizeci de ani mai târziu

despre cum m-am salvat

despre cum te-am avut pe tine şi te-am născut

despre noi despre ce este o familie

despre cum e să fie frumos când iubeşti

cum spunea bunica.

Am reuşit.

* * *

Mama spune că nu aude

fetiţa din întuneric care urlă de durere

până se crapă pământul.

Ea crede că a făcut totul bine

şi vrea să trăiască în linişte.

Mama se plimbă pe malul mării.

* * *

Nu putem să ne ţinem în braţe

şi să desenăm floricele

spui când tot ce aş vrea

e să ajung în burta ta prin buric

şi să rămân pentru totdeauna acolo.

O să fiu foarte tăcută.

* * *

Nu ştiu dacă sunt femeie sau bărbat.

În mine este doar un şarpe

care mă strânge cu putere de gât.

* * *

Mi-e frică să cobor cu tine

prin spatele mesei

ca nu carecumva durerea

să ne zdrobească amândurora

capetele de pereţi.

* * *

Din întuneric îmi cresc ochi de pisică

iar pe spate gheare îmi râcâie pielea.

Jos în camera mamei

bunica încă răsuflă în pat

şi asta îmi este de ajuns.

* * *

Am nevoie de atât de multă iubire

încât îmi ies lacrimi prin piele

când mă ating.

* * *

Mi-au spus că păpuşa blondă

îngropată adânc în mine

nu există

şi atunci am urlat.

* * *

În spatele porţilor de fier

unde unchiul Gabi le ia mieilor gâtul cu satârul

nu cresc flori. Şi nici iarbă.

Cum să fac să nu mă mai simt

în fiecare pui de animal omorât pe rând

în fiecare pui de găină cu capul tăiat

eram eu.

* * *

Mama nu îşi aduce aminte.

Mă întreabă râzând dacă simt durerea

anilor care au trecut.

Eşti un şarpe crescut la sân

îmi spunea ca să mă ţină departe.

Doar moartă poate voi reuşi să o iau în braţe.

* * *

Vreau să fii furioasă

nu ştiu cum să smulg cu dinţii din carnea altuia

şi să scuip.

În mine doarme un copil cu mâna la gură.

Cum îl cheamă? Ţine-mă strâns.

Citește și: Despre Virgil Teodorescu și erotica leopardiană

 

Despre Virgil Teodorescu și erotica leopardiană

Posted on by Elenis Catia Giogea

Manifestarea spiritului creator în rândul elevilor care și-au dovedit talentul și curiozitatea, imaginația și gândirea critică, a lăsat urme persistente în timp, iar ele alcătuiesc moștenirea noastră spirituală, de care avem obligația morală să fim conștienți. Liceul nostru are o identitate culturală și nu doar una educațională.

De aceea, continuăm seria evocărilor dedicate unor personalități din lumea artei care se înscriu în patrimoniul cultural al CNMB cu unul dintre mirciștii care și-au afirmat vocația pentru creație încă din perioada liceului, poate cel mai important poet școlit în „Mircea”. Este vorba despre Virgil Teodorescu, creatorul unui lirism inedit și intrigant, exponent al onirismului și al suprarealismului românesc, eseist și traducător, membru corespondent al Academiei Române.

Născut la Cobadin (județul Constanța), la 15 iunie 1909, Virgil Teodorescu a fost elev al Liceului „Mircea cel Bătrân”, loc în care s-au manifestat de timpuriu dedicația sa pentru literatură și pasiunea pentru poezie. În 1926 publica prima poezie în Anuarul Liceului Mircea cel Bătrân, un text intitulat Scrisoare de război, dedicat mamelor care suferiseră de dorul fiilor plecați pe front în Primul Război Mondial. Trei ani mai târziu avea să debuteze cu adevărat, în mediul literar de anvergură, publicând sub pseudonimul Virgil Rareș poezii în revista Bilete de papagal editată de Tudor Arghezi.

Virgil Teodorescu s-a regăsit apoi ca tânăr poet în Avangarda literară românească. În contextul mișcărilor artistice și ideologiilor estetice atât de diverse din perioada interbelică, în care avangardismul, cu influențele sale internaționale, a câștigat tot mai mult teren, poetul constănțean s-a simțit atras de spiritul nonconformist, rebel și inovator al Avangardei. Procesul de aderare la acest curent a început în timpul studenției, la Facultatea de Litere din București. Mediul universitar l-a pus în contact cu un cerc literar activ și divers, care includea figuri importante ale avangardei românești, precum Ilarie Voronca și Gherasim Luca, a căror prezență și ale căror idei și experimente literare i-au influențat evoluția artistică. A ajuns în curând el însuși un reprezentant cunoscut al mișcării și a editat în 1932, la Constanța, revista de avangardă Liceul. În anii 1940, Teodorescu s-a manifestat ca exponent al celui de-al doilea val suprarealist din România, influențat de mari autori străini, ca André Breton și Paul Éluard. Parte a numeroaselor subcurente ale Avangardei, suprarealismul înseamnă respingerea convențiilor, explorarea subconștientului și experimentarea unor formele și tehnici literare inedite.

Până la sfârșitul vieții (1987), Virgil Teodorescu a publicat numeroase volume de poezie (Blănurile oceanelor, Butelia de Leyda, Au lobe du sel, La provocation, Scriu negru pe alb, Semicerc, Rocadă, Vârsta cretei, Repaosul vocalei, Ucenicul nicăieri zărit, Poemul întâlnirilor, Sentinela aerului, Heraldica mișcării, Ancore lucii, Legea gravitației ș.a.), proză și eseu (în volumele colective Critica mizeriei, Spectrul longevității. 122 de cadavre ș.a.) și chiar două piese de teatru – Pisica de mare și Dreptatea mării (piesă pentru teatrul de păpuși).

Prins, după Al Doilea Război Mondial, între chemarea artei autentice și tentațiile unei cariere politice, Virgil Teodorescu a făcut, din păcate, compromisul cu ideologia comunistă și a devenit o portavoce a structurilor de putere ale noului regim. Membru în Comitetul Central al PCR și, din 1974, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, recompensat cu înalte distincții pentru munca sa tovărășească, poetul suprarealist ajungea să declare, într-un interviu din 1969, că pentru artist „există o singură metodă de a scruta viitorul și a cunoaște prezentul în profunzime: metoda materialist-dialectică” întemeiată de Marx și Engels, părinții comunismului.     

Chiar dacă a abordat toate genurile literare, identitatea lui Virgil Teodorescu în tabloul culturii noastre rămâne aceea de poet suprarealist. Viziunea lui artistică se distinge prin erotizarea imaginilor, prin descoperirea erosului în natura fiecărui obiect sau a fiecărei existențe lumești („Pentru că în numele tău fluturele cap de mort iubește penumbra” – În numele tău plouă; „Buzele tale sunt la o distanță enormă/ Sunt boabe de cafea dintr-o plantație îndepărtată” – Nimic nu e de neînțeles), dar și prin invocarea erosului ca stare creatoare de experiențe emoționale și senzoriale puternice („umerii tăi care încep în vârful degetelor/ se întind peste voci/ îmi zdrobesc oasele” – Canal stins).

Poetul ne vorbește despre descătușarea energiilor vieții, manifestarea simțurilor și trăirea frenetică a tuturor clipelor marcate de afectivitate și sensibilitate. Îndrăgostitul se extaziază dionisiac și dă frâu liber dorinței de a trăi cu patos tumultul vieții erotice („Înainte de a ucide mai mângâi o dată buzele” – Extraordinara somnolență a părului; „În ruinele patului tău aleargă un cal monstruos/ (…) / și oasele tale sună încet ca o harfă” – În ruinele patului). Virgil Teodorescu găsește iubirea în fiecare formă a lumii, erosul devenind instrumentul său de interpretare și de percepere a universului.

În poezia lui Virgil Teodorescu regăsim și iubirea adolescentină, încărcată de emoție imatură, care i se revelează îndrăgostitului ca o inițiere („Minunatul plumaj al ochilor tăi/ își scutură coralii peste mine/ un copil aruncând mingi în odăile goale” – A devora a privi). Alteori, dimpotrivă, poetul se abandonează unor ritualuri „erotico-thanatice”, ceea ce face ca opera sa să fie proiectată deopotrivă ca templu al iubirii, dar și ca monument funerar („Voi fi amantul tău cu lilieci pe moarte până la ora cinci până la șoldul tău” – În numele tău plouă; „Minunatul plumaj al ochilor tăi/ își scutură coralii peste mine/ (…) / un asasin urmărit/ al cărui cadavru a rămas înapoi în camera de plumb” – A devora a privi). Citind textele lui Virgil Teodorescu, suntem prinși într-un joc tulburător de-a creația și distrugerea, imortalizarea și mortificarea. Prin corespondența dintre subiectul liric și lumea exterioară, avem sentimentul că primim în orizontul înțelegerii noastre o creație pe care putem să o vizităm ca pe un muzeu, un muzeu al materiei artistice rezultate din mortificarea erosului.   

Însă creativitatea poetului constănțean a lucrat suprarealist mult mai departe. Virgil Teodorescu este cel care a inventat limba leopardă, „un idiolect ce-l provoacă pe cititor la descifrare. Poetul ia în derâdere, prin această stratagemă, tocmai dorința cititorului de a traduce totul în orice lectură a unui poem și așază cu sadism această barieră în calea traducătorului său (traduttore = traditore) pentru a-l avertiza că, în esență, poemul este inefabil.” (Marin Mincu – Avangarda literară românească). Limba leopardă reprezintă o formă de experiment lingvistic radical, asociat cu reflexul ludic al suprarealiștilor. Cuvintele sunt deformate, inventate sau combinate într-un mod neașteptat, creându-se efecte sonore neobișnuite; sensurile sunt fluide, poetul jonglează cu semnificațiile, punând accent pe sugestie și atmosferă, iar limbajul se construiește pe principiile spontaneității, ale hazardului și ale asociativității libere – tehnici proprii scriitorilor suprarealiști.

În Poemul în leopardă (publicat prima dată în 1940 și reluat în volumul Un ocean devorat de licheni – 1984), „Metoda lui Virgil Teodorescu nu se abate de o anumită ars combinatoria, specifică mecanismelor de poetizare ale întregului grup care fabrică text în mod aleatoriu, operația poetică fiind înțeleasă ca o invariantă a dialectului oniric. Impresia de confecționare neutră, în afara oricărei implicări afective, este frapantă.” (Marin Mincu – O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX – lea).

Iată o „traducere” din leopardă în română: „hiras umosaras ili i pilmi tidiv risiminchi/ anod aflaris ino ables posain ooo hilos anixidiandorinas/ fur toe sisik anghilà trisparit olars to fofo elars boe caon” înseamnă „înfurie elefanții oblica poziție a frunzelor și specia de palmieri pitici piri/ și tu cobori spre mlaștini însoțită de câinele negru cu blana mai sumbră ca cifrele/ în timp ce leoparzii în vârstă de 50 de ani încarcă sexul ca pe o armă de vânătoare” (Poem în leopardă, text bilingv).

Limba leopardă este, de fapt, o metaforă puternică a dorinței sexuale, leopardul fiind un animal asociat cu frumusețea sălbatică, cu agilitatea, dar și cu pericolul și violența. Imaginea leopardei poate reprezenta fie figura feminină, fie o manifestare a dorinței masculine, o fantezie de posedare și contopire intensă, dar și o viziune despre feminitate în aspectul ei natural și liber, eliberat de convenții. În poem, limbajul intens și senzorial amplifică senzația de abandon în fața dorinței, de parcă poetul ar fi îmbrățișat – sau chiar absorbit – de această forță sălbatică, ce transcende raționalul și domesticul. Atmosfera este încărcată de imagini suprarealiste, oferind un tablou erotic complex, în care iubirea fizică și spirituală se împletesc: „veon în estanog viti toi blookdoog disda/ anod toe sisik presenot ion ollos i chimindas vilod bri ion Wisig ofi toe plints chi Amaza plindigoe” – leopardă – „am să-l pândesc pe marele preot și după ce îl voi mânca într-o reculegere gravă voi trece pe loc la creștinism/ și sfărâmându-mi carnasierii voi renunța pentru totdeauna la tine la Vosgi și Amazon voi renunța” – română (Poem în leopardă, text bilingv).

Virgil Teodorescu a fost, așadar, un poet inovator, fascinat de posibilitățile nebănuite ale limbajului și de construcțiile lirice neobișnuite. Esența poeticii sale este formulată astfel de criticul Marin Mincu: „În viziunile sale halucinatorii […] există permanent un ochi, în același timp îndrăgostit și rece, rafinat și pervers, care se complace în a asista de la distanță la îndrăznelile de limbaj.” (Avangarda literară românească)

Citește și: Două povești despre Erasmus+

Eichmann și simptomatologia răului

Posted on by Mihai GRECU

În ramificațiile malefice de putere ale celui de-Al Treilea Reich, Adolf Eichmann a jucat un rol decisiv în punerea în aplicarea a Soluției Finale – exterminarea evreilor din Europa. Cum de s-au putut comite asemenea acțiuni criminale? Și de ce un om ca Eichmann, tip banal și lipsit de orice fel de inteligență, cum vom vedea, a putut fi artizanul unei atari monstruozități? Acestea sunt întrebările fundamentale la care filosoafa Hannah Arendt încearcă să răspundă în lucrarea sa, Eichmann la Ierusalim – raport asupra banalității răului.

În înțelegerea fenomenului totalitar e vital să analizăm personajele-cheie, or Eichmann pare a fi unul dintre ele. O scurtă schiță biografică ne va ajuta să pătrundem în psihologia acestui individ comun, care a făcut un rău elaborat.

Născut în 1906 la Solingen, acesta a fost primul copil al unei familii mic-burgheze germane. Nu s-a remarcat prin nimic în anii de studiu, pe care nu și i-a încheiat niciodată, fiind mai mereu considerat un ratat de către cei din jur. Trecând prin câteva slujbe, rămânând, în final, șomer, Eichmann se înscrie în NSDAP – Partidul Naționalist Socialist Muncitoresc German, în anul de glorie al partidului 1932, în care formațiunea politică a lui Hitler obține un scor important la alegerile generale din Germania, care-l vor propulsa pe acesta din urmă în funcția de cancelar. De asemenea, Eichmann se alătură și organizației de partid numite SS – Schutzstaffel, care, în anii de după preluarea puterii de către Hitler, va deveni cel mai important organ polițienesc din Reich, având rolul de frunte în găsirea unei rezolvări pentru „problema evreiască”. Până în acest punct, Eichmann ne apare, în fond, ca o persoană oportunistă, care încerca să obțină prin aceste mutări o avansare pe scara socială. Cum va demonstra Hannah Arendt, aceste mișcări fuseseră făcute din pur snobism, neavând la bază scăpărări ale unor convingeri bine determinate, constantă ce va caracteriza acțiunile lui Eichmann pe tot parcursul carierei sale.

La data Anschlussului, anexarea Austriei de către Germania, interzisă prin Tratatul de pace de la Versailles, în martie 1938, Eichmann ajunge în Viena spre a se ocupa de problema emigrării evreilor austrieci. Aici își creează o reputație de adevărat negociator, care îi consolidează imaginea de expert al problemei evreiești. La Viena a mediat emigrarea evreilor, colaborând cu comunitățile evreiești austriece, în rândul cărora își stabilește relații importante.

Însă, cum cel de-Al Doilea Război Mondial izbucnește doar un an mai târziu, misiunea lui Eichmann la Viena pentru „problema evreiască” se încheie. Pe parcursul cuceririlor germane din Estul Europei, dar și din Vest, și mai ales după inițierea Operațiunii Barbarossa, adică invazia Uniunii Sovietice de către Germania, pe 22 iunie 1941, era clar că emigrarea forțată și deportarea în masă nu aveau să rezolve problema de fond. Încorporându-se atâtea noi provincii în imperiul creat de Hitler, afluxul de populație evreiască creștea, iar așa-zișii Ostjuden – evreii din Est – erau priviți ca fiind mai indezirabili decât cei germani și vest-europeni și inferiori lor.

În acest context, „sionistul” Eichmann  propune o altă rezolvarea a acestei probleme spinoase, avansând ideea de a crea un stat evreiesc în teritoriul ocupat al Poloniei, idee ce a fost respinsă de guvernatorul nazist al Poloniei ocupate, Hans Frank. De fapt, aici asistăm la lupta acerbă a membrilor patridului nazist și ai SS-ului de a-i face pe plac lui Hitler, la o competiție subterană și maniacală între ei pentru a câștiga aprecierea Führerului. Ideea de a-i deporta pe evrei în Madagascarul francez a fost și ea intens vehiculată de către SS, Eichmann fiind preocupat de acest plan, abandonat finalmente.

Era nevoie de o rezolvare radicală a problemei. Lagărele au fost prima soluție, următoarea fiind exterminarea fizică. Decizia s-a luat la Conferința de la Wansee, din ianuarie 1942, care a pus capăt tuturor „dilemelor morale” ale membrilor SS, directiva venită de la cancelaria lui Hitler fiind clară: evreii trebuiau exterminați.

Eichmann nutrea o admirație profundă față de Führer, pe care-l considera o figură providențială. El va declara în cadrul anchetei de dinaintea procesului desfășurat mai târziu: „Poate că a greșit în întregime, dar un lucru este cert: a fost capabil să-și croiască drumul de la un simplu caporal în armata germană la rangul de Führer al unui popor de aproape optezeci de milioane de suflete. […] succesul său mi-a dovedit că ar fi trebuit să mă supun acestui om”.

După Conferința de la Wansee, când pentru Germania iminența înfrângerii devenea tot mai clară (dar nu și pentru liderii ei, care se agățau de iluzia deșartă a continuării războiului, în încercarea disperată de a cuceri Uniunea Sovietică), Eichmann este trimis, în 1944, în Ungaria. Acolo este însărcinat de către SS cu punerea la punct a Soluției Finale, el deportând aproximativ 3000 de evrei pe zi în decursul lunilor aprilie – iulie. Rudolf Höss, comandantul celebrului lagăr de la Auschwitz, confirma la procesele de la Nürnberg că, în decursul acelor luni, conform ordinului șefului SS, Heinrich Himmler, primea ordine directe de la Eichmann.

Când armatele sovietice pătrund la finele anului 1944 în Ungaria, administrația germană, în frunte cu Eichmann, este obligată să părăsească Budapesta. Data de 8 mai 1945, care a însemnat sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa (semnarea armistițiului între Germania și puterile aliate), este o zi neagră pentru Eichmann, conform jurnalului său din care aflăm că: „Am simțit că urma să trăiesc o viață individuală dificilă, lipsită de conducere, că nu mai aveam să primesc directive de la nimeni, că nu aveau să mi se mai dea ordine sau comenzi […] – pe scurt, în fața mea se înfățișa o viață cu totul necunoscută mie.” Acest pasaj dezvăluie încă o dată „tragedia” lui Eichmann, incapacitatea lui de a asuma o decizie, de a-și trăi viața ca un om liber. Fiind incapabil de a asuma o conduită existențială și de a fi conștient de libertatea sa, a putut comite crime fără precedent în istoria umanității. Filosoful german Immanuel Kant consideră că moralitea este cu neputință de conceput în afara libertății; anulându-și complet libertatea, Eichmann nu mai are cum să conștientizeze dimensiunea morală a acțiunilor sale.

După terminarea războiul, Eichmann rămânând, în fond, un nazist obscur, dat fiind că încă nu se cunoștea dimensiunea reală a implicării lui în crimele nazismului, reușește să scape de prizoneriatul din tabăra aliaților occidentali, cu o identitate falsă. Ulterior, emigrează în Argentina împreună cu întreaga lui familie. Dispariția lui a fost intens investigată de serviciul secret al recent înființatului stat Israel. Un interviu luat lui Eichmann în 1956 de către un jurnalist nazist expatriat a confirmat ipoteza că acesta nu murise, astfel că Mossadul a întreprins acțiuni care au dus la capturarea lui Eichmann în vara anului 1960.

La Ierusalim îi este intentat un proces, intens mediatizat, care are ca scop condamnarea definitivă a nazismului de către victima lui principală, poporul evreu. În cadrul procesului, Eichmann a declarat că nu a omorât niciodată pe nimeni și nu a condamnat vreodată un evreu la moarte (deși era conștient de locul în care ajungeau, prin semnătura lui, evreii deportați). Este clar, conform Hannei Arendt, că acesta credea cu sinceritate tot ce spunea și că aceste clișee justificative de care abuza erau asumate de el în mod inconștient. Toate detaliile revelate prin depozițiile acuzatului construiesc portretul unui om alienat, blazat, indiferent și complice. Legiuitorii procesului au încercat să-i contureze lui Eichmann imaginea unui om malefic, mincinos și gata oricând să se disculpe. Însă datele lui de personalitate sunt, așa cum scrie Hannah Arendt, mai interesante prin aspectele care ar putea servi unui studiu de caz: „…lucrurile nu erau atât de simple pe cât ar fi dorit legiuitorii și ceea ce părea de mică relevanță legală era, în schimb, de un mare interes politic, și anume să afle de cât timp are nevoie un om obișnuit să își depășească repulsia înnăscută față de crimă și ce se întâmplă cu el atunci când a reușit acest lucru.” Portretul lui Eichmann include și o formă de afazie, despre care Hannah Arendt notează: „Cu cât îl ascultai mai mult, cu atât devenea mai evident că inabilitatea sa de a vorbi era strâns legată de inabilitatea de a gândi, adică de a gândi din punctul de vedere al altcuiva. Nu se putea comunica cu el, nu pentru că ar fi mințit, ci deoarece era înconjurat de cea mai sigură protecție împotriva cuvintelor și prezenței celorlalți și, prin urmare, împotriva realității ca atare.”

Pe data de 15 decembrie, Eichmann a fost condamnat la moarte prin spânzurare, aceeași metodă folosită în cadrul proceselor de la Nürnberg, sentința urmând să fie aplicată pe 1 iunie 1962. Capetele de acuzare au fost legate de participarea lui la Conferința de la Wansee și implicarea lui în deportarea evreilor de pe tot teritoriul Europei.

Răul totalitarismului este întruchipat pe de-a-ntregul de Eichmann, un om prea puțin dispus la reflecție, gata oricând să asculte de ordinele altora, indiferent de ce ar implica ele. Puterea totalitară e alimentată de astfel de indivizi mediocri și oportuniști, lipsiți de conștiință morală și, deci, de dileme. Ea se consolidează prin monstruoasa lor contribuție. De altfel, de adăugat din biografia lui că Eichmann le datorează mult evreilor, un unchi prin alianță, evreu, intervenind pentru el, de exemplu, ca să fie angajat, iar el, la rându-i, a salvat unele cunoștințe evrei. Nu putem vorbi, așadar, de o ură personală față de evrei, ceea ce e și mai sinistru, ci doar de un angajament oportunist și criminal. Acest fenomen e numit de Arendt banalitatea răului.

Din cazul Eichmann, ca, de altfel, din biografia tuturor slujitorilor unui regim abuziv, se desprinde problema esențială a relației dintre om și puterea politică. Pe marginea ei lansez spre reflecție următoarele întrebări: Ce credeți că v-ar ține pe voi departe de un regim totalitar? Dacă ați ști că cineva vă împărtășește toate convingerile sau dacă vi s-ar promite cel mai strălucit viitor, pentru voi și pentru țară, credeți că ați putea sesiza cruzimea din vorbele „lor” insinuată în inimile voastre?

Citește și: Text și context: romanul „Madame Bovary”

 

zari albastre

Zări Alb Astre

Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“

Facebook-f Instagram Mail-bulk

DREPTURI DE AUTOR

Toate drepturile privind informațiile publicate pe site-ul www.zarialbastre.ro de către Zări Alb Astre aparțin publicației Zări Alb Astre. Copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial este permisă numai cu acordul scris al conducerii Zări Alb Astre.

ISSN 2971 - 9666
ISSN-L 1843 - 2034

2023 © Zări Alb Astre. Website creat de Virtono