zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Facebook Instagram Mail-bulk

Categorie: Cronicile realului

Tu nu ar trebui să exişti

Posted on by Maria CIOCAN

Sursă foto: Pinterest

Inima ta bate, în medie, între 60 și 100 de ori pe minut. Mușchiul cardiac se contractă și distribuie cei 5 litri de sânge din corpul tău către toate organele ce funcționează în tandem pentru a te ține în viață. În timp ce citești aceste cuvinte, plămânii tăi se umplu cu aer, oxigenul intră în sânge și este transportat către creier într-o fracțiune de secundă, unde este folosit drept combustibil în declanșarea sinapselor. Deși te afli pe loc în acest moment, corpul tău nu se află niciodată în repaus, ci lucrează constant. În Univers nu există buton de pauză. Pământul se rotește în jurul soarelui chiar in acest moment cu 1674 km/h. Totodată, Universul se află în expansiune, deci călătorești prin Cosmos cu viteze imense, odată cu mărirea spațiului dintre corpurile cerești.

Tu exiști încă de acum 13,4 miliarde de ani drept rezultat al Big Bang-ului, ai asistat la formarea Terrei, la era dinozaurilor și la războaiele despre care citești în cărțile de istorie. Ai existat din totdeauna. Materia nu e creată, ori distrusă, ci rearanjată. Ai plutit prin mărețul spațiu cosmic sub formă de praf de stele și ai ajuns, prin minune, aici, în dreptul articolului meu. Ești un rezultat al unui lanț de reacții ordonate atât de exact, încât șansele ridicol de mici spun că TU NU AR TREBUI SĂ EXIȘTI. Ai sfidat orice probabilitate matematică.

Exactitatea universului se remarcă încă de la nivelul atomilor din care ești compus. În primele minute după declanșarea Big Bang-ului, se formează primele nuclee atomice, respectiv hidrogenul și heliul. Aceste prime momente sunt cruciale pentru existența noastră, întrucât forța electromagnetică a fost stabilită încă de la formarea primilor atomi. Rolul forței electromagnetice este decisiv pentru structura atomilor care, prin minune, au ajuns să fie compatibili cu structurile complexe ce formează Universul de astăzi. Dacă forța electromagnetică ar varia chiar și cu câteva procente, Universul ar fi de nerecunoscut. În cazul în care această forță ar fi mai puternică, electronii ar fi legați mult mai strâns de nucleu, atomii ar fi mai mici, iar reacțiile chimice mult mai limitate. Legăturile chimice complexe, precum cele ale carbonului, care sunt fundația vieții, ar deveni instabile, iar moleculele necesare vieții nu s-ar putea forma. Dacă forța electromagnetică ar fi mai slabă, electronii ar fi legați prea slab de nuclee, iar atomii nu ar fi stabili pe termen lung, moleculele s-ar destrăma ușor și structurile chimice complexe nu ar exista.

La începutul formării Universului pe care îl cunoaștem astăzi, forța gravitațională a jucat un rol foarte important în formarea stelelor. Constanta gravitațională are exact valoarea necesară transformării fluctuațiilor de densitate în structuri cosmice complexe. Dacă această forță ar fi fost puțin mai mică, ar fi fost mult prea slabă pentru a prelucra materia în stele sau planete, iar dacă forța gravitațională ar fi fost puțin mai puternică, durata de viață a stelelor ar fi fost mult prea mică pentru evoluția ființelor complexe. În ambele cazuri, omenirea nu ar mai fi existat.

Un alt segment important din lanțul de reacții ce a dus la existența ta este formarea Lunii. Acesta a avut loc, întâmplător, prin coliziunea unui corp ceresc de mărimea planetei Marte cu Terra, accident cosmic prin care pe orbita Pământului a fost aruncată o imensă cantitate de materie. În timp, acea materie a format, cu ajutorul forței gravitaționale, Luna pe care o vedem astăzi pe cerul nopții. În absența ei, planeta noastră ar deveni una distopică. Zilele ar fi mult mai scurte, ar dura în jur de 6-8 ore, iar, drept consecință, vânturi violente și furtuni constante ar izbucni. Axa Pământului ar fi instabilă, iar schimbările climatice ar fi extreme și imprevizibile. Ființele, în cazul în care ar fi putut supraviețui și evolua în aceste condiții, ar fi fost de nerecunoscut.

De-a lungul istoriei planetei, viața a fost supusă unor factori spontani, radicali, care i-au forțat pe strămoșii noștri îndepărtați să se adapteze condițiilor crunte. Viața ta este datorată abilității de adaptare și supraviețuire a mamiferelor din ere primitive. Acum aproximativ 65 de milioane de ani, un asteroid a deschis calea mamiferelor către evoluție prin lovirea Terrei și extincția dinozaurilor care dominau lanțul trofic, suplimentând, implicit, șansa apariției omului. Odată cu impactul asteroidului, toate ființele au suferit un mare risc de extincție, însă supraviețuirea lor a însemnat, în mod indirect, supraviețuirea ta. Astfel, prin cele mai mici modificări ale evoluției, putem observa că variabilele sunt fragile și dau rezultate drastic diferite.

Pe lângă nenumăratele impasuri peste care ai trecut pentru a te naște, dintre care multe nu au fost menționate, putem privi șansele existentei individuale şi printr-o lentilă mai personală. Ea privește până și cele mai mărunte, aparent neînsemnate, alegeri, întâlniri, persoane, dorințe, ambiții care nu au avut vreodată în vedere apariția ta. Pe planeta Pământ au trăit în total aproximativ 100 de miliarde de persoane, însă numărul de persoane care ar fi putut exista prin mici modificări ale genomului este mai mare: 10 urmat de 30 de zero-uri. Tu ai fost una dintre puținele persoane alese să trăiască. Ai plutit neputincios prin măreția cosmică până când cei 10^27 atomi au fost atașați cu precizie pentru a-ți alcătui ființa. Prin faptul că străbunicii tăi și-au găsit persoanele iubite la timpul potrivit, în locul potrivit, a mai fost declanșată o reacție în interminabilul lanț care a dus la existența ta. Lanț care, dacă îi lipsea chiar și cea mai măruntă verigă, ar fi dat un alt rezultat. Ca să pun această idee în perspectivă, ca tu să exiști în acest moment, strămoșii tăi au fost nevoiți să execute anumiți pași cu precizie timp de 4 milioane de ani. Faptul că tu ești în viață este rezultatul hazardului pur, iar fiecare piesă a puzzle-ului ce clădește Universul întărește ideea că, statistic vorbind, TU NU AR TREBUI SĂ FII AICI. Biologic, șansa ca exact acel spermatozoid și exact acel ovul să se întâlnească este infimă, iar o diferență de câteva secunde ar fi însemnat o altă persoană sau niciuna.

Albert Einstein considera că „există două moduri de a trăi. Poți trăi crezând că nu există miracole sau poți trăi considerând totul un miracol.”

Așa că trăiește crezând nu numai că există miracole, ci fiind convins că tu chiar ești unul!

Noi, Armãñi di eta toatã

Posted on by Tina MISIRCU

Aromânii sunt genul de comunitate despre care mulți cred că știu „cam ce e”, dar puțini pot spune concret ce origini au, cum au rezistat în timp și de ce încă se vorbește despre ei. „Aromân” nu e doar un nume etnic și nu e doar o tradiție: e un mod de viață construit pe familie, pe respect și pe o limbă care încă se rostește firesc. Articolul acesta urmărește patru lucruri simple, dar esențiale: istoria aromânilor, tradițiile, limba și câteva personalități care au devenit repere. Ca să înțelegem toate acestea mai clar, merită să începem cu originile: cine sunt aromânii și de unde vin.

Aromânii sunt un popor de origine romanică din sud-estul Europei, vorbitori ai limbii aromâne, înrudite strâns cu limba română. Istoria lor este legată de continuitatea populațiilor romanizate din Balcani după retragerea administrației romane. Strămoșii lor provin din populațiile tracice și ilire romanizate în timpul Imperiului Roman, mai ales în provinciile balcanice: Macedonia, Epir, Tesalia, Pind. După căderea Imperiului Roman de Apus, aceste comunități romanizate au supraviețuit în zonele montane, unde controlul noilor puteri a fost mai slab. Limba aromână s-a format din latina populară balcanică, evoluând separat de româna nord-dunăreană, dar păstrând numeroase trăsături comune.

În Evul Mediu, aromânii sunt menționați în izvoarele bizantine sub numele de „vlahi”. Ei aveau un mod de viață predominant pastoral, fapt care a dus la o mare mobilitate în Peninsula Balcanică. Au existat formațiuni politice sau comunități aromâne autonome, precum Vlahia Mare din Tesalia, în secolele XII–XIII. Un moment deosebit de important îl reprezintă întemeierea Imperiului vlaho-bulgar la sfârșitul secolului al XII-lea, sub conducerea fraților Petru și Asan, lideri de origine vlahă, care au condus răscoala împotriva Imperiului Bizantin și au creat un stat puternic în Balcani. Aromânii au jucat un rol important în comerț, transport și meșteșuguri, fiind bine integrați în Imperiul Bizantin și, mai târziu, în statele succesoare.

Sub dominația Imperiului Otoman, aromânii au cunoscut atât perioade de prosperitate, cât și de declin. Orașe precum Moscopole au devenit importante centre culturale și economice aromâne, cu școli, tipografii și biserici. Distrugerea Moscopolei în secolul al XVIII-lea a provocat o amplă diasporă aromână în Balcani.

În secolele XIX–XX, odată cu apariția statelor naționale balcanice, aromânii s-au confruntat cu presiuni de asimilare. România i-a sprijinit cultural pe aromâni prin școli și biserici în limba aromână, mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea. După Primul Război Mondial, teritoriile locuite de aromâni au fost împărțite între Grecia, Albania, Bulgaria și Serbia.

Astăzi, aromânii trăiesc în principal în Grecia, Albania, Macedonia de Nord, Bulgaria și România. Deși recunoscuți ca minoritate în unele state, ei se confruntă cu riscul pierderii limbii și identității. Totuși, se fac eforturi culturale și academice pentru păstrarea și promovarea patrimoniului aromân.

După această privire istorică, următorul pas e firesc: să vedem ce a rămas viu până astăzi. Tradițiile și obiceiurile sunt, poate, cea mai clară dovadă că identitatea nu a fost doar păstrată, ci trăită.

Când evocăm spiritul aromân, gândul se îndreaptă instinctiv către ideea de statornicie. Comunitatea noastră a reușit o performanță rară: să traverseze secolele și granițele Balcanilor păstrându-și intacte limba, credința și, mai presus de toate, structura familiei. Nu este vorba de un refuz al modernității, ci despre o formă de echilibru: adaptarea la prezent fără pierderea elementelor esențiale care ne definesc identitatea. Există un cuvânt care adună această atitudine într-o singură idee: Besâ. Mai mult decât un simplu „cuvânt dat”, Besâ este un fel de cod al onoarei: promisiunea care te obligă nu pentru că „trebuie”, ci pentru că așa se măsoară încrederea dintre oameni. Înseamnă să fii de cuvânt chiar și atunci când nu te verifică nimeni, să nu-ți abandonezi responsabilitățile și să rămâi drept în fața comunității tale. Tocmai de aceea, Besâ nu este doar o idee frumoasă, ci este întreaga coloană vertebrală pe care ne-am construit existența. Este modul prin care ne onorăm strămoșii și ne asigurăm că atât noi cât și urmașii noștri vor ști cine sunt, indiferent de cât de mult se schimbă lumea din jur.

Totul pleacă de la un respect imens pentru cei care au fost înaintea noastră. La noi, numele copilului nu se caută prin liste cu tendințe, ci se moștenește. Îl primești pe al bunicului sau al unui frate mai mare al tatălui, ca să duci povestea mai departe. E prima lecție de apartenență pe care o primești, fără să scoți un cuvânt.

După naștere, fiecare gest are un rost bine stabilit. O femeie apropiată familiei merge la biserică pentru a aduce agheasmă, cu care este sfințit locul unde va sta copilul, ca începutul vieții lui să fie sub semnul protecției. Mama rămâne retrasă alături de prunc, iar rudele vin să îl vadă cu respect și discreție. În trecut, bunicii din partea tatălui puneau pe căciula copilului un ban de aur, ca semn al dorinței de noroc și belșug.

La trei zile după naștere are loc obiceiul numit culac sau turta. Femeile se adună pentru a întâmpina simbolic Ursitoarele, iar turta este ruptă deasupra capului unui copil mic și împărțită celor prezenți. O bucată este așezată pe cel mai înalt dulap din casă, cu speranța că pruncul va crește mare și puternic. Prin astfel de rânduieli, comunitatea își arată grija față de destinul copilului încă de la început.

Urmează perioada celor patruzeci de zile, în care mama și copilul rămân în casă, considerați fiind mai vulnerabili. La împlinirea acestui timp, merg la biserică pentru binecuvântare, iar copilul este primit simbolic în comunitate. Botezul întărește acest moment: nașii aduc copilul acasă și îl încredințează mamei, legând astfel familiile prin respect și responsabilitate.

Dar dacă vrei să simți cu adevărat energia noastră, trebuie să fii la o nuntă aromână. Nu e doar o petrecere, e o rânduială care îți taie răsuflarea. Totul începe cu semnul ńicu, logodna mică, la care viitorii socri bat palma și beau din același pahar, semn că familiile lor devin una singură.            

De aici, lucrurile capătă amploare. Ziua nunții adună rudele, prietenii și vecinii într-o forfotă continuă. La casa mirelui, acesta este pregătit de prieteni pe muzică tradițională, într-o atmosferă plină de emoție și voie bună. În același timp, la casa miresei, familia și suratele o ajută să se pregătească pentru plecarea din casa părintească, un moment încărcat de emoție, însoțit de cântece despre despărțire și un nou început.

Un simbol central al nunții aromâne este hlambura, steagul tradițional confecționat în ajunul nunții, la casa socrilor mari. Bățul, realizat în formă de cruce, este împodobit cu un batic alb, în care se prinde un ban de aur. Acest simbol își are originea în vremuri vechi, când aromânii trăiau sub stăpânire otomană și foloseau crucea pentru a-și marca teritoriul și credința ortodoxă. Hlambura a rămas până astăzi un semn al identității, al protecției și al continuității. Banul de aur sugerează dorința de belșug și stabilitate pentru noul cuplu. Purtată în fruntea horei, hlambura devine centrul ritualurilor de nuntă. „Furtul” ei și răscumpărarea de către naș nu sunt simple momente de joc, ci forme prin care comunitatea se adună și se afirmă ca un întreg. Dansul care urmează aduce împreună nași, miri și nuntași, întărind legăturile dintre familii.

Dacă ar fi să aleg un moment care arată cel mai bine căldura casei, acela este Lăsatul Secului, numit de noi preasini. Este seara în care ne adunăm toți la bunici, ne dăm mâna și ne cerem iertare. Un gest simplu, dar profund, urmat de jocul hasca, ce aduce râsul la masă. Copiii și, uneori, chiar și cei mari, încearcă să prindă cu gura bucata de halviță legată de un băț, cu mâinile la spate. E o scenă care spune totul despre bucuria aromânească.

Aceste obiceiuri ne țin laolaltă. De la florile culese de fete de Sânziene, până la credința în deochi și purtarea amuletelor, toate fac parte din felul nostru de a fi. Sunt lucruri moștenite, păstrate și duse mai departe cu discreție, ca o legătură tăcută între generații.

Până aici, vorbind despre aromâni am atins lucrurile care se văd cel mai ușor: istoria, tradițiile, felul în care o comunitate a reușit să rămână întreagă în timp. Dar există un capitol care, de multe ori, trece mai discret și totuși ne spune poate cel mai mult despre identitate – limba – pentru că obiceiurile se pot schimba, hainele se pot moderniza, iar anumite tradiții se pot pierde, însă limba rămâne un semn clar al continuității. Ea nu se păstrează în expoziții sau în discursuri, ci în lucruri simple: în felul în care te saluți, în vorbele pe care le spui acasă, în expresiile care îți vin natural.

Pentru mine, aromâna nu a început ca un subiect de studiu. A început ca o voce pe care o recunoști fără să știi exact de ce. Ca un salut spus firesc, ca o vorbă care sună altfel decât româna de zi cu zi, dar care tot îți pare apropiată. Abia mai târziu am înțeles că nu ascultam doar o limbă, ci o parte din identitatea mea. Și cu cât am crescut, cu atât am simțit mai clar că aromâna nu e ceva ce „înveți”, ci ceva ce porți cu tine.

De multe ori, când se spune „dialect”, lumea se grăbește să creadă că e ceva mai mic, mai puțin important, ca și cum ar fi o variantă „incompletă” a unei limbi. Dar aromâna nu poate fi redusă la o etichetă. Ea este o parte din familia limbii române, păstrată în spațiul balcanic și a rezistat tocmai pentru că a fost vorbită mai departe, în comunitate, în familie, în viața de zi cu zi. O limbă nu moare atunci când nu mai apare în știri; moare când nu mai este rostită.

Istoria aromânei are și un capitol cultural puternic, legat de Moscopole, un centru care a avut un rol important în păstrarea limbii prin scris și educație. Acolo au existat tipărituri în aromână încă din secolul al XVIII-lea, iar asta schimbă perspectiva: înseamnă că aromâna nu a fost doar „vorbire”, ci a avut și o formă de cultură scrisă, atestând efortul de a fi păstrată și transmisă. În același timp, Moscopole a trecut prin distrugeri repetate, iar detaliul acesta rămâne un avertisment: cultura e fragilă, iar limba poate ajunge să depindă de un singur lucru — voința oamenilor de a o duce mai departe.

Dar dincolo de cărți și nume, adevărata viață a unei limbi stă în cuvintele pe care le rostim. În felul în care saluți sau întrebi „unde?”, în cum descrii un loc, o stare, o zi bună sau un dor. Iar aici aromâna are ceva special: păstrează o muzicalitate aparte și o simplitate care te face să simți că limba asta a mers mult pe drumuri, dar n-a uitat de unde a plecat. De aceea, mi se pare frumos să ne apropiem de ea prin ceva foarte concret: câteva cuvinte și expresii care pot fi „gustate” ușor, chiar și de cineva care nu a mai auzit aromână până acum.

La liceul nostru se întâmplă uneori ceva foarte normal pentru noi, dar interesant pentru alții: mai vorbești în curte cu cineva și dintr-odată îți dai seama că nu toți înțeleg. Nu pentru că ar fi ceva secret, ci pentru că aromâna încă există pe lângă româna de zi cu zi. Și atunci apare momentul acela în care cineva se uită la tine, zâmbește și zice ceva de genul: „A, voi sunteți machidoni?”. Da, exact, suntem machidoni. Dar ce mi se pare frumos e că, în momentul acela, lumea devine curioasă. Și atunci mi se pare chiar potrivit să fac ceva simplu: să vă învăț și pe voi câteva cuvinte, ca să vedeți că nu e deloc ceva de speriat și că, de fapt, prindeți repede.

 

Hai să începem cu cele mai utile cuvinte, din acelea pe care le auzi în vorbirea de zi cu zi și care apar mereu. Sunt scurte, dar foarte prezente: aua = aici, iu = unde, ninga = lângă, cali = cale / drum.

Pe lângă acestea, aromâna are și expresii care îți arată foarte repede stilul limbii: o combinație de respect, căldură și un fel direct de a comunica. De exemplu, când pleci, nu spui doar „pa” și gata. Foarte des auzi Oară bună! și, uneori, completarea: S-hii ghini! (adică Să fii bine!). Mie mi se pare că aici se vede cel mai bine cum limba nu e doar un instrument, ci și o formă de relație. Nu închizi conversația rece, ci lași în urmă o urare, un gest. Și, sincer, genul acesta de expresii îți spune ceva și despre mentalitate: aromâna a fost mereu o limbă de comunitate, de oameni care se cunosc, care țin la legături, care au crescut cu ideea că vorba spusă frumos contează. Nu e vorba de „înflorit”, ci de bun-simț și de apropiere.

Dar dacă tot am vorbit destul despre istorie și despre cum s-a păstrat limba, cred că e momentul să ne ocupăm de partea care, sincer, prinde cel mai bine la toată lumea. Pentru că eu știu sigur că mulți ar vrea să știe câteva proverbe „în machidonește”, măcar din curiozitate. Și mi se pare chiar frumos ca, după ce citești articolul ăsta, să rămâi cu ceva concret: cu niște propoziții pe care le înțelegi, le ții minte și, poate, le și folosești.

În aromână, proverbele sunt scurte, directe și, de multe ori, au un umor fin. Nu sunt făcute să sune complicat, ci să spună adevărul repede. De exemplu, Vulpea tsi doarmi nu măcă găljinji., adică Vulpea care doarme nu mănâncă găini. E genul de proverb pe care îl înțelegi din prima: dacă stai pe loc și aștepți, nu se rezolvă nimic de la sine. Tot cu vulpea vine și unul foarte expresiv: Vulpea cu ciciolu adară torlu, sh-cu coada-lu ashteardzi., adică vulpea face urmele cu piciorul și le șterge cu coada. Asta e despre oamenii care fac ceva, apoi încearcă să ascundă și să pară „curați”, ca și cum n-ar fi fost ei făptuitorii.

Unele proverbe sunt despre cumpătare: Omlu cu minti ancupără nu vindi. înseamnă că înțeleptul ascultă mai mult și vorbește puțin. Mi se pare că e genul de lecție care rămâne, mai ales azi, când toți au ceva de spus imediat. Iar dacă trecem la lucruri foarte practice, aromâna nu se complică deloc: Cu zboari pântica nu s-umpli., adică vorbele nu țin de foame. Poți să promiți, poți să vorbești frumos, dar până nu faci ceva concret, nu se schimbă nimic.

Mi se pare interesant că proverbele nu sunt doar despre muncă, ci și despre cum te formezi ca om. Alăgatlu multi shti. ne învață că cel care a călătorit mult știe mai multe. Nu e doar despre plecat dintr-un loc în altul, ci despre experiență: vezi, înveți, te maturizezi. La fel, există și proverbe care arată respectul pentru cei mai în vârstă : Aushlu easti sturlu a casăljei., adică bătrânul este stâlpul casei. E un mod simplu, dar foarte clar de a spune că într-o familie oamenii în vârstă contează și țin lucrurile în echilibru.

Aromâna are și proverbe care te învață să nu te lași păcălit de aparențe. Coaja di himunicu nu s-alicheasti di bricu. înseamnă Coaja de pepene nu te încântă. E exact ideea aceea că nu orice lucru care pare bun „pe dinafară” chiar merită interesul nostru. Tot realist și foarte actual mi se pare și proverbul: Calea va imnari shi borgea va pălteari., adică Viața e de trăit și datoria de plătit. Spus simplu: te bucuri de viață, dar nu uiți de responsabilități.

Și pentru că vorbim despre comunitate, există proverbe care spun multe despre relații și loialitate. Acats un oaspi nău, veciliu s-nu lu agărshestsă. ne avertizează că atunci când îți faci prieteni noi, să nu-i uiți pe cei vechi. Mi se pare una dintre cele mai corecte idei posibile, mai ales la vârsta noastră, când lucrurile se schimbă repede și uneori uităm de oamenii care chiar au fost lângă noi.

Mai sunt și proverbe care te așază puțin pe pământ, fără să fie pesimiste. Bana easti scări, scări. înseamnă Viața are urcușuri și coborâșuri. Nu te sperii când e greu, nu te îmbeți cu apă rece când e bine. Și, dacă tot suntem aici, unul foarte simplu, dar foarte util, este: Tribari znii nu-ari., adică Cine întreabă nu greșește. Nu trebuie să te prefaci că știi tot. E mai matur să întrebi decât să greșești din orgoliu.

În aceeași zonă, aromâna are proverbe despre muncă și viitor, spuse fără exagerări, doar cu logică. Lucredz tu giunaticu shi ti tinduă tu aushaticu., adică muncește în tinerețe, ca să-ți asiguri bătrânețea. Și, foarte interesant, există și un proverb care pune împreună două idei extrem de clare: Mintea adutsi țińii, icunumia aveari. – Inteligența aduce respect, iar economia aduce avere. Adică nu e suficient să fii deștept, e important și să fii chibzuit.

Și poate cel mai frumos e că, în final, multe proverbe se întorc tot la felul în care vorbești cu oamenii. Nu degeaba există expresia: Zboru dulți, zboru aduți., adică Vorba bună, vorbă bună aduce. E o concluzie simplă, dar foarte adevărată: cum te porți, cum vorbești, cum îi tratezi pe ceilalți — toate se întorc la tine.

Iar asta nu rămâne doar la nivel de vorbe. Pentru că, atunci când o comunitate își păstrează limba, respectul și valorile, ele se văd și în felul în care oamenii ei merg mai departe: în munca lor, în ambiția lor și în felul în care reușesc să lase ceva bun în urmă. În cazul aromânilor, lucrul acesta se observă foarte clar. Nu e vorba doar despre tradiții sau despre proverbe, ci și despre o energie a comunității care s-a transformat, în timp, în rezultate reale și în oameni care au reușit să se afirme. De aceea mi se pare important să-i privim pe aromâni nu doar ca pe o parte a istoriei, ci ca pe o comunitate activă, prezentă, care a contribuit în mod vizibil la viața României prin performanță, seriozitate și talent.

 

De-a lungul timpului, comunitatea aromână a contribuit în mod semnificativ la viața culturală, sportivă și artistică a României. Membri ai acestei comunități au ajuns să fie cunoscuți și apreciați atât pe plan național, cât și internațional. Prin realizările lor, ei au adus prestigiu României și au demonstrat vitalitatea și valoarea moștenirii aromâne, care continuă să fie o parte importantă a identității culturale românești. Aromânii nu înseamnă doar „obiceiuri păstrate”, ci și contribuții reale în sport, în muzică, în artă și în cultură.

În sport, cele mai evidente exemple sunt Simona Halep și Gheorghe Hagi. Halep, din Constanța, a ajuns lider mondial și câștigătoare de Grand Slam, iar parcursul ei a rămas o lecție de disciplină și ambiție. În același timp, Hagi a devenit un simbol pentru fotbalul românesc și a continuat să conteze și după retragere, prin ceea ce a construit pentru generațiile următoare. (Și da, e imposibil să nu-l menționăm și pe Ianis Hagi, care duce mai departe numele în sport.)

Tot în sport, comunitatea aromână e prezentă și prin alte nume mari: Cristian Gațu, legendă a handbalului românesc, Simona Amânar, una dintre gimnastele de aur ale României, sau Elizabeta Samara, campioană europeană la tenis de masă, tot din Constanța.

În muzică, aromânii se simt mai ales acolo unde limba rămâne vie. Există artiști care au păstrat cântecul armânesc și l-au dus mai departe în comunitate, cum sunt Pindu, Hrista Lupci și Stelu Enache, iar în zona pop Elena Gheorghe a vorbit deschis despre identitatea ei aromână și a promovat constant cultura comunității, inclusiv prin piese în aromână. Mi se pare important lucrul acesta, pentru că muzica e una dintre cele mai rapide forme prin care o limbă ajunge la oameni: o asculți, o reții, o simți, chiar dacă nu o vorbești perfect.

În teatru și film sunt nume pe care le știe aproape toată lumea: George Vraca, Toma Caragiu și Ion Caramitru. George Vraca a fost unul dintre cei mai mari actori ai perioadei interbelice, apreciat pentru forța expresivă și vocea sa inconfundabilă, interpretând roluri memorabile din dramaturgia clasică românească și universală. Toma Caragiu, actor de teatru și film extrem de iubit, provenea dintr-o familie aromână și s-a remarcat prin inteligența, umorul și profunzimea rolurilor sale, devenind un simbol al satirei și al artei actoricești românești. Ion Caramitru, de asemenea de origine aromână, a fost un actor, regizor și om de cultură de mare anvergură, cu o carieră impresionantă pe scenele din țară și din străinătate, contribuind decisiv la dezvoltarea și promovarea teatrului românesc contemporan.

Și, pentru că tot am vorbit atât de mult despre limbă, merită menționați și cei care au lucrat cu aromâna la nivel serios, academic: Matilda Caragiu Marioțeanu, Tache Papahagi și Nicolae Saramandu sunt nume esențiale când vine vorba despre studiul limbii și culturii aromâne. Tache Papahagi a fost lingvist, filolog și folclorist, cunoscut pentru cercetările sale asupra dialectelor sud-dunărene și pentru culegerea și valorificarea tradițiilor aromâne. Matilda Caragiu Marioțeanu, lingvist de prestigiu și membră a Academiei Române, a avut un rol fundamental în cercetarea limbii aromâne și a raporturilor acesteia cu limba română, contribuind decisiv la recunoașterea valorii sale științifice și culturale.

În literatură un exemplu important este Victor Eftimiu, dramaturg și poet care a devenit cunoscut în literatura română prin piesele sale și prin contribuția la viața culturală a epocii. Chiar dacă opera lui nu este exclusiv „despre aromâni”, faptul că un autor de origine aromână a ajuns un nume atât de solid spune multe despre deschiderea și forța acestei comunități. Într-o direcție mai apropiată de păstrarea directă a identității, Hristu Cândroveanu rămâne o voce esențială: el a susținut constant cultura aromână prin scris, implicare și promovare, fiind unul dintre cei care au insistat că aromâna merită să fie cunoscută, nu lăsată să se piardă. Iar dacă ne uităm spre prezent, apar și autori contemporani, precum Saviana Stănescu, care arată că literatura nu este doar „ce a fost”, ci și ce se poate construi mai departe: o continuitate culturală care nu se oprește la generațiile vechi.

Prin activitatea și reușitele lor, acești oameni au contribuit la afirmarea României în lume și au evidențiat rolul important pe care comunitatea aromână îl are în cultura și sportul național.

Ne-ar plăcea ca după articolul acesta să rămână nu doar informația, ci și un pic de curiozitate din partea voastră. Aromânii au o istorie, o limbă și o cultură care s-au păstrat în timp, iar asta nu e puțin lucru. Nu trebuie să fii aromân ca să ți se pară interesant; e suficient să înțelegi că există, lângă noi, o comunitate cu „vorba ei”, cu rânduiala ei și cu o identitate clară. Dacă data viitoare când auzi aromână îți vine să zâmbești și să întrebi ce înseamnă?, atunci chiar ne bucurăm.

Surse de documentare:

  • Studiu etnografic, vol. I
  • Românii balcanici (Aromânii) – Maria Magiru
  • Arta populară a aromânilor din Dobrogea – Alexandru Guduvan
  • Dicționarul dialectului aromân general și etimologic – Tache Papahagi
  • https://lingv.ro/wp-content/uploads/2024/09/Manual-de-dialect-aroman-BT.pdf
  • https://ro.scribd.com/document/469927332/Proverbe-aromane-pdf

Surse foto:

  • https://en.wikipedia.org/wiki/Simona_Halep_career_statistics
  • https://adminis.ro/de-interes/gheorghe-hagi-implineste-59-de-ani/
  • https://i0.wp.com/www.sportivity.ro/wp-
    content/uploads/2017/04/cristian-gatusquare.jpg?w=545&ssl=1
  • https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fpro.butterfly.tt%2Fplayer-
    women%2Fsamara.html&psig=AOvVaw109PGFgHdXYcJqtcwGrr3O&ust=1769966025574000&source
    =images&cd=vfe&opi=89978449&ved=2ahUKEwiz0YKzo7aSAxVZCxAIHTcbBCYQjRx6BAgAEBo
  • https://www.cosr.ro/sportive/amanar-simona
  • https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fro.wikipedia.org%2Fwiki%2FGeorge_Vraca
    &psig=AOvVaw3m9Khaw10oRbYgSHjYrkDm&ust=1769965281594000&source=images&cd=vfe&opi
    =89978449&ved=2ahUKEwiG1KHQoLaSAxUcOxAIHQpAK6IQjRx6BAgAEBo
  • https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fm.cinemagia.ro%2Factori%2Ftoma-
    caragiu-2712%2Fimages%2F4396559%2F&psig=AOvVaw31WavLRJBagaUSsqd-
    OT1Q&ust=1769965495154000&source=images&cd=vfe&opi=89978449&ved=2ahUKEwj6r4y2obaS
    AxXeFBAIHeWGCrQQjRx6BAgAEBo
  • https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fwww.viva.ro%2Fgalerie-foto%2Fcarte-de-
    condoleante-in-memoria-lui-ion-caramitru-
    2739030%2Fattachment%2F240656852_4297820873628826_1689666125734165894_n-
    2%3Fpid%3D2739030&psig=AOvVaw1jl8QQ_5VZv5BYv1hrseAP&ust=1769965517718000&source=i
    mages&cd=vfe&opi=89978449&ved=2ahUKEwi2xe3AobaSAxXSOhAIHdAeNVUQjRx6BAgAEBo
  • https://ro.wikipedia.org/wiki/Matilda_Caragiu_Mario%C8%9Beanu
  • https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fwww.tinutulpadurenilor.eu%2Fp%2Ftache-
    papahagi-si-tinutul-
    html&psig=AOvVaw3LYEh6pEntzcNSbU554bjc&ust=1769965816521000&source=images
    &cd=vfe&opi=89978449&ved=2ahUKEwizg6vPoraSAxXgPhAIHY7vMWwQjRx6BAgAEBo
  • https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fluceafarul.net%2Fformarea-dialectelor-
    romanesti%2F1-acad-nicolae-
    saramandu&psig=AOvVaw0heTbsDHzbjEB4S_0JhY9v&ust=1769965847987000&source=images&cd=
    vfe&opi=89978449&ved=2ahUKEwj_xaveoraSAxVdDxAIHfw5MZMQjRx6BAgAEBo
  • https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fen.wikipedia.org%2Fwiki%2FVictor_Eftimiu
    &psig=AOvVaw0d1twM3zq2omUsIXwN4wxU&ust=1769965867484000&source=images&cd=vfe&op
    i=89978449&ved=2ahUKEwjYxtHnoraSAxWLCxAIHXXBE1UQjRx6BAgAEBo
  • https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fwww.romaniatv.net%2Fmoment-trist-
    pentru-comunitatea-de-aromani-a-murit-hristu-
    html&psig=AOvVaw1CMRapqFLwPf8krKBUug7X&ust=1769965888729000&so
    urce=images&cd=vfe&opi=89978449&ved=2ahUKEwiOoOLxoraSAxXbDBAIHRbLFOUQjRx6BAgAEBo
  • https://fnt.ro/2020/saviana-stanescu-dramaturg-acum-aici-
    altfel/

O olimpiadă altfel

Posted on by Maria-Andreea PETREA

Deseori sunt întrebată: De ce germana?, iar de fiecare dată răspund același lucru: Pentru că este marea mea dragoste.

De asta mi-am dat seama chiar de la începutul clasei a cincea. La prima oră de limba germană, am simțit o adevărată conexiune cu doamna profesoară, ceva ce nu poate fi explicat, ci doar trăit; ceva ce m-a motivat, de-a lungul anilor, să merg mai departe și să aprofundez cât mai mult studiul acestei discipline. Odată cu fiecare cuvânt învățat, cu fiecare răspuns corect, cu fiecare încurajare primită, frica și nesiguranța caracteristice oricărui novice au dispărut, iar visul meu, fragil la început, s-a transformat, treptat, într-o pasiune puternică. Ea continuă să mă definească.  

Pentru mine, germana nu a fost niciodată o simplă materie școlară, ci, din contră, a devenit o parte esențială a identității mele: nu există zi fără măcar o mică doză de germană, iar un an fără participare la olimpiadă este, pur și simplu, de neconceput pentru mine.

La Olimpiada de Limba Germană Modernă am debutat în clasa a VIII-a. Totul a început aproape din joacă, dintr-o pură curiozitate față de nou. Nu aveam un plan măreț, nici vreo strategie clară. Știam doar că îmi place limba germană și că vreau să savurez cât de mult posibil din ea. A fost ceva spontan: o recomandare din partea doamnei profesoare, care a văzut în mine ceva ce eu încă nu conștientizam pe deplin. Am acceptat provocarea fără să știu că acel „da” spus atunci, mai mult cu dubii decât cu entuziasm, avea să-mi schimbe întreaga viață.

Câteva săptămâni mai târziu, am aflat că am reușit să mă calific la faza națională, destinată liceenilor. M-am bucurat tare mult, însă inițial mi-am făcut, inevitabil, foarte multe griji: dintre câteva sute de participanți veniți din întreaga țară, cu toții printre cei mai buni, extrem de inteligenți și cu obiective mărețe, eu eram „mezina olimpiadei” și, foarte probabil, și cea mai lipsită de experiență. Habar nu aveam la ce să mă aștept și mă întrebam constant dacă aveam să-mi fac măcar vreun prieten, cum urma să mă descurc, dacă făcusem alegerea potrivită. Cu cât se apropia data deschiderii olimpiadei, cu atât îmi făceam și mai multe gânduri sau scenarii, trăiam frământări, fără să știu că urma pentru mine, fără să exagerez, una dintre cele mai frumoase săptămâni din viață.

Ajunsă la Bistrița, nu a durat mult până să încep să simt magia competiției. Era o atmosferă aparte, copleșitoare, cum nu mai experimentasem până atunci. Încă de la primele momente ale ceremoniei am rămas fascinată de pasiunea cu care ne vorbeau profesorii și, mai mult decât atât, de entuziasmul colegilor mai mari, care deja aveau câteva participări în spate și parcă savurau fiecare moment, așteptând cu nerăbdare începutul unei noi aventuri.

Cine s-ar fi gândit că, peste câțiva ani, urma să ajung exact ca cei pe care îi priveam cu atât de multă admirație și curiozitate? Deja conștientizam că totul era real, că nu eram într-un vis și că participam, pentru prima dată, la cel mai important și mai exigent concurs de limba germană din țară, reprezentându-mi județul. Dar am trecut rapid de la agonie la extaz (și încă nici nu știam ce aveam să trăiesc în zilele următoare!).

Am avut nevoie de mai puțin de o zi ca să ajung să-mi promit că voi transforma această olimpiadă într-o tradiție personală: că orice s-ar întâmpla, n-o să renunț și că o să mă întorc, anual, cu din ce în ce mai multă experiență, pasiune și dorință de performanță.

Cu bucurie vă mărturisesc că am reușit să-mi păstrez promisiunea, iar acum, în clasa a XI-a, urmează să particip pentru a patra oară la olimpiadă, cu inima deschisă și speranțe mari că și anul acesta voi avea șansa să mă bucur de o experiență unică la faza națională, fiindcă acolo am descoperit o olimpiadă altfel. O olimpiadă în cadrul căreia cunoștințele lingvistice, deși, în mod evident, importante și ele, nu sunt ținta principală. Toți participanții știu germană. Diferența o fac modul în care se confruntă cu necunoscutul, creativitatea cu care abordează fiecare provocare pe care o au în față și curajul de a fi unici și de a se face văzuți.

Revenind la începutul acestei aventuri, la prima participare știam doar că, după proba scrisă, de elaborare a unui eseu, urmează o așa-numită „probă de proiect”. Am avut însă parte de o mare surpriză când am aflat în ce constă. Am fost repartizată într-o sală de clasă, alături de alți 7 participanți la olimpiadă, pe care nu-i mai văzusem niciodată. Fiecare era din alt județ, din alt colț de țară. Ne priveam curioși, așteptând să aflăm ce aveam de făcut. Vestea că tocmai deveniserăm colegi de echipă, însărcinați să punem în scenă, într-o piesă de teatru cât mai autentică, mesajul pregnant al unui roman citit la fața locului și să realizăm și un afiș creativ care să ilustreze simbolurile cele mai importante din carte, a venit de-a dreptul ca un rollercoaster.

Nu mi-aș fi imaginat vreodată că va trebui să devin, într-un timp atât de scurt și într-un mediu necunoscut, actriță, regizor, scriitoare, prezentatoare, designer vestimentar și pictoriță. Și acestea sunt doar câteva dintre rolurile pe care a trebuit să mi le însușesc. Dar iată că am făcut-o!

Și nu regret absolut nimic. Nu a fost deloc ușor, iar faptul că nu știam mai nimic despre coechipierii mei nu a simplificat deloc lucrurile. Fiecare avea alte trăsături de personalitate, alte idei, alte argumente și, desigur, orgoliile proprii. Au fost multe momente în care am crezut că nu vom reuși să ducem proiectul la bun sfârșit. Am învățat, totuși, să ne acceptăm, să ne ascultăm reciproc și să facem compromisuri, astfel încât să ajungem la cea mai bună versiune a proiectului nostru și, mai mult decât atât, la cea mai bună versiune a noastră. Nu mai eram adversari, ci prieteni: eram acolo, unul pentru celălalt, dornici ca fiecare dintre noi să fie pus în valoare și să arătăm tuturor ce am reușit să construim de la zero, împreună. În acele câteva zile petrecute cu echipa, de dimineața până seara târziu, am plâns, am râs și ne-am bucurat de fiecare mică reușită a noastră.

Am cunoscut persoane extraordinare, în fiecare an, oameni care mi-au colorat viața și care mi-au arătat care este, de fapt, cel mai prețios lucru cu care te întorci de la o competiție: nu premiul, ci experiențele fantastice și legăturile speciale create acolo. De aceea am revenit la Olimpiada de Limba Germană Modernă, parcă de fiecare dată cu mai multă poftă de nou, cu un plus de încredere și cu o mare bucurie să-mi creez noi amintiri minunate. Mi-am descoperit, treptat, o nouă latură a mea, am văzut de ce sunt capabilă și am învățat lecții valoroase.

 Anul trecut a fost cu adevărat deosebit pentru mine, întrucât un mare vis a devenit realitate: am obținut Premiul I la proba individuală, cu cel mai mare punctaj din cadrul întregului concurs. Îmi este greu să exprim in cuvinte emoțiile trăite. A fost absolut magic! Iar aruncând un ochi în urmă, la prima mea participare la olimpiadă, o privesc cu drag și recunoștință pe acea adolescentă emoționată și confuză, dar care nu a renunțat niciodată la visurile ei: pe mine de la 14 ani!

În adâncul cuvintelor

Posted on by Antonia-Ianula TODE

Răsfoind reviste din anii trecuți, am găsit în numărul 1 din 2023, într-o recenzie la Greața de Jean-Paul Sartre scrisă de Bianca Seceleanu, un pasaj subliniat: […] ființa umană are nevoie să-și transcendă starea actuală pentru a se proiecta în planuri și proiecte de viitor, pentru a se putea defini pe sine. Nu-mi mai amintesc ce a însemnat pentru mine atunci sau motivul pentru care l-am subliniat. Însă acum, după trei ani în care m-am proiectat în Zări Alb Astre, îl redau aici pentru că surprinde esența rolului pe care revista școlii l-a avut în devenirea mea.

Acum îmi dau seama că, pentru adolescenta extraordinar de confuză care eram, scrierea recenziilor de carte pentru revistă reprezenta cel mai important act de autodefinire.  Perioada aceea stranie nu-mi promitea niciun viitor care să mă mulțumească, niciun drum clar căruia să mă dedic, pentru că pur și simplu îmi lipseau gândurile, revelațiile, intuiția care să mă ducă la ele. Dacă aș fi o construcție, aș putea spune că eram neterminată. Cred că odată cu fiecare carte citită și cu fiecare recenzie scrisă, mă completam pe mine, proiectându-mă în scris, frază cu frază, gând cu gând. Să redactez un articol era pentru mine chiar mai mult decât un proiect pe care îl iubeam. Conceperea lui era modul în care gândul meu se lovea de pereții propriului sens, învățând să se formeze.

Sensul nu apare instantaneu, ci se construiește prin interpretarea evenimentelor, gândurilor, emoțiilor, care, în timp, ia formă narativă. Proiectarea în viitor este un fel de autonarațiune; viețile noastre sunt pentru noi niște povești.

Așa explic, mai întâi, modul în care cititul de ficțiune și analiza a ceea ce citesc m-a ajutat să găsesc sens în propria poveste: prin exemplu. Ideea împachetată în cuvinte și livrată ca atare nu are același efect, pentru o conștiință care se definește în timp, ca ideea trăită, transmisă ca experiență. Fixându-le prin scris, ideile s-au integrat structural în mine și m-au făcut cine sunt azi.

Așa explic, apoi, și importanța pe care o publicație școlară o are pentru elevi și pentru instituție, ea funcționând ca o memorie narativă a liceului. Paginile revistei și site-ul acesteia pun la păstrare întrebările pe care ni le-am pus cândva, felul în care am privit lumea, aspectele societății care ne-au trezit interes sau indignare, spunând ceva despre fiecare generație. De exemplu, vizitând de curând site-ul, am observat preocuparea actuală pentru modul în care sinele se deformează sub presiunea societății: șlefuit prin trenduri, fragmentat de nevoia de validare, procustat de conștiința individuală sau colectivă. Din perspectiva mea, textele exprimă starea primei generații care a crescut integral în era Instagram și TikTok, generație care, în ciuda acestui context, rămâne conștientă și refuză să trăiască în superficialitate.

Mai mult, fără mărturiile noastre, cei ce vor intra în liceu peste douăzeci de ani nu ar înțelege ce au însemnat pentru noi activitățile, proiectele cărora ne-am dedicat: Clubul de Lectură, Clubul de Debate, Festivalul Aplauze, conferințele domnului Boskoff și multe altele. Toate acestea sunt evenimente care trec, generațiile care le-au trăit pleacă, dar revista le fixează în timp. Zări Alb Astre nu este doar o colecție de texte, ci un proiect narativ, o încercare conștientă de a da formă și consistență unei experiențe comune. Astfel, liceul nostru este de aproape 80 de ani o poveste colectivă. El nu înseamnă doar prezent, ci și memorie și continuitate.

Să contribui la continuarea poveștii mirciste și la materializarea ei în două numere tipărite a fost pentru mine o experiență unică, de care îmi este teribil de dor. Îmi este dor să urc articole pe site, să culeg descrieri pentru facebook, să caut idei de copertă, fonturi, imagini. Îmi este dor să plănuiesc viitorul revistei alături de redacție, de Ema și de doamna Cîrligeanu.

Îmi lipsesc săptămânile pe care le începeam cu gândul că, de-a lungul lor, trebuie să scriu recenzii. Deși acum nu mai este centrul preocupărilor mele, scrisul m-a făcut să-mi dau seama că-mi place să mă gândesc la lucruri și să intru în profunzimea lor, nu prin faptul că mi-a oferit răspunsuri, ci pentru că mi-a construit structura mentală, intuitivă, prin care să le caut, în lume și în mine.

O poveste despre patrimoniul cultural al Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”

Posted on by Bogdan Andrei ISTRATE-CUCUIANU

Istoria bogată a CNMB, care se întinde pe parcursul a 130 de ani, este compusă din multe istorii particulare generate de evenimente, conjuncturi și personalități. De-a lungul timpului, a reprezentat un etalon al educației constănțene și românești, aici instruindu-se zeci de mii de elevi de top ai orașului, sub îndrumarea unor profesori extrem de dedicați. Emblema de „mircist” este purtată în suflet cu fală de absolvenții colegiului. Dar multe povești demne de rememorat de către generații întregi au fost scrise și dincolo de porțile instituției, întâlnindu-se, în cele din urmă, cu ea.

Voi evoca una dintre aceste povești, și anume istoria colecției de cărți donate Colegiului de către Marin Ionescu-Dobrogianu, istorie care păstrează dramatismul și parfumul vremurilor de altădată.

Această poveste se deschide în anul 1890, atunci când colonelul Ionescu-Dobrogianu începe să colecționeze volume rare din secolele XVII-XVIII, însumând peste 30000 de titluri, grupate în 4732 de volume.

Cine a fost Marin Ionescu-Dobrogianu? Bucureștean prin origine, provenind dintr-o familie foarte modestă, a urmat o carieră militară, avansând de la condiția de simplu soldat, la aceea de colonel. Ca sublocotenent în Armata Română, odată cu absolvirea Școlii de Subofițeri de la Bistrița, a fost repartizat la Garnizoana din Constanța și așa a început marea sa iubire pentru ținutul de la malul mării. Atât de puternic a fost atașamentul său față de acesta, încât Marin Ionescu și-a adăugat numelui inițial elementul „Dobrogianu”. A fost o personalitate a lumii militare constănțene, un comandant respectat și devotat carierei, însă cele mai ardente preocupări au rămas cultura, în general, și cercetarea istorică și geografică, în special. A publicat zeci de studii despre Dobrogea, a întreținut o bogată colaborare cu publicațiile locale și a primit mai multe distincții de cea mai înaltă valoare pentru activitatea lui științifică și culturală. Printre ele, amintim Medalia de Aur oferită de Academia Română (1906) și Medalia „Bene Merenti clasa I”, acordată de Regele Carol I.

Pe fondul acestei intense preocupări pentru cultură și știință, s-a născut și dezvoltat pasiunea lui Marin Ionescu-Dobrogianu pentru colecționarea de cărți rare și valoroase. Din păcate, această colecție adunată cu greu pe parcursul multor ani a fost jefuită și risipită în timpul Primului Război Mondial, atunci când Dobrogea a fost sub ocupație străină. O parte a populației dobrogene s-a refugiat atunci în alte provincii românești, abandonându-și casele și bunurile agonisite, același exod cunoscându-l, în mare măsură, și autoritățile administrative.

După haosul și teroarea provocate de ocupanți, odată încheiat războiul, societatea constănțeană se reașază în matca ordinii și, treptat-treptat, a dezvoltării. În acest nou climat, domnul Ionescu-Dobrogianu arată că nu și-a abandonat colecția, apelând în repetate rânduri conștiința constănțenilor pentru a încerca să își recupereze volumele furate și oferind chiar recompense materiale considerabile celor care aveau să îl ajute. Atitudinea sa față de evenimentele nefericite care au dus la pierderea acestei colecții este evidentă în utilizarea repetată a verbului „a prăda” în toate comunicările lui oficiale, în reviste sau ziare ale acelei vremi. În numărul 213 al revistei „Dobrogea Jună”, publicat la 16 septembrie 1923, se scrie: „D. Col. Ionescu-Dobrogianu roagă pe cei care au cărți cu ștampila «Biblioteca Colonel Ionescu-Dobrogianu», prădată pe timpul ocupațiunii streine să i le aducă la domiciliu în strada Eminescu, în fața Cazinoului. Le plătește cu prețuri mari.”. Au fost recuperate, însă, numai aproximativ 1000 de unități, dintre care 435 de volume, 56 de reviste și câteva atlase și hărți. 

Anul 1931 marchează un moment de importanță culturală majoră atât pentru orașul Constanța, cât și pentru toată Dobrogea – întemeierea Bibliotecii Județene de către Ioan N. Roman, al cărui nume instituția îl poartă și în prezent. În acest context, în data de 8 iunie 1932, în cadrul festivității de încheiere a anului școlar la, atunci, Liceul „Mircea cel Bătrân”, Marin Ionescu-Dobrogianu are inițiativa de a dona acestei instituții cărți din colecția particulară, punând astfel bazele unei biblioteci pentru elevii săi. Așa a luat naștere biblioteca școlii noastre, cu cărțile, albumele, hărțile și revistele donate atunci. Să adăugăm faptul că, începând cu 1920, vreme de câțiva ani, ilustrul om de cultură a fost profesor de istorie și geografie la Liceul „Mircea” pe care, iată, ulterior l-a înzestrat cu minunata sa colecție bibliofilă.

Marin Ionescu-Dobrogianu s-a stins din viață la puțini ani după ce a făcut această donație de ctitor cultural, în 1938.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, colecția bibliofilă a fost ascunsă undeva în incinta școlii, spre a fi protejată, neștiindu-se unde anume se afla această comoară culturală. Vremurile erau tumultuoase, de o nesiguranță individuală și comunitară care făcea ca atenția tuturor să se concentreze pe prioritățile vitale. Problema fondului de carte al liceului era cu totul secundară, iar după război, pentru mai bine de 70 de ani, colecția colonelului Ionescu-Dobrogianu s-a crezut pierdută pe vecie.

Asta până în anul 2015, atunci când doamna bibliotecară Ionela Simula a făcut o descoperire uluitoare. Era anul în care s-a renovat biblioteca școlii, cu scopul transformării acesteia în CDI (Cabinet de Documentare și Informare). Pentru a fi extinsă în camera alăturată, peretele din dreapta al încăperii inițiale a fost spart, nu înainte de a fi date jos toate cărțile de pe rafturile înalte până la tavan, spre a fi recatalogate. Atunci a fost descoperită, în spatele unor manuale de matematică vechi de când lumea, o parte dintre cărțile considerate dispărute! Mai apoi, în urma mai multor cercetări, a fost găsit în podul liceului și restul colecției, așa încât donația colonelului a fost reîntregită după atâta amar de vreme. Această descoperire a atras atenția media la momentul respectiv, evenimentul fiind consemnat în ziarele locale.

În prezent, la aproape 100 de ani de la donarea cărților, colecția bibliofilului Ionescu-Dobrogianu, care conține titluri în limbile română, engleză, franceză și germană, este expusă în vitrinele din cancelaria Colegiului. Ștampila bibliotecii Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” strălucește acum pe prima pagină, alături de aceea, mai veche, a bibliotecii Liceului „Mircea cel Bătrân”, cea a colecției private a colonelului Ionescu-Dobrogianu și a celorlalte colecții private prin care au mai trecut volumele din momentul în care au fost „pierdute”.

Parcurgând rafturile celor două vitrine, reținem câteva titluri, cu intenția de a le nota pe cele mai semnificative: „Histoire Universelle Illustrée des Pays et des Peuples” (vol. I-VIII); „La Grande Encyclopédie” (vol. 1-28); „Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești” și „Documente privitoare la istoria Românilor”; „Helmolts Weltgeschichte” (vol. 1-9); „Brockhaus’ Konversationslexikon” (vol. 1-17); „Recensământul populației României” (1930); „Dictionariu Franceso-Romanu” (1859); „Voyage en Bulgarie” (1845); colecțiile „Revista română”, „Vieața nouă” și „Revista Fundațiilor Regale”; „L’évolution de l’humanite”; Goethe – „Faust”; Ovidius – „Metamorfozele” (Ediții în franceză și germană) etc.  Ele sunt o dovadă a istoriei mirciste bogate și vii, impregnate în orice colț din clădirea aceasta monumentală.

Voi încheia povestea citând chiar cuvintele lui Marin Ionescu-Dobrogianu, care acum stau afișate în locul unde a fost găsită colecția, adică în biblioteca CNMB: „Se înzestrează acest centru cultural, care va răspândi lumină în tot cuprinsul Dobrogei noastre”.

Le consider cuvinte profetice, fiindcă, într-adevăr, Colegiul „Mircea cel Bătrân” a luminat drumul cunoașterii și al succesului pentru mulți tineri dobrogeni.

O reîntoarcere acasă

Posted on by Ema APOSTOL

Acesta-i efectul existenței de-a-ntoarselea, spuse Regina cu blândețe. Întotdeauna te face să te simți neliniștit la început… însă e un mare avantaj în asta, acela că memoria funcționează în ambele direcții.

Alice în Țara Oglinzii și ce a găsit acolo, Lewis Carroll

Sursă: Pinterest

În urmă cu patru ani, fiind proaspăt mircistă, m-am înscris printr-un formular (căci așa se proceda în acea vreme îndepărtată și încețoșată) în redacția revistei Zări Alb Astre. Nu știam care voiam să-mi fie rolul în redacție, nici ce fel de articole îmi doream să scriu sau ce subiecte să abordez; tot ce știam era că voiam să scriu. Astfel, prin lipsa (justificată) de strictețe a numărului din acel an și prin libertatea absolută oferită redactorilor, am ajuns să scriu, aproape dintr-un impuls de moment, despre un personaj cultural important, dar care, totuși, nu avea tangență cu viața de mircist: Dan Slușanschi, unul dintre cei mai mari clasiciști români.

Acum, privind retrospectiv, nu mai pot spune că alegerea a fost întâmplătoare și nici că bunele spirite care veghează de mai bine de șapte decenii (în momentul în care veți citit aceste cuvinte se vor fi împlinit deja opt!) peste cei care se încumetă să privească înspre zări și înspre astre nu au avut, totuși, o direcție bine conturată în ceea ce privea articolul meu. Acum, ca studentă a foștilor studenți ai profesorului Slușanschi (deci, actualmente magiștri), când mă gândesc la o putere supraordonată îmi revine în amintire rostul și sentimentul apartenenței pe care revista mi le-a oferit.

Fără să mă refer (deocamdată) la rolul social și cultural al unei publicații școlare, voi spune că simplul act al scrierii modelează atât mintea și sufletul, cât și drumul pe care alegem să-l urmăm. Partea aceea tenebroasă și de neînțeles din noi care este responsabilă de alegerea și de înlănțuirea cuvintelor, de închipuirea stărilor posibile de existență într-un text, partea aceea care suferă când nu poate scrie și care scrie când suferă, are o minte proprie și o judecată infailibilă, o clarviziune uneori înfiorătoare. Înțelege ce se întâmplă în viața noastră și își dă seama de ce se va întâmpla mai rapid și mai limpede ca noi, îndrumându-ne cu răbdare. Pentru ea, timpul nu se mișcă într-o singură direcție, iar amintirile pe care le folosește în scris îi vin atât din trecut, cât și din viitor, și tot ce ne cere în schimbul acestui potențial imaginativ uriaș este încrederea.

Urcând (sau poate coborând, căci în ceea ce ne privește spațiul devine în anumite momente la fel de labil ca timpul) de pe planul personal spre cel colectiv, trebuie remarcat un anume ezoterism al revistei. Întâlnirile redacției semănau, privite din anumite unghiuri și sub o lumină caldă, cu întâlnirile unei societăți secrete; instruirea actualilor redactori-șefi de către mine și Antonia a avut aroma transmiterii unui ritual misterios; fiecare articol scris părea să ne aducă mai aproape de taina pe care încercam, conștient sau nu, să o pătrundem; iar realizarea ultimelor două numere ale revistei a părut un experiment alchimic incitant, dificil, cu un rezultat dintre cele mai frumoase.

Căci, într-adevăr, ce altceva au reprezentat munca depusă în cadrul revistei, întâlnirile duminicale ale Clubului Conspiratorilor și orele de limba și literatura română ale doamnei profesor Cârligeanu, dacă nu începutul unei călătorii inițiatice? Acum, întrebată fiind dacă sunt sigură că am procedat corect optând pentru filologia clasică, îmi dau seama că, după ce mi-a fost deschis apetitul pentru cunoaștere (dar și pentru întâlniri clandestine), aceasta a fost singura alegere posibilă. În cea de-a doua etapă a inițierii mele am trecut de la Ion Barbu la Pindar și de la consilii în micuțul cabinet de română din liceu la traduceri din latină în micuța catedră a secției de filologie clasică.

Trecând într-un plan mai exoteric, nu mă voi rezuma la a spune doar că Zări Alb Astre oferă liceului prestigiu, ci voi afirma (fără orgoliu de data aceasta, căci nu mai fac parte din colectivul redacțional, ci doar cu admirație și mândrie) că Zări Alb Astre educă gustul publicului mircist. Mi se întâmplă uneori, departe fiind de briza mării, să mi se aprindă în piept un dor greu de suportat, greu de înghițit, iar atunci intru pe site-ul revistei, în speranța că aș putea să-l domolesc citind câteva cuvinte de acasă. Inima îmi rămâne captivă în nostalgie, însă puțin mai ușoară, căci nu pot să nu mă mir și să nu admir calitatea excepțională a textelor publicate: articole de opinie, pe teme atât de îndrăznețe încât trezesc groază în cei prea ușor impresionabili, însă scrise cu o incisivitate meticuloasă, făcând uz de un umor fin și pătrunzător și absolut delicios; poezii de un post-post-post-modernism splendid, care demonstrează o înțelegere a cuvintelor ce vine dintr-o genune a conștiinței care cu greu poate fi măcar ghicită de cei neinițiați în misterele poeziei; articole culturale, concepute atât de scrupulos, încât până și cei care credeau că știu câte ceva despre subiectele abordate fac, rușinați, un pas în spate.

Se observă un spirit din ce în ce mai exigent în paginile mirciste, lucru demn de admirat într-un timp așa de straniu ca cel pe care îl trăim: un timp al lecturilor superficiale, niciodată duse până la capăt din lipsă de timp/ atenție/ interes; un timp al lucrurilor făcute doar de dragul de a fi făcute; un timp al celor ce nu mai văd niciun scop în cunoaștere. Într-o astfel de vreme obscură, o publicație școlară devine aproape un angajament civic, iar atunci când e realizată cu iubire, devine un act de salvare.

Scriitorii mirciști, fie ei veterani, fie nou-veniți, par să tindă, prin articolele lor, spre mai mult și spre mai bine, iar tot ce-mi rămâne mie de făcut, ca fost redactor și actual cititor al Zărilor, este să mă bucur de articolele lor de departe și să mă mândresc că am făcut și eu parte, la un moment dat, dintre cei cu inimi ocrotite de Frumos.

Caricatura și esența omenescului

Posted on by Alsu ISMAIL

Diferit și totodată același, revăzut și remodelat în memoria universală de atâtea ori, omul este o instanță asupra căreia se abat necontenit cercetătoare și aprige priviri. Acest cumul de viziuni îi confera identitate socială, atât de înrădăcinată în însăși natura sa individuală, încât devine singurul reper tangibil al existenței sale. Reprezentarea sintetică, ingenioasă și, bineînțeles, satirică a tuturor perspectivelor și opiniilor asumate despre cineva sau ceva din actualitate, prin imagine – aceasta este CARICATURA. Privind o caricatură, îl descoperi, de fapt, pe omul din spatele măștii. Căci, întregul proces constă în modelarea unui chip mult mai sugestiv caracterologic decât înfățișarea reală a reprezentatului.

Caricatura este una dintre puținele forme de artă vizuală menite să demaște realitatea din unghi comic, captând insuficiența ori excesul a ceva sesizat mai întâi de gândirea colectivă. O artă, însă, de multe ori neglijată sau deturnată.

Putem declara că este o artă a actualității, al cărei nucleu este însăși eroarea. Înzestrată cu o monstruoasă forță exprimativă, caricatura este de neegalat în îmbinarea datelor contextuale cu aluziile simbolice, a receptării realității cu o jovială poftă a jocului satiric. Ce e drept, uneori este zdrobitoare până la un insuportabil dezgust, alteori meschină, dar ea rămâne o surprinzătoare ofertă de interpretare a realului, fiind în nemijlocită conexiune cu el. Artistul este cel care, prin forța alegerii, se folosește de caricatură pentru a reprezenta brutalitatea și grotescul conform propriei viziuni. Imaginea caricaturală este un rezultat al gândurilor noastre, dar ilustrat într-o manieră atât de distorsionată încât nu ne mai aparține. Aceasta capătă mai mult înfățișarea unei idei volubile, colosale. Chiar dacă nu ne regăsim în atitudinea asumată de artist, sesizăm cu ușurință originea ei și nevoia lui de a o evidenția și de a o răspândi. Bineînțeles, percepem intenția caricaturistului doar dacă suntem conectați la realitatea curentă, ceea ce constituie și condiția limitativă a caricaturii. Cum am putea înțelege o caricatură fără să avem informații despre contextul istoric în care s-a născut, cu umorul său cu tot?

 Louis Raemaekers,

To your health civilization, 1916

Moartea închină un pocal imens plin cu sânge când, în numele onoarei, puterile europene au început un război de proporții mondiale, sacrificând inutil milioane de vieți.

Umorul și comicul sunt, la rândul lor, categorii subtile și destul de bizare. Fiecare om, cultură, perioadă istorică manifestă un mod specific de înțelegere a comicului, de sesizare a lui în real și de practicare a lui, după normele și valorile care-i circumscriu viața. Nu există o glumă universală, deși sunt infinite neconcordanțe și absurdități peste tot în lume, pentru că oamenii nu glumesc la fel. Simțul umorului e diferit de la cultură la cultură. Acest adevăr relevă importanța decisivă a caricaturii în cunoașterea unei națiuni, a unei epoci etc.

Thomas Nast,  Boss Tweed and the tammany ring, 1871

Câteva persoane așezate în cerc fac același gest: arată cu degetul către cel de alături, ca răspuns la întrebarea „Cine a furat banii oamenilor?” Fiecare dintre ei dă vina pe următorul, încât vinovatul nu poate fi identificat niciodată. Dar din ce cauză? Dintr-o solidaritate a corupților care, acuzându-se reciproc, se disculpă reciproc? Dintr-o dorință de răzbunare reciprocă? Dintr-o incompetență penibilă a justiției de a-l găsi pe făptaș? În scandalul american al momentului se indica, finalmente, un singur vinovat, Boss Tweed, pentru a acoperi vina incurabilă a întregului sistem corupt.

Există o limită a umorului/ comicului? Bineînțeles că da. Nu putem râde la/ de orice, iar anumite glume sunt considerabil mai violente sau răutăcioase față de altele, mai temperate și potrivite situațiilor în care ne aflăm. Poate râsul nu este doar o metodă de supraviețuire nevinovată, ci o acțiune psihologică de dominare prin ironizare a obiectului. Ce-i drept, se poate identifica și o latură necreditabilă a umorului, care constă în mutilarea comportamentală a individului ridiculizat. Se manifestă uneori prin râs egoismul și răutatea omului ce se amuză nespus de mult pe seama nefericirii celuilalt, fie că este un dat real, fie că și-o imaginează pentru frângerea emoțională a respectivului.

Revenind la marea familie a artelor vizuale căreia îi aparține caricatura, trebuie să remarcăm și alte trăsături distinctive. Spre deosebire de pictură sau sculptură, mult mai greu de accesat și de receptat, caricatura are priză directă și rapidă la mase. Pe artele plastice canonice s-a dezvoltat cultura; de aceea ele pretind, din partea receptorului o pregătire prealabilă, o inițiere. De asemenea, sunt puternic instituționalizate. Există, în slujba lor, școli specializate, licitații și muzee enorme etc. În schimb, caricatura este adesea considerată un mijloc de destindere a maselor. Aria ei de circulație este considerabil mai mare fiindcă vehiculul ei este cu mult mai accesibil: presa. Prezente în ziare și reviste, uneori în afișe, caricaturile l-au transportat pe om din lumea concretă într-o realitate amplificată umoristic.

Pe de altă parte, spre deosebire de pictură, nu poți contempla permanent o caricatură (excepție făcând, poate, cele de un imens spirit imaginativ și gust al frumosului), căci mesajul ei, înrădăcinat în context, se epuizează rapid. De asemenea, necunoscând/ neînțelegând problematica istorică a unei perioade, nu poți consona cu spiritul caricaturilor care o exprimă. Unii ar spune că pictura este greu de înțeles pentru că plutește deasupra cotidianului, pe când caricatura este greu de decriptat tocmai pentru că se hrănește din el. 

Însă, în afara religiei, a transformării ascendente a sufletului, doar umorul este cel care ne deschide calea evadării și detașării de timp și spațiu. Devenim niște spectatori ai jocului omenesc, capabili să sesizeze ridicolul, banalitatea și aberațiile propriilor vieți. Prin urmare, caricatura ar trebui înțeleasă și ca formă de protest față neputința care ne-a fost sortită. Exagerarea plastică joacă rolul unei terapii a existenței noastre fizice atât de imperfecte.

Să privim puțin în urmă! Istoria caricaturii este marcată de utilizarea specifică a jocului exagerării încă de la începuturile sale, în secolul al 16-lea, în Renașterea italiană. Chiar dacă nu erau expuse public, artiștii plastici își exersau, în carnetele lor, abilitățile de portretizare a anomaliilor fizice prin caricaturi. Nu era o simplă distracție, ci un complicat studiu al omului, ce presupunea observarea acută a realității. Artistul căpăta control plăsmuitor și își putea cizela forța imaginativă. Însuși Leonardo da Vinci a fost captivat de posibilitățile caricaturii, deschizând, prin seria „capetelor grotești” din 1490, imensa popularitate a acestui gen. Caricatura a devenit rapid un mijloc de exprimare direct și răsunător. Nimeni nu putea ignora impactul pe care ea îl avea nu numai asupra celui vizat, ci și asupra populației care se simțea auzită și reprezentată.

Leonardo da Vinci – 5 capete grotești și 3 capete de bărbați în profil

Așa a fost mai întâi cultivată caricatura, ca formă de critică. Nu este de mirare că primele subiecte erau figuri publice, larg cunoscute, precum politicienii sau nobilii. În anii 1800 caricatura s-a răspândit în Europa, iar în secolul al 19-lea, în Franța, a căpătat dimensiuni considerabile. Simbolul conducerii regelui Louis-Philippe, celebra pară, a fost chiar o invenție a caricaturistului Charles Philipon. Fiind o insultă imensă la adresa casei regale, regele a dat o lege prin care a interzis caricaturile politice, limitând libertatea presei.

Foarte bogată din punct de vedere tematic, caricatura poate fi considerată una dintre cele mai controversate și marcante forme de artă din secolul al 20-lea. Artiști remarcabili au reușit să expună tăios realitatea socială și politică în care își desfășurau existența, atât de abil încât și acum mesajele lor sunt năucitor de exacte. Un exemplu este Louis Raemaeker, unul dintre cei mai influenți artiști, care a surprins ororile Primului Război Mondial, exprimând o atitudine antigermană și destabilizând astfel neutralitatea Olandei, țara sa. Să-l adăugăm pe David Low, cu faimosa lucrare „Rendezvous”, intens reprodusă și remodelată.

Charles Philipon – Caricaturi ale regelui Louis Philippe, 1831

În zilele noastre, caricatura are noi particularități: a căpătat și forma artei stradale și este un mijloc de autoironie. Caricaturistul își acceptă imperfecțiunile și constată că, fiind supus aceleiași deconstrucții comice aplicate altora, se poate amuza. Ai umor atunci când poți să râzi și de tine, nu numai de ceilalți. Modernismul a adus această deschidere către ideea de a fi tu însuți subiect al râsului. Să fii cel reprezentat într-o caricatură era considerat înainte un fapt terifiant, josnic și profund dezonorant: erai pus în fața anihilării tale graduale. O imagine monstruoasă devenea identitatea ta publică și trebuia să te împaci cu sentimentele de rușine și de teamă. Azi, toate aceste preconcepții și anxietăți s-au dizolvat în râsul lucid și autoironic.

Dar până la urmă reputația caricaturii nu a rămas nepătată. De-a lungul timpului, au existat voci care o declarau o creație total meschină și obtuză, fără putere reală de combatere a răului, o artă opusă frumosului, care aduce la suprafață doar mizeria societății. Mai bine ar fi uitată! Mai bine am încerca să acoperim urâțenia lumii cu simțul esteticului și plăcutului! I s-a reproșat caricaturii și lipsa ei de seriozitate. Nu poți trata, s-a spus, teme atât de sensibile sau de grave, precum moartea, războiul, corupția, prin niște imagini comice. Pur și simplu, caricatura nu le poate surprinde esența!

Cert este că o caricatură bună trebuie să exprime fidel nemulțumirile și emoțiile unei întregi colectivități. Rolul acesteia este de a transmite o idee critică pentru a corecta ceea ce e greșit, injust sau ofensator, nu să fie ea însăși injustă și ofensatoare. Nimic în exces nu este bun! Pledoaria mea pentru caricatura de calitate nu este, așadar, un îndemn la a râde tot timpul, întemeiat sau nu, de orice, ci un îndemn la a nu uita să râdem corectiv de ceea ce este caraghios, ridicol sau absurd. 

David Low, Rendezvous, 1939

Un rendezvous, o întâlnire prestabilită între… Hitler și Stalin. Cei doi se salută cu o cinică politețe, lângă un soldat mort. Complici ai crimei mondiale, apropiați prin natură, dar diferiți prin așa-zise ideologii politice, își mărturisesc nonșalant părerile. „Mizerabilul Pământului” și „Asasinul muncitorilor” își fac reverențe, indiferenți la suferința întregii umanități.

Numele locului

Posted on by Piscanu Maria

Sursă foto: Urlaub in Rumänien

Îți mulțumim că ne ești realitate zilnică! Tu ne inspiri, căci înseși poveștile tale ne inspiră și ne aduc mai aproape de trecutul tău, tu însăți amestecându-te până în misterele legendelor din antichitate, luând parte „la viața fantastică a eroilor și zeilor, pe vremea când poezia îmbrăca în minuni faptele oamenilor” (Ioan Adam în monografia urbei din 1908).

Poveștile tale ne fac cel puțin să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândurile noastre cu ale lor… (Mihai Eminescu), iar pe urma acestora ne propunem și noi să mergem, să dăm timpul înapoi și să descoperim viața tipic constănțeană prin ochii celor mai fideli și obiectivi observatori care, deși nu pot vorbi, însumeză ceea ce nu poate fi spus si asupra căruia nu se poate tăcea: clădirile emblematice din Constanța.

Așadar, în Dobrogea noastră cu aerul ei nostalgic și misterios, cu valurile mării legănătoare ca niște brațe iubitoare de mamă, fiecare clădire, fiecare stâlp își ascunde o legendă sau propria istorie. Titus Cergău (1900-1995) spunea că însăși Constanța, descendenta bătrânului Tomis, ne ascunde nenumărate secrete istorice din trecutul ei milenar și măreț. Constanța de astăzi însă, contemporană cu noi, este o mare de clădiri ruinate, iar noi numim acasă o unduire a valurilor și o nuanță plăcută de albastru ce se așterne în fața noastră.

Ne-am propus să pornim în această călătorie spre poveștile nespuse ale clădirilor din cel mai înalt punct al urbei: lăcașul de cult musulman sau Geamia Regelui Carol I. După ce am urcat cele 140 de trepte în spirală ale minaretului, ajungem în balconul acestuia, susținut de 16 console, balcon a cărui formă elansată este încununată cu semiluna islamului. Ziarul Drapelul din acea perioadă detaliază aspectele arhitecturale. Se anunța că: „Suprafața totală a moscheei va fi de 450 m.p., înălțimea cupolei de 25 m, cu un diametru de 8m, iar înălțimea minaretului de 37,7m. Construcția va fi de piatră și cărămidă, exceptându-se cupola și minaretul, care vor fi de beton armat.” Geamia Regelui devine astfel prima clădire cu elemente de beton armat din România.

Această clădire, inaugurată la 31 mai 1913, a fost construită la inițiativa Regelui Carol I, ca un simbol al conviețuirii pașnice dintre români, turci și tătari, devenind un reper al diversității în Dobrogea. Astăzi, indiferent dacă printre icoane se ascund crăpături și sub covoarele persane își duc veacul dușumele deteriorate, lăcașul de cult rămâne o punte între lumi: între mare și uscat, între creștini și musulmani, între trecut și prezent.

Sursă: „Peninsula Misterioasă – Incursiune în Istoriile Constanței”, Doina Păuleanu

Din balconul minaretului în fața noastră rămâne marea, ce ne apare ca o fășie de înfinit și ne cheamă privirea spre orizont. Totuși, între noi și zări se înalță o clădire, ca o amintire a măreției trecutului, o veghe de piatră ce nu ne stinge visul, ci îl leagă de rădăcinile unei istorii care nu se lasă uitată.

Este vorba despre Casa cu Lei de pe strada Dianei – o clădire cu patru coloane înalte de piatră, deasupra cărora păzesc falnici patru lei…, „ciudată fantezie a arhitectului care s-a gîndit probabil să reamintească pe țărmurile Pontului Euxin ceva din somptuozitatea palatelor negustorilor venețieni de altădată” credea Kirikov Zambaccian. Marele colecționar se referă la această celebră casă, un imobil pitoresc și original, proiectat de către Ion D. Berindei. În amintirea iubirii pe care beneficiarul o va fi purtat-o Italiei și monumentelor sale, Berindei a proiectat la cerere „un insolit edificiu cu elemente de import, care creând unul dintre polii de interes ai arhitecturii locale se integrează deplin în heterogenia stilistică a urbei marine”, detaliază Doina Păuleanu în „Peninsula Misterioasă – Incursiune în Istoriile Constanței”.

Fațada dinspre Strada Dianei este ritmată pe verticală de patru coloane monumentale, cu socluri înalte de piatră, iar fusul lor are suprafețe canelate în alternanță cu inele plate, în timp ce capitelurile din piatră, decorate cu frunze susțin patru lei din beton așezați pe socluri înalte.

Sursă: „Peninsula Misterioasă – Incursiune în Istoriile Constanței”, Doina Păuleanu

Păcat este că cei patru lei falnici nu au putut să apere clădirea de negura timpului și de indiferența/ neputința celor responsabili pentre prezervarea acestui monument istoric. Astăzi, Casa cu Lei rămâne trecutul din prezent, iar nouă nu ne rămâne decât să sperăm că vom auzi din nou leii… Oare când se vor scutura de praful care îi amuțește de atâta timp?  

Sursă: FocusPress/ Discover Dobrogea

Următoarea oprire din călătoria noastră este pe strada Krikor H. Zambaccian, în fața unei clădiri emblematice ce ascunde sub coloane cu capiteluri și ornamente migăloase cu arabescuri o adevărată moștenire culturală. Construită la 1899 în stil maur și învăluită în mister, Vila Sutzu se aseamănă unei sirene, fermecându-i pe cei ce ajung în portul Tomis. Aspectul său impunător este evidențiat și de către autorul și secretar al primăriei, Ioan Adam, în monografia intitulată „Constanța pitorească”: „își ascunde în fund detaliile de stil şi fantastizată de mirajul derărtărei, ia înfăţişarea unui castel medieval, spânzurat pe stânci, deasupra talazurilor.” Arhitectul Grigore Cerchez care a proiectat această bijuterie dobrogeană, a dat unicitate clădirii prin elemente precum cupola în formă de bulb, lipsa acoperișului înclinat și tavane lucrate în albastru, alb și verde, cu diverse motive florale sau geometrice (după stilul locuințelor opulente din Damasc și Alep).

Sursă: Historia

Acestea fiind spuse, să adăugăm că nu doar vila este excentrică, ci și locatarul originar – prințul Mihail Șuțu (1841-1933). Provenind dintr-o familie „care a dat țării nu numai oameni de stat și învățați, ci și doi domnitori” (citat din arhiepiscopul Raymund Netzhammer) și el om cu avere, nu este de mirare că s-a afirmat ca mare om de cultură. La început de secol XX, Mihail Șuțu este fața numismaticii în România – membru al Academiei Române din 1909, membru titular al Societății Regale de Numismatică din Marea Britanie, tot din 1909, director ani în șir al Cabinetului de Numismatică al Academiei Române, autor de studii de istorie veche și de numismatică, vorbitor de greacă veche, latină, franceză și engleză. Antichitățile colecționate pe parcursul vieții (inclusiv în luna de miere – o croazieră pe Nil – alături de soția sa, Maria Cantacuzino) au fost lăsate Academiei Române.

În 2011, Vila Sutzu a reintrat în posesia legală a familiei, după decenii în care a fost instituție de stat, reședință pentru diplomați străini sau chiar sediu al Armatei Roșii pe timp de război. Astăzi, stând în fața ei, construcția grandioasă de altă dată se aseamănă mai mult unei stafii care nu se poate despărți de oraș, de constănțeni… Lipsită de vlagă și dată uitării, vila are totuși speranță- noul proprietar a demarat procesul de restaurare.

Sursă: Discover Dobrogea

Îndepărtându-ne de portul Tomis și centrul vechi al Constanței, suntem catapultați din nou într-o lume modernă cu mall-uri, clădiri de sticlă, trafic intens, zone industriale… Și cu toate acestea, prin micimea industrialului încă se scurge seva istorică a adevărului.

Ajungem, deci, la cap de linie: portul Constanța. Printre macarale și monștri de oțel, containere și fierătanii, se găsește un „cuib” protector, liniștit ridicat pentru Regina Elisabeta a României. „Romantică iubitoare de singurătate, stăpânită de visurile ei neînfrânate, de o sensibilitate exagerată și de o puternică imaginație poetică” conform istoricului Nicolae Iorga, nu este de mirare că sufletul reginei, Carmen Sylva sub pseudonimul ei de poetă,  a tânjit mereu după mare. Plângându-se de inconvenientele întâmpinate la palatul ei de lângă fosta gară pe timpul șederii sale în Constanța – zgomot, fum, agitație, depărtarea de mare –regina a dorit o mică reședință mai protejată, iar dorința ei este îndeplinită de îndată. De doar cincisprezece zile au avut nevoie lucrătorii, după un proiect al arhitectului Victor Stephanescu şi la indicaţiile inginereşti ale lui Anghel Saligny, pentru a ridica această construcție diafană, poetică și misterioasă, asemănătoare unei cabine de vapor și care era înconjurată de o terasă circulară deasupra mării. Regina Maria, care și-a găsit la rândul ei un refugiu în acest pavilion, și-o amintește în Povestea vieții mele pe regina-poetă „în picioare pe terasa îngrădită cu fier a căsuței clădite pentru ea, pe un dig care se întinde în mare la intrarea portului în Constanța. O căsuță ciudată, zidită de inginerii portului, cu odăi ce semănau cu cabinele vapoarelor. […] Lui Aunty nu-i plăcuse niciodată să doarmă toată noaptea și avea obiceiul să se scoale la ceasurile în care nu se deștepta încă nimeni. Astfel, era întotdeauna gata la timp ca să vadă vapoarele sosind s-au depărtându-se, fie ziua, fie noaptea”. În acest loc s-a petrecut chiar și vizita istorică a ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi a familiei sale, în iunie 1914.

Sursă: imagoromaniae

Din păcate, în contextul Primului Război Mondial, în 1916 Cuibul Reginei a fost abandonat, succesoarea Elisabetei, regina Maria, construindu-și ulterior un loc de refugiu mai drag, reședința de la Balcic. Mai mult, odată cu instaurarea comunismului și pierderea interesului Armatei Roșii pentru această clădire, ea a fost demolată aproape în totalitate la mijlocul anilor 60, odată cu lucrările de modernizare a portului. Abia în 1996, după o reconstituire parţială, Cuibul Reginei a căpătat forma de astăzi, fiind o copie destul de fidelă.

În ziua de azi, clădirea este sediul Muzeului Portului din Constanța, cu pereții crăpați, ornamentele coloanelor stricate, parcă obosită de povara unei istorii necruțătoare, cu războaie și deznădăjduită de neglijența cu care a fost tratată.

Și totuși, printre zidurile care plâng tăceri de piatră, Constanța își mai spune încă o dată povestea. Nu cu voce tare, ci în șoapte: prin ecoul unor pași care nu se mai aud. Astfel, printre ferestrele oarbe care au privit odinioară Marea Neagră cu speranță, ușile vechi, deschis-închise ce de-abia își țin propriul schelet, devin păstrătoare de visuri uitate, de iubiri împlinite, de speranțe ratate și de rătăciri și regăsiri. Clădirile vechi de sute și mii de clipe ne chemă să le salvăm, dar mai ales să le ascultăm, să le simțim aerul de odinioară, ce ne poartă parcă spre un timp mitic al originilor, căci în crăpăturile lor nu găsim doar trecerea timpului, ci și un îndemn: să ne întoarcem către acele origini autentice și să primim această substanță divină în existența noastră efemeră.

Metalul care nu ruginește 

Posted on by Ruxandra Ilie

Gusturile muzicale reprezintă o parte considerabilă din identitatea multor adolescenți. Unii se rezumă la a fi fanii anumitor formații, alții visează cu melancolie la viața de scenă, la a cânta cu pasiune și poftă de viață deasupra unei mări de admiratori ce le îngână refrenele. Câțiva dintre aceștia chiar aleg să-și urmeze visurile, muncind din greu pentru a-și împlini idealul adolescentin.  

Interesați de această ultimă categorie și dorind să-i încurajăm pe tinerii artiști care ne-au demonstrat că proiectele lor sunt realizabile, am adresat câteva întrebări unor formații constănțene cunoscute, compuse din liceeni. Am fost curioși să aflăm care le sunt originile muzicale, cum au făcut față dificultăților inerente și cum au progresat. Am stat de vorbă cu cei de la Immemorial (Cătinaș Antonio, Mirea Andrei, Cristea Ștefan, Buhneci Alex și Amariei Andrei), cu membrii trupei Gholera (Vasile Ionuț, Marinescu Theodor, Vanghele Stelian și Vănuț Alexandru) și cu Dividing by Zero (Popa Daniel, Boscencu Theodor, Bălan David, Parască Ștefan și Cătinaș Antonio) . 

Ruxandra Ilie: Formația voastră vine dintr-o aspirație veche sau dintr-o idee neașteptată devenită realitate? 

Immemorial: Inițiativa a venit de la chitaristul ritm, Cristea, și a fost bazată cam dintotdeauna pe o aspirație de-ale lui. Membrii fondatori ai trupei au fost Cristea (chitara ritm), Virghiol (chitara lead) și Parasca (bass), fiind urmați de Andrei (tobe) și mine, Antonio, (voce). La scurt timp după formarea trupei, Parasca a decis să plece, iar el a fost înlocuit la bass de către Omar. 

Gholera: Formația a fost creată de mine (Marinescu Theodor) și chitaristul lead (Vănuț Alexandru), inițiativa fiind a mea. A urmat un proces de căutare și selectare; am avut întâi un alt toboșar și un alt basist, însă ne-am cunoscut cu Theo, la un concert la Phoenix și basistul nostru actual ne era prieten de mult. 

Dividing by Zero: Formația a fost făcută de Theo, Anto și Liviu. Apoi, după un an, am fost invitat să cânt cu ei din cauza plecării primului lor toboșar. După câteva schimbări, am ajuns la forma actuală a trupei: David la tobe, Antonio la voce, Theo la chitară și backing vocals, Ștefan Parasca la bass și Dani la chitară 2. Invitația pentru mine a venit din partea lui Anto, iar pentru Parasca a venit de la mine. Trupa acoperă mai multe idei, uneori venite spontan. Nu a început cu o imagine clară, ci și-a găsit identitatea pe parcurs. 

Ruxandra Ilie: Cum găsiți inspirația pentru melodiile voastre? Ce activități/ momente vă aduc cele mai bune idei? 

Immemorial: Când vine vorba de versuri, depinde foarte mult de ce vreau să transmit într-o piesă, dar multe teme de-ale noastre înclină spre probleme sociale și personale. Încerc să țin un balans între cele două; totuși, de multe ori, mă găsesc scriind mai mult despre „of”-urile mele, ceea ce mă ajută să ajung și la anumite răspunsuri despre mine, pe care continui să le caut. Când vine vorba de songwriting în sine, tot ce ține de partea de chitară este scris de Cristea, care apoi vine la repetiții și ne arată ce a compus. După, încercăm să-i dăm de cap la tobe, după care la bass, apoi unim tot ce am făcut și, ulterior, dacă e nevoie, mai facem anumite schimbări. Deci este o muncă de echipă și e ceva care ne și ajută să ne apropiem mai mult unul de altul. 

Gholera: Melodiile sunt de obicei compuse în formă instrumentală și sunt înregistrate niște demo-uri care sunt trimise pe grupul trupei. După aceea, cele mai bune piese sunt cântate la repetiții. De obicei, se mai schimbă tobele și versurile. Nu cred că există o anume activitate care ne inspiră să scriem. Doar apar riff-uri pe care le transformăm în melodii. 

Dividing by Zero: Inspirația, când vine vorba de compus, se bazează pe riff-uri făcute de Theo sau Dani sau poate veni de la o piesă. Depinde de vibe și de moment. 

Ruxandra Ilie: Metalul este un gen muzical complex, cu foarte multe subdiviziuni. Ce formații v-au orientat să vă stabiliți nișa și stilul muzical? 

Immemorial: Câteva dintre formațiile care ne-au ajutat să ne găsim propriul sunet sunt: Gojira, Knocked Loose, Nails și Counterparts. 

Gholera: Trupa care ne-a inspirat cel mai mult a fost Death, prin riff-urile deopotrivă agresive și melodice, însă o parte destul de măricică a venit și de la Sepultura, reper pentru versurile rebele și stilul agresiv. 

Dividing by Zero: Când vine vorba de trupele care ne-au inspirat… este complicat de spus exact care. În primul rând, trupe de metalcore, cum ar fi Trivium, As I lay dying și Avanged sevenfold, dar pot fi gäsite și influențele trupelor Knocked Loose, Death (ocazional) și Bloodbath. 

Ruxandra Ilie: Care sunt planurile pentru viitorul formației? Trupa reprezintă pentru voi un proiect de adolescență, motivat mai mult de pasiune, pe care doriți să-l lăsați să se dezvolte în voia lui ca să vă bucurați de experiență fără prea multe griji sau o investiție serioasă într-un viitor aducător de renume? 

Immemorial: Nouă nu ne place să gândim atât de în alb și negru; sunt mai multe nuanțe la mijloc. Ne-am apucat din pasiune, continuăm pentru că ne aduce fericire, dar, în același timp, depunem și un efort imens pentru a compune cât mai multe piese de calitate, astfel încât, poate la un moment dat, vom ajunge pe scene mai mari. Suntem foarte serioși în ceea ce ține de proiectul în sine, dar putem fi serioși doar pentru că avem pasiunea necesară ca să ne putem bucura și de călătorie. 

Gholera: Trupa a fost creată doar de fun, dar peste un timp am început să realizăm faptul că noi chiar am putea să ajungem cineva dacă ne ținem ca lumea de treabă… Ca planuri pentru viitor avem să cântăm la Oddysea și Out of Doors Fest, lansarea unui album și cât mai multe concerte. 

Dividing by Zero: În mare, Dividing reprezintă un mediu în care ne putem descărca, dar în care putem și crea. Dorința de a cânta la concerte și fest-uri mari a fost acolo de la început, însă nu înseamnă momentan o investiție serioasă de la care se așteaptă rezultate din punctul de vedere al ascultătorilor. Noi cântăm pentru noi în primul rând, iar cei care rezonează cu muzica noastră se găsesc în mediul lor la concerte. 

Ruxandra Ilie: De care eveniment/ concert la care ați fost pe scenă sunteți cei mai mândri și care este evenimentul vostru de vis? 

Immemorial: Evenimentul de care suntem cei mai mândri a avut loc pe 30 Noiembrie 2024, în cadrul Interact Cetatea Tomis, unde am cântat împreună cu Grinder și Tourist (București). Shout-out baieților din trupa Tourist pentru munca pe care au depus-o și pe care o depun în continuare. A fost evenimentul la care am strălucit cel mai tare până acum și la care pot spune că s-a observat concret direcția fonică a trupei. Evenimentul nostru de vis este să cântăm la un concert DIY ce găzduiește mai multe trupe de hardcore; avem o sete imensă de a vedea publicul cum, în sfârșit, se descătușează pe muzica noastră, plus faptul că vrem să întâlnim și mai multe persoane care iubesc genul ăsta muzical și împărtășesc valorile pe care le transmite el. 

Gholera: Concertul de care suntem cei mai mândri este cel de pe 9.11.2024, cu Hollow Flag. A fost unul dintre cele mai mari concerte la pub și noi n-am fi putut visa niciodată că putem avea un așa concert. 

Dividing by Zero: Cred că evenimentul de care suntem cei mai mândri ar trebui să fie ba ultimul concert pe care l-am avut la Phoenix (datorită numărului de spectatori și pentru acuratețea cu care am putut performa), ba festivalul la care am putut participa la White Horse, numit Out Of Doors Fest. Concertul nostru de vis ar fi unul în afara țării, de exemplu la Wacken sau la alte festivaluri de metal cu trupe care rezonează cu noi. 

Ruxandra Ilie: Ce sfaturi i-ați oferi unei formații aflate la început? 

Immemorial: O să fie momente în care o să vrei să te lași, să dai deoparte muzica, momente lipsite de speranță pentru viitorul trupei, dar nu trebuie să te dai bătut, pentru că, până la urmă, ele doar asta sunt, momente. Nu sunt permanente și nici nu vor fi vreodată. Încercați să depuneți efortul necesar ca să vă cunoașteți la nivel personal unii pe alții; colegii de trupă nu sunt doar colegi de trupă, îți sunt și prieteni, iar dacă veți construi o conexiune puternică de la început, asta va face drumul trupei mai lin. Investiți într-un sunet de calitate; nu vă duceți la prietenu’ Gigi care face mix/ master pe un pachet de țigări. Nu o să fiți satisfacuți. Încă o chestie: investiți în voi înșivă. Luați lecții de chitară/ bass/ tobe sau canto; o să vă ajute enorm pe viitor. Și așa, la final: construiți-vă relații în lumea muzicii și întrețineți-le. Sunt foarte mulți oameni nașpa, știm, dar, de asemenea, sunt și foarte mulți oameni foarte, foarte faini care, dacă stai cu ei la discuții o singură dată, îți vor schimba perspectiva asupra vieții. Cel puțin din proprie experiență, pot spune că pe scena din Constanța avem niște oameni foarte mișto și foarte primitori, pe care trebuie doar să-i găsești. 

Gholera: Aveți cât de multă răbdare posibilă, nu săriți să căutați gig-uri prea devreme, construiți o chimie între membrii trupei timp de vreun an și stabiliți ce piese veți cânta bazându-vă pe ce votează toți și țineți legătura ca prieteni, nu ca simpli colegi de trupă. Cheia este disciplina și răbdarea. 

Dividing by Zero: Primul sfat ar fi răbdarea. Nimic nu se întâmplă imediat, în special lucrurile mărețe, iar înțelegerea și unitatea ar trebui puse pe primul loc. Cel de-al doilea sfat ar fi îndemnul de a vă crea un sunet original, cu scopul de a vă exprima, nu de a atrage neapărat un public cât mai larg. 

Gholera

Dividing by zero

Immemorial

Citește și: „Future for Future”

 

Am simţit că trebuie să scriu ca să pot să trăiesc

Posted on by REDACȚIA

Este unul dintre versurile ei.

Acum peste două decenii era elevă a Colegiului „Mircea” și prima olimpică națională la limba și literatura română pe care acesta o dăduse. În 2000 câștiga o Mențiune la națională, iar un an mai tărziu Premiul al II-lea. A fost redactor-șef al revistei Zări Alb Astre și membru al cenaclului Pătratul literar al CNMB, condus de prof. Mircea Țuglea, iar în perioada studenției membru al cenaclului 314, coordonat de Simona Popescu. După Licența și Masteratul de la Facultatea de Litere din București, două burse de studiu (la Universitatea din Lund, Suedia, și Universitatea din Amsterdan, Olanda), un Doctorat la facultatea bucureșteană pomenită anterior (coordonat de celebrul critic literar Sorin Alexandrescu și având ca temă Dinamica Identitate – Individualitate în cultura vizuală, cu aplicație la film), a fost lector univ. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității „Spiru Haret” și profesor de limbile engleză și germană în sistemul educațional privat. A lucrat ca redactor și traducător de limba engleză la editurile Polirom, Corint, Curtea Veche și Frontiera. De câțiva ani este psihoterapeut analist jungian la cabinetul individual pe care l-a deschis. 

Este vorba despre RALUCA CIOCHINĂ, astăzi o scriitoare confirmată.

O schiță a traseului său în literatură ar suna așa: debut poetic (2002) în Suplimentul de Marți al revistei Observator din Constanța și pe www.marți.ro; debut în proză prin romanul colectiv Rubik (Polirom, 2008); volumele de poezie Greva Tăcerii (2011, Premiul de debut al AFCN) și Ghicește-mi, Păpușa (2015); texte publicate în antologiile de literatură contemporană Poemarți, o antolologie marțolie de Grigore Soitu (2014), Poezie călătoare de Anca Zaharia (2019), Pașii mamelor noastre de Virgil Botnaru (2021) și Pașii taților noștri de Virgil Botnaru (2021). A publicat recenzii și articole în revistele Romania literară, Observator cultural și Litere.

Cum fluviul prezentului își are izvoarele în trecut, iar un analist jungian vorbește cel mai bine despre asta, am rugat-o pe Raluca Ciochină să-și amintească pentru noi de acel timp.

Pentru mine imersiunea în zona literară nu ar fi fost posibilă fără sprijinul și ghidajul profesoarei din liceu, pe care am cunoscut-o în clasa a X-a. Orele de literatură erau fascinante, pentru că am simțit că mi se deschide o nouă lume, foarte diferită de ceea ce cunoșteam până atunci. Având o cultură extraordinară, ne povestea despre mitologie, istorie, psihologie, făcând cu măiestrie legături între domenii. O astfel de lucrare de cercetare în domeniul literaturii comparate am întâlnit abia ani mai târziu, în marile universități ale lumii. La ora de română am auzit de Carl Jung, care în a doua parte a pregătirii mele profesionale mi-a devenit mentor și ghid în cabinet. 

La îndemnul profesoarei mele am început să scriu versuri, în liceu, cu mare stângăcie, iar cărțile de mai târziu au apărut după foarte mult timp, în care am modificat și rafinat asiduu. Dintre scriitori contemporani care m-au susținut în promovarea a ceea ce am scris și mi-au dat încredere să continui vreau să-i amintesc pe Simona Popescu, Nora Iuga, Octavian Soviany și Cosmin Perța. 

Totuși, cred că la un moment dat s-a produs un declic și am început să scriu ‘pentru mine’, nu ca să citească neapărat cineva. M-a ajutat enorm poezia în procesul de dezvoltare personală, ambele volume fiind, de altfel, dedicate primei mele terapeute. Bănuiesc că poezia este pentru mine produsul unui dialog intern, prin care încerc să înțeleg atât ce e în lumea interioară, cât și ce este în afara mea. Și, bineînțeles, să mă eliberez de niște demoni ai trecutului, care, dacă îi las pe hârtie, parcă nu mai sunt așa de amenințători. Cu multă generozitate, scriitoarea ne-a oferit spre publicare câteva texte din manuscrisul viitorului său volum, Fetița din întuneric. Ne declarăm onorați să cuprindem în paginile Zărilor Alb Astre aceste poezii ale RALUCĂI CIOCHINĂ, prin care autoarea se întoarce la revista pe care cândva a condus-o.

Am nevoie să intervină cineva

între mine şi mine

ca să nu mai fiu singură

în tăcerea care urlă.

* * *

Am simţit că trebuie să scriu ca să pot să trăiesc

şi să ies de sub dărâmături.

Chiar dacă nu scriu din mine tot curg versuri

ca să reuşesc să respir ca să pot să gândesc

ca să am cum să spun

despre cine sunt

despre cum am crescut

despre cum au tăiat din mine bucăţi şi le-au aruncat la câini

despre cum nu am putut ieşi de după porţile de fier

despre cum au zdrobit-o pe bunica os cu os

despre cum am urlat am luptat am învins

despre cum l-am găsit pe Vasilică treizeci de ani mai târziu

despre cum m-am salvat

despre cum te-am avut pe tine şi te-am născut

despre noi despre ce este o familie

despre cum e să fie frumos când iubeşti

cum spunea bunica.

Am reuşit.

* * *

Mama spune că nu aude

fetiţa din întuneric care urlă de durere

până se crapă pământul.

Ea crede că a făcut totul bine

şi vrea să trăiască în linişte.

Mama se plimbă pe malul mării.

* * *

Nu putem să ne ţinem în braţe

şi să desenăm floricele

spui când tot ce aş vrea

e să ajung în burta ta prin buric

şi să rămân pentru totdeauna acolo.

O să fiu foarte tăcută.

* * *

Nu ştiu dacă sunt femeie sau bărbat.

În mine este doar un şarpe

care mă strânge cu putere de gât.

* * *

Mi-e frică să cobor cu tine

prin spatele mesei

ca nu carecumva durerea

să ne zdrobească amândurora

capetele de pereţi.

* * *

Din întuneric îmi cresc ochi de pisică

iar pe spate gheare îmi râcâie pielea.

Jos în camera mamei

bunica încă răsuflă în pat

şi asta îmi este de ajuns.

* * *

Am nevoie de atât de multă iubire

încât îmi ies lacrimi prin piele

când mă ating.

* * *

Mi-au spus că păpuşa blondă

îngropată adânc în mine

nu există

şi atunci am urlat.

* * *

În spatele porţilor de fier

unde unchiul Gabi le ia mieilor gâtul cu satârul

nu cresc flori. Şi nici iarbă.

Cum să fac să nu mă mai simt

în fiecare pui de animal omorât pe rând

în fiecare pui de găină cu capul tăiat

eram eu.

* * *

Mama nu îşi aduce aminte.

Mă întreabă râzând dacă simt durerea

anilor care au trecut.

Eşti un şarpe crescut la sân

îmi spunea ca să mă ţină departe.

Doar moartă poate voi reuşi să o iau în braţe.

* * *

Vreau să fii furioasă

nu ştiu cum să smulg cu dinţii din carnea altuia

şi să scuip.

În mine doarme un copil cu mâna la gură.

Cum îl cheamă? Ţine-mă strâns.

Citește și: Despre Virgil Teodorescu și erotica leopardiană

 

zari albastre

Zări Alb Astre

Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“

Facebook-f Instagram Mail-bulk

DREPTURI DE AUTOR

Toate drepturile privind informațiile publicate pe site-ul www.zarialbastre.ro de către Zări Alb Astre aparțin publicației Zări Alb Astre. Copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial este permisă numai cu acordul scris al conducerii Zări Alb Astre.

ISSN 2971 - 9666
ISSN-L 1843 - 2034

2023 © Zări Alb Astre. Website creat de Virtono