Arhive Editorial - Revista Zări Alb Astre

Societatea și formele ei procustante

Posted on 10/12/202517/12/2025 by Rareș Marcu

Sursă foto: Pinterest

Am fi tentați să credem că niciodată omul nu a fost mai social și mai sociabil ca astăzi, când avem la îndemână atâtea platforme și contexte de socializare. „A socializa” este verbul din centrul existenței noastre, conjugat la imperativ și derivat în CV-uri, parte importantă a profilului nostru identitar. Sociabilitatea este o formă de inteligență, o competență ce funcționează permanent, dar se manifestă, din păcate, din ce în ce mai puțin autentic, atunci când alegi să închei monologul interior pentru a intra în dialog cu lumea. Sociabilitatea este un fel de alchimie subtilă, al cărei aliaj îți modelează conturul, nu pentru a-ți schimba forma, ci pentru a descoperi un nou unghi din care poți privi existența. Suntem sociabili pentru că avem capacitatea/ curajul de a ne asuma sensibilitatea și individualitatea, afișându-le energic și entuziast ca pe un reportofon al cărui microfon (sper eu) este încă deschis.

Dar poate că o incursiune în relațiile noastre cu ceilalți ne va dezvălui și cât de formale sunt actele noastre de socializare, egoismul camuflat în ceea ce numim prietenie, orgoliul ascuns în ceea ce numim dragoste și falsitatea în ceea ce numim respect.

Ne-ar putea dezvălui cât de mult ne procustăm unii pe alții, fiecare, individual, toți împreună… S-ar putea să descoperim că societatea, prin toate convenţiile ei, este procustantă. Noi deformăm adevărul prin aplicarea unor tipare, în timp ce ocultăm esența. Un fel de Procust interior ne conduce la deformările pe care conştiinţa fiecăruia le produce asupra imaginii celorlalţi și forțează realitatea să se potrivească unui șablon arbitrar, unei unități de măsură omologate doar personal, viața căpătând aspectul unui joc de „oglinzi paralele” în care totul este înșelător.

Poate că este același Procust care conduce la imposibilitatea individului de a ieşi din subiectivitate sau la alterarea eului profund individual prin substituirea lui cu eul psihologic. Un personaj (negativ) ce ne numără într-un joc „de-a v-ați ascunselea” interminabil, în care Sinele se ascunde în cel mai îndepărtat ungher al hainei, așteptând ca cineva „să îl ia cu lopata”.

În fond, ce este acest pat al lui Procust la care m-au dus neliniștile mele despre socializare? Simbolul vine din mitologia greacă. Procust era un tâlhar care trăia lângă Atena și avea un pat de fier pe care își așeza oaspeții, urmând o regulă: dacă omul era mai lung decât patul, îi tăia picioarele; dacă era mai scurt, îl întindea, ca să se potrivească.

Ca metaforă psihanalitică, procustarea nu se mai referă la o mutilare fizică, ci la una sufletească. Fiecare și-a făurit inconștient uneltele interioare cu care… taie, micșorează, mutilează, lungește, dilată imaginea celuilalt, după măsuralui subiectivă. Iar societatea ne aplică, la rândul ei, standarde după un sistem de „valori” și „constante” care s-au dovedit a fi, de fapt, extrem de relative. În atmosfera noastră socială plutește o teribilă presiune de a nu ieși din tiparele consacrate, de a nu contesta așa-zisele adevăruri, de a nu pune întrebări, de a nu încerca să cauți răspunsuri… Rezultatul este o stare fluidă de anestezie spirituală, de mediocritate și sentimentul dureros că ai fost transformat, prin procustare, în altcineva.

De-a lungul istoriei, societatea (adică oamenii!) a creat acele instrumente prin care îl procustează pe individ. S-a mimat o geneză organică a acestui proces, căci sub aparența normalului au început a fi limitate ori îngrădite părerile, vorbele și acțiunile omului. Din frica celor mai mari de a nu pierde controlul asupra celor mulți, mai mici, s-au creat cenzura, doctrinele autoritariste, tiparele comportamentale. Deși vrei să te eliberezi de ele, nu o faci, căci cumva știi dinainte că oricum nu are niciun rost să te opui curentului. Oare?

Dacă deschidem bine ochii, chiar și fără ochelari ori lupă, găsim peste tot acest act de procustare: în educație, pentru că toți trebuie să învețe în același ritm, după aceleași metode, în mediul profesional, căci cu toții trebuie să ne conformăm unui rol prestabilit, în familie, deoarece trebuie să duci mai departe numele ori tradiția neamului, în grupurile de prieteni, căci trebuie să te îmbraci, să gândești/ simți la fel ca restul. Lumea nu mai reprezintă individualități în comuniune, ci mase de indivizi înscriși în tipare.

Acest fenomen a plutit peste secole, decenii, ani, luni, zile și clipe, fiind accelerat ori încetinit de ideologiile politice ale vremii, însă niciodată oprit. Comunismul, de pildă, a procustat pentru a aplatiza. Monarhia a procustat în numele învestiturii sale divine, iar democrația în numele corectitudinii.

Doar aruncând o privire la fostul regim politic din România găsim destule dovezi. Omul era frânt între conformism și revoltă, afară comunist, acasă un individ plin de frustrări și proteste interioare. Regimul a încercat crearea unui prototip uman – omul nou – care trăia, gândea și acționa cu și pentru partid. Anesteziați spiritual, oamenii noi ar fi trebuit să alcătuiască o societate dezindividualizată. În școală, sub pretextul protejării elevilor de influenţa „unor concepţii neştiinţifice şi reacţionare”, considerate a fi „necorespunzătoare”, au fost falsificate întregi domenii de studiu și transformate în instrumente de îndoctrinare. Cum pot geografia, istoria, arta să fie rescrise? Și totuși, s-a întâmplat. Procustarea comunistă a produs o regresie a simțirii, a tradiției, a culturii, căci până și marii clasici ai literaturii au fost contestați, marginalizați, cenzurați pe stupide criterii ideologice.

Nu doar regimul comunist a fost un Procust sângeros. Regimul monarhic tradițional, de pildă, caracterizat printr-o teatralitate a rangului, l-a procustat pe om prin stricta stratificare socială. Țăranul trebuia să fie supus, nobilul trebuia să fie imaginea virtuții și a puterii, fiecare trebuia sărămână în „patul” clasei sale.

Dar societatea democratică actuală? Până și democrația, care ne oferă promisiunea/ speranța libertății, ne procustează subtil; sistemul nu mai constrânge prin frică, ci prin ideologia integrării. Trebuie să fim fericiți! Bine, auzim, am înțeles, dar cum? Politica ne vinde diversitatea sub formă standardizată, o pastilă cu o doză normală de normalitate. Putem spune orice, dar nu prea, căci trebuie să rămânem sub cupola corectitudinii.

Rețelele sociale ne vând, la rândul lor, imagini perfecte, care nasc comparații și balanțe inegale pentru omul obișnuit. Ele ascund sub o fărâmă de aparent „perfect” un întreg imperfect, momentul capturat și postat fiind interpretat drept regulă, nu excepție. Se comprimă astfel diversitatea omenescului într-o geometrie vizuală, căci se renunță la fond pentru a câștiga forma, omul dedublându-se în funcție de context, persoane și împrejurări. Nu mai experimentăm pentru a trăi, ci pentru a fi observați și validați, jucându-ne perfect rolul, așteptând căderea cortinei, aplauzele și… abia apoi scoaterea măștilor. Existența capătă astfel un caracter performativ, rețelele adăpostind o sumă de poze (adică momente) editate, de păreri împrumutate, de aprecieri în ton cu „moda”, de idei livrate etc. În general, un spațiu anti-adevăr, anti-cultură și anti-trăire, căci suntem speriați că imperfecțiunile unui moment trăit cu adevărat vor apărea în poză. Prin promovarea tupeului și nu a bunului simț, a gălăgiei și nu a dialogului, a cinismului și nu a empatiei, a prejudecăților și nu a judecăților oneste, se dizolvă treptat cărămizile zidite în familie și școală, pierzându-se într-un nou tablou, atât de diferit de realul fiecăruia.

Ne punem astfel întrebarea: sunt rețele… de socializare ori de anti-socializare?

Sunt rețele de (anti)socializare, cred eu. Fiecare poate înțelege ce vrea! Cred doar că, înainte de a ne îneca în tușele și (non)culorile altora, ar fi bine să ne înțelegem propria cromatică – propria simțire și gândire. Orice ar fi, vom rămâne cu multe întrebări colective… despre noi.

De ce ne pierdem în micimea interacțiunilor din rețea crezând că suntem mari, în loc să ne asumăm viața, ținând-o ferm în mâini? De ce am încetat să mai încercăm comunicarea directă, consistentă? De ce ne zbatem în meandrele imanentului derizoriu ca niște moluște, adică în disprețul conștiinței? Până la urmă, ce relevanță mai au Spiritul, Conștiința, Esența pentru lumea actuală care a îmbrățișat ideologia fragmentarismului, a destructurării, a marginalului, a aparenței și a formalismului, a contravalorilor, a amoralității, a postadevărului și a postculturii?

Prin îndemnuri și interdicții de tipul „ar trebui să fii mai…”, „nu ai voie să zici așa ceva”… ajungem să ne tăiem unii altora libertatea. Aceste procustări interumane ne fac parcă să nu mai suportăm diferențele și să negăm pluralitatea. Trăim într-o lume care a învățat să-și ascundă cuțitele sub zâmbete, în care pe patul de fier nu se mai întind trupuri, ci conștiințe. Așadar, deși nu mai este la vedere, procustarea încă există, iar acum, la 36 de ani de când cuvântul libertate ne-a deschis porțile Lumii, pare mai prezentă ca niciodată, pentru că, deși ambalată mai frumos, ascunde aceeași dorință – de a ne face pe toți potriviți aceluiași pat. Și întreb: De ce facem asta?

Ne naștem unici, dar trăim într-un sistem care erodează unicitatea și descurajează excelența. Educația ne învață să ne rotunjim marginile cu pila autocenzurii pentru a nu-i înțepa pe ceilalți. Ce ar fi dacă, în loc să ne transformăm în cercuri, aparent perfecte, am rămâne imperfecți cu toții, sperând la o complementaritate a diferențelor? Dar noi acceptăm procustarea ca pe o formă de (auto/recipro)control, în care ne alungim ori ne împuținăm personalitatea, poate-poate prindem un loc la masa comună. Și întreb din nou: De ce facem asta?

Trăim într-o lume a oglinzilor paralele, gata să se spargă. Aștept zgomotul cioburilor, un sunet de libertate, eliberare și sens, o descătușare de tot și de toate, poate așa devenim și noi cu adevărat liberi. Până atunci sper că fiecare își va spune și trăi povestea nu cu urlete și pumni în masă, ci cu autenticitate și responsabilitate, căci viața nu este despre a fi intruziv într-o lume a anormalului, ci despre a fi normal, adică uman, într-o lume incluzivă.

DESPRE NOI e DESPRE VOI

Posted on 04/10/2025 by REDACȚIA

Sus pe țărm, de unde se vede marea plină de nelinişte, iar în fund, ca o promisiune, albastra zare a Mării Euxine, se înalță templul școalei dobrogene, Liceul, de pe altarele căruia, timp de o jumătate de veac, și-au aprins generații făcliile binecuvântate ale științei și artelor. Prin ferestrele sale, larg deschise în zilele însorite, marea îşi trimite brizele cu miros proaspăt de alge, ce te înfioară ca o dulce veste, aşa cum e şi cea de acum: revista Zări Albastre pe care noi, elevi și eleve, o scoatem împreună, fiindcă împreună îi aducem, sub acoperişul aceluiaşi templu, prinoase blondei Minerve.

Așa se deschidea, în 1946, primul număr al Revistei Zări Alb Astre (Albastre pe atunci), cu un neîndoit îndemn al tinereții și un angajament al elevilor care aveau să-și deschidă sufletele spre alte orizonturi – albastre – cu îndrăzneala unor navigatori neînfricați de furtună și cu voința de afirmare, fixând o atitudine inițială, pe care apoi noi, urmașii, am avut datoria să o desăvârșim într-un elan mereu sporit.

Și dacă predecesorii noștri au legat numele revistei de zările albastre cuprinse în priviri, noi, la 80 de ani distanță, legăm de aceleași zări o deviză, cu un îndemn care ne mobilizează chiar și atunci când ele sunt ticsite de nori: Cu ochii spre cer și cu astrele în suflet… SCRIEM.

Din anul 1946 Zările Alb Astre continuă să ne unească, pentru că, deși suntem generații diferite, gândurile, aspirațiile și emoțiile se contopesc adesea într-o singură suflare. Revista devine, așadar, leagănul sufletului, iar gândurile pe care le adăpostește îți poartă uneori fruntea spre înseși zările albastre, alteori te strivesc, făcându-te să te ghemuiești în cutele pământului.

Orice ar fi, însă, am evoluat cu fiecare generație, am învățat câte ceva de la toți cei de dinaintea noastră și am continuat să publicăm chiar și atunci când vremurile au fost potrivnice, păstrându-ne mereu o voință neînfricată și încrederea că vom reuși mereu.

Privind în urmă, prin arhiva revistei, suntem emoționați de loialitatea față de acest proiect care a unit generațiile. După lansarea din 1946, mirciștii au continuat să-și exprime gândurile în publicația liceului, dar, după doar cinci numere, povestea Zărilor… a fost întreruptă de instaurarea regimului totalitar în România, timp de mai bine de trei decenii apariția acesteia nemaifiind posibilă. Totuși, după iarna greu de îndurat a comunismului, primăvara istorică a sosit triumfătoare, Revoluția din 1989 promițând un viitor mai bun pentru educație. Această perioadă înfloritoare pentru liceu este marcată în anul 1996 de împlinirea unui secol de la înființare, unitatea noastră școlară primind titlul de „Colegiu Național”. Este anul în care se publică un număr omagial al Zărilor, ce rămâne în anale drept unul remarcabil, dezvăluind eforturile pline de dedicație depuse de întreg colectivul responsabil de revistă.

În anii următori, liceenii s-au arătat dornici de a împărtăși informații și experiențe noi, fiind preocupați de științe, dar și de literatură. Redactorii anilor ’90 ne vorbesc despre seriozitatea și respectul lor față de educația clasică, mulți dintre ei cultivându-și în același timp și latura artistică.

Noul mileniu a venit cu entuziasmul și efervescența caracteristice oricărui nou început, iar echipa redacțională a deconstruit postmodernist titlul revistei, cu promisiunea unor orizonturi mai strălucitoare sub astre. Se publică articole foarte sincere, dorința de „a da cărțile pe față” fiind sesizabilă, începând să apară și texte ce cuprind impresii ale liceenilor, unele mai joviale, altele ce demască aspecte neplăcute din culisele evenimentelor. Articolele tinerilor jurnaliști sunt pline de expresivitate, reprezentând o gură de aer proaspăt ce îi face pe mulți autori să lase în urmă registrul scrisului solemn, pentru a se bucura de o revistă inedită, scrisă de elevi pentru elevi.

De-a lungul anilor a fost coordonată de mulți profesori, printre care Dorin Munteanu, Florin Pietreanu, Mircea Țuglea, Luminița Belcin, Mariana Nistorescu, Mirela Ghinea și Amalia-Maria Roșioru. În prezent este îndrumată de către profesor dr. Anca Evelina Cîrligeanu.

În tot acest context istoric misiunea revistei rămâne aceeași – să exprime aspirația fiecărui mircist, a fiecăruia dintre noi de a pluti spre acele/ aceste zări alb-astre evocate în titlu: spre zările cunoșterii, spre zările culturii, ale educației, ale excelenței.

Vorbim despre o plutire susținută de curaj, răbdare și sete de sens, căci zările se arată deasupra unei mări albastre, fiecare val aducând cu sine o întrebare, un răspuns, un adevăr. Așadar, gândurile pe care revista noastră le împărtășește se bazează pe educația, pasiunea și curiozitatea care ne consacră întru cultură. Fără ele, am rămâne ancorați în micimea imediatului și nu am putea pătrunde într-o lume a idealurilor, a valorilor, a frumuseții.

Totuși, putem noi atinge zările albastre? Nu sunt acestea un ideal mult prea înalt pentru niște simpli condeieri de liceu?

Poate că adevărata noastră menire nu este să le atingem vreodată în întregime, ci să nu încetăm niciodată să plutim spre ele. Zările Alb Astre devin astfel o metaforă a devenirii umane, în cea mai frumoasă perioadă – adolescența – pentru că în fiecare articol nou nu se ascunde doar îmbogățirea minții, ci și înnobilarea sufletului.

În anul școlar 2024-2025, tenacitatea, inteligența și condeiul elevilor au condus spiritul albastru în topul celor mai bune reviste școlare din țară. La Concursul Național de Reviste Școlare și Jurnalistică, Zări Alb Astre a obținut Premiul întâi la etapa județeană, iar la cea națională Premiul al treilea. Ne mândrim cu acest rezultat care ne confirmă convingerea că prin muncă și autenticitate putem ajunge la astre, așa încât în anul acesta școlar nu ne rămâne decât să SCRIEM continuând să fim noi. Indiferent dacă publici sau nu în Zări, faci parte din acest puternic noi,căci revista CNMB este nu numai despre atât de variatele experiențe mirciste, ci și despre ce îți răspunde înăuntru, este despre identitate, emoție si reconectare, despre ecoul care va rămâne cu tine mult timp după ultima literă.

Citește-ne și adu-ți aminte cine ești! Citește-te și adu-ți aminte cine suntem! Depinde numai de noi dacă reușim să facem ca revista Zări Alb Astre să ne reprezinte în totalitate, cu îndrazneală și deplină asumare, conform intereselor și aspirațiilor tuturor. Așa că Despre noi devine și un Despre voi, căci noi suntem, de fapt, voi.

Filosofia apatiei

Posted on 05/07/202505/07/2025 by REDACȚIA

Noi, urmașii barbarilor de la Mare care l‑au adăpostit cândva pe Ovidius, nu ne‑am uitat încă barbaria. Nu ne‑am îngropat încă sufletul în tenebrele indiferenței, nu ne‑am ascuns încă ochii din fața soarelui, nu ne‑am plecat încă în fața fricii de a fi. Noi, barbarii de la mare, încă putem fi auziți strigând din toată inima, chemând cu vocea îndoită de lacrimi, cu vorbe rostogolite din gură în gură, mereu mai aprig, mereu mai repede, ca o veșnică reîntoarcere acasă, la sentiment: Thálassa! Thálassa!…

Și ne întrebăm: Doar noi? Doar noi am mai rămas să plângem marea? Doar noi ne mai amintim că a fi înseamnă a simți, că o inimă zăgăzuită e echivalentă cu neFiința? Doar noi avem rezerve să învățăm din manuale despre cum să‑ți controlezi emoțiile, despre cum să te detașezi de oameni și situații, despre cum să nu‑ți mai pese?

Doar nouă ne (mai) pasă?

Ne‑ar plăcea să credem că NU. Însă ne temem; uitându‑ne în jur, ne temem de ochii goi care privesc prin noi, ne temem de urechile care nu ne mai ascultă, ne temem de buzele rânjite apatic, răsucite în grimase atât de diferite de zâmbetele noastre. Ne uităm în jur și ne întrebăm cum s‑a ajuns la detașarea de sentimente, după decenii în care ne‑am tot rugat și am tot sperat la dreptul la liberă emoționare, la dreptul de a ne pune sufletele din piept ca insigne pe piept și de a căuta, la cei pe care‑i întâlnim, sufletele care se potrivesc cu ale noastre.

Motivele acestei apatii (cultivate, credem noi) sunt numeroase și atât de evidente, încât frapează prin… banalitatea lor. Însă, deși fiecare își ascunde/ controlează/ sugrumă emoțiile din motive diferite, prima causa este una și aceeași, o fântână fără fund care se alimentează la nesfârșit din propria substanță: frica. Ea însăși o emoție, care le‑a excomunicat pe celelalte.

Ne este frică de „ridicol”. În fond, dacă ne dezvăluim emoțiile, dacă spunem ce simțim, dacă lăsăm să se întrezărească o cât de mică parte din intensitatea cu care trăim, nu devenim atunci ridicoli? Nu vom fi atunci arătați cu degetul, nu vom fi întâmpinați de priviri disprețuitoare și de o falsă compasiune, soră cu repulsia? Uităm, de cele mai multe ori, că cei de lângă noi sunt tot oameni, că și ei sunt torturați de aceeași teamă de „ridicol” și că cei care găsesc, totuși, drept rizibilă o emoție autentică au fost de mult goliți de tot ceea ce numim uman.

Ne este teamă că vom fi respinși. Este o frică deloc iluzorie, știm cu toții, însă nu ar trebui să ne fie mai teamă de pierderea unor oportunități de a intra în comuniune decât de lezarea amorului propriu?

Și ce?, ar trebui să avem curajul să spunem, și ce dacă îmi calc orgoliul în picioare? Ce contează câte uși îmi sunt trântite în față, atâta timp cât una singură mi se deschide, atâta timp cât la finalul zilei pot spune că nu sunt singur pe lume? Posibilitatea unei legături umane reale, profunde, ar trebui să fie de ajuns pentru a putea trece prin straturile protective pe care teama ne obligă să le purtăm ca pe o a doua piele.

În fond, noi mai avem prieteni? Mai avem prieteni adevărați sau tot ce ne‑a rămas sunt amicii și prietenașii? O simplă incursiune în relațiilor noastre cu ceilalți ne va dezvălui egoismul camuflat în ceea ce numim „prietenie”, narcisismul camuflat în ceea ce numim „iubire”. Vrem prieteni și un partener pentru a ne satisface, de multe ori, orgoliul, pentru că trebuie să arătăm că suntem sociabili, așa se poartă, și pentru că așa trebuie și am fi în stare, în folosul acestor aparențe, să întreținem legături șubrede cu oameni care nu ne înțeleg și pe care nu‑i înțelegem. Ne complacem adeseori în simularea iubirii ca exercițiu de socializare și ne protejăm astfel de „pericolul” unor sentimente reale.

În esență, ne este frică să nu fim considerați vulnerabili. Ne scufundăm inima în râul Styx, ținând‑o de o arteră, rugându‑ne în secret să ne alunece printre degete, puțin scârbiți de modul în care zvâcnește moale, indolent, umilitor. Suntem în stare de permanente autoiluzionări, doar, doar să nu suferim.

Și totuși, ce‑ar fi dacă nu ne‑am mai face un scop din fericirea banală venită din refuzul asumării emoțiilor, al confruntării cu realitatea? Ce‑ar fi dacă am accepta și suferința ca parte intrinsecă a vieții, ca experiență la fel de necesară pentru modelarea unui suflet precum stările așa‑zis pozitive? Ce‑ar fi dacă am înțelege că a evita îndoiala, entuziasmul, eșecul, speranța și dezamăgirea înseamnă a ocoli însăși viața?

Poate am putea folosi, ca antidot la această desensibilizare cronică, un mic gând, administrat dimineața și seara, zilnic: ce azi suprimăm în mod voit, mâine vom anula inconștient, din obișnuință, doar pentru că altfel nu vom mai putea. Cu alte cuvinte, ce azi numim apatie cultivată, mâine vom numi, pur și simplu, stare vegetativă a omului nonafectiv – o existență între limitele imediatului, între limitele autocontrolului, o formă de… dezumanizare.

Deși gândul recomandat de noi ar putea avea un gust amar, el va fi necesar, căci altfel ne vom trezi, mult prea târziu, într‑o lume anostă, îngrozitoare, în care fiecare suflet va arăta mediocru și inert, cea mai mică pulsiune a lui, cel mai mic tremur trimițându‑ne alarmați direct la psihoterapeut. Fiecare palidă emoție care ne va mai fi rămas va fi minuțios înregistrată într‑un caiețel, ca semnal de alarmă, și va primi o pastilă care să o vindece. În minunata lume nouă nu vor mai exista poeți, ci doar oameni tulburați, care vor face orice pentru a fi eliberați de povara sensibilității lor.

Este cazul, credem noi, să îndepărtăm perspectiva acestei lumi, să ne dezicem de ea cât mai ferm cu putință. Este obligația noastră, ca oameni, de a contracara apatia generală: râzând și plângând, refuzând simulacrul emoțional, bucurându‑ne sincer de viață, simțind entuziasmul ori regretul până în ultimul nerv spinal, plonjând în sufletul nostru până la identificarea deplină cu noi înșine.

Subterfugiul inculturii

Posted on 05/07/202516/09/2025 by REDACȚIA

După o foarte productivă în mediul virtual perioadă de răgaz tipografic, ne‑am gândit că ar fi timpul să ne scuturăm puțin și să ne rânduim gândurile/ articolele. Cu un ochi puțin mai înțelept și, în același timp, mai proaspăt, am făcut un efort comun de introspecție atemporală, iar rezultatul muncii și pasiunii noastre este un nou număr al revistei Zări Alb Astre.

Îl deschidem cu acest editorial care exprimă punctul de vedere al redacției pe o temă enunțată deja în titlu. Cum opiniile nu se împart la noi ca biletele de circ, perspectiva asupra unei probleme este întotdeauna asumată, dacă nu dintr‑un sentiment nobil, atunci măcar din ambiție sau orgoliu. Iar problema la care ne referim și care ne preocupă este poziționarea a‑, anti‑ și sub‑culturală a generației tinere. Am privit în jurul nostru cu ochi de cercetători și am descoperit, în privința ei, mai mult decât ne‑am fi dorit. Analiza relației dintre noi și cultură are ca deznodământ speranța că ea va determina o reflecție individuală și o foarte necesară reevaluare a principiilor personale și sociale.

O cercetare a modului în care ne (mai) raportăm la cultură, am spus, însă, chiar în timp ce redactam aceste rânduri ne‑am dat seama că nu mai putem folosi cuvântul cultură cu deplină siguranță când ne referim la societatea contemporană.

Căci cultura presupune niște valori spirituale și intelectuale determinate de o așezare în spațiu și în timp, păstrate și prețuite; o cultură presupune un efort al generațiilor mai în vârstă de a le instrui pe cele mai tinere în domeniile artei, istoriei și științei și, în același timp, un efort al tinerilor de a învăța și de a se bucura de acest transfer al tezaurului omenirii; o cultură înseamnă, înainte de toate, un sentiment de apartenență la și de solidaritate cu cei ce au fost înainte, cei ce sunt acum și cei ce vor fi după noi.

Așadar, se mai poate vorbi de participarea la cultură când noi ne abandonăm ostilității față de ea, când adoptăm mimetic efemerul din lumea largă, dar nu ne mai preocupă valorile care stau la temelia vieții sociale și personale? Se mai poate vorbi de apartenența la o cultură când noi ne pocim limba cu împrumuturi grotești de care nu avem, în fond, nevoie? Căci asta se întâmplă chiar sub ochii noștri, dragi cititori.

Cultura este vânată și masacrată, așa cum au fost vânate vrăjitoarele în Evul Mediu, fiecare valoare iubită cândva fiind adusă în fața unui tribunal neîndurător, ultra‑progresist și liber‑schimbist, a cărui unică soluție este să o condamne la moarte prin ardere pe rug. Iar motivul? De fapt, sunt mai multe: comoditatea noastră intelectuală (sau popular, gândirea leneșă), adeziunea imediată la stereotipuri, mentalitatea utilitaristă (a folosului imediat) etc. Dar, dacă ne este îngăduit să ne continuăm comparația de mai sus, vom ajunge la concluzia stranie că societății noastre îi este teamă de cultură și, mai exact, teamă ca nu cumva cultura să submineze autoritatea noilor prințipuri.

Desigur, se poate argumenta că noile prințipuri tot principii sunt, și că ar trebui să fim recunoscători că măcar mai avem așa ceva. Dar cât de principiale sunt prințipurile pe care le adoptăm așa de relaxați? Când ele ne îndeamnă la superficialitate și la nepăsare, când ele ne spun să trăim pentru imediat și doar pentru imediat, mai putem noi oare să le fim recunoscători? Când ele nu ne oferă un scop mai înalt decât propria existență, când ne îmbie să fim egoiști și să nu ne gândim deloc la ce lăsăm în urmă – dacă lăsăm, măcar, ceva – se mai pot oare ele numi principii?

Aceste noi prințipuri sunt, de fapt, doar niște tertipuri. Un subterfugiu al inculturii. Ele ne oferă o cale de eschivare de la datoria colectivă și individuală care este cultura, ne permit să spunem foarte încrezători la ce îmi trebuie mie asta?, pentru a ne scuza ignoranța, față de noi înșine și față de lume. Ne încurajează să credem că important este numai să trăim bine și să ne simțim bine; restul trece în plan secund. Tot ce se obține ușor și ne ușurează, în același timp, traiul, este bun.

Și totuși, după o foarte scurtă chibzuială, nu se poate să nu rămânem uimiți. Cum se poate ca, după atâtea secole în care vizionarii progresiști ai omenirii au suferit și s‑au străduit ca dreptul la educație să fie universal, noi să bagatelizăm privilegiul de a putea învăța? Cum se poate să dăm nepăsători din umeri în fața unei idei filosofice, în fața unui principiu al fizicii și să spunem cu seninătate N‑am eu nevoie de așa ceva?

Bineînțeles, nu spunem că nu se mai învață deloc, ci că, dacă, totuși, se învață, asta se face condiționat: informațiile trebuie neapărat să-și gasească un scop imediat și practic în viața noastră măruntă.

Am zis că ne masacrăm cultura, că o anulăm, și nici măcar nu ne temem să admitem asta cu voce tare.

Cancel culture se numește noul fenomen înfiorător de respingere a culturii, o formă actualizată a cenzurii ideologice. Așa cum regimul comunist a vrut să‑l interzică pe Robinson Crusoe pentru că trăia izolat pe o insulă, și noi îl scoatem pe Newton din manualele de fizică pentru că avea sclavi.

Desigur, nimeni nu poate afirma că sclavia a fost benefică, nimeni nu poate dezincrimina acest mod îngrozitor de suprimare a libertății umane. Dar să reducem opera, creația, descoperirile unui geniu la greșelile pe care le‑a făcut în spiritul timpului său? Să‑i judecăm pe toți în numele ideilor promovate astăzi, idei care susțin o lume pașnică și non‑discriminatorie, dar care sunt specifice societății contemporane și care au răzbit în istoria recentă după secole de nedreptăți? Să nu‑i mai citim pe Eliade sau pe Cioran, fiindcă în tinerețe au aderat la ideologia legionară, deci antisemită? Să sfâșiem picturile lui Picasso pentru că a fost misogin? Să‑l aruncăm pe Beethoven la coșul de gunoi al civilizației fiindcă, zice‑se, muzica lui este produsul unei culturi elitiste, care îl avea în centru pe bărbatul occidental?

Să nu uităm că toate distopiile din literatură prezintă „închiderea culturii” (prin interzicerea sau arderea cărților) ca pe o măsură obligatorie pentru instalarea totalitarismului politic.

Deci nu, firește că nu putem elimina secole de cultură pe temeiul unor principii, necesare și dorite în cazul de față, dar care cu greu puteau fi măcar imaginate în secolele trecute.

Firește că vom face și noi, ca niște post‑post‑post‑moderniști veritabili, diferența dintre etică și estetică, și nu doar în ceea ce privește operele veacurilor trecute, ci și în privința creatorilor lor. Firește că nu vom folosi acest concept nobil al non‑discriminării pentru a ne scuza ignoranța și lenea și nu vom apela la niciun subterfugiu pentru a putea justifica existența exclusiv în secunda de după secunda prezentă, mersul prin viață purtând ochelari de cal ori mercantilismul și fericirea inculturii care vin odată cu acestea.

Noi nu pentru asta am fost făcuți! Suntem perfect conștienți că știința și cultura înseamnă efort și suferință, că atât timp cât știi și gândești, și simți, nu poți fi fericit în sensul demonetizat dat azi termenului. Dar noi nu vrem să ne răscumpărăm fericirea prin ignoranță! Noi nu vrem să fim niște stricători de limbă, nu vrem ca la baza filosofiei noastre de viață să stea mercantilismul, nu vrem să trăim într‑un cerc existențial din care cultura a fost evacuată, într‑o roată în care ne învârtim, neputincioși, ca niște șoricei. Noi nu mai vrem să cârpim cerul cu stele, să mânjim marea cu valuri!

Vrem o lume reală, o lume a adevărului și a frumosului, vrem să luptăm pentru ea, să nu mai stăm pe margine cu mâinile încrucișate și resemnați să spunem: Toate‑s praf… Lumea‑i cum este… și ca dânsa suntem noi!

Cultura nu poate fi „închisă” ca un magazin cu program redus ori ca o afacere falimentară.

Totuși, pentru cei care i‑au pus deja lacăt, o informație ar fi utilă: citatele sunt din Eminescu.

#MereuSerieNouă

Posted on 18/12/202219/01/2023 by Dima NANCU

De la prima formă a acestui editorial, de care, sincer vă spun, eram foarte sigur, până la cea de acum, multe am mai șters, am scris și am rescris. Ideile și paragrafele despre cât de frumos sau cât de greu este a scoate o serie nouă a revistei s-au tot schimbat, s-au temperat ori s-au intensificat. În prima variantă, cuvântul „inovare“ apărea cel puțin o dată la zece rânduri, repetiția fiind provocată de exaltarea firească vârstei (touché! și acum va fi). Sigur că și noi, asemenea generațiilor trecute, ne dorim altceva, afirmăm cu tărie că vrem ceva nou, diferit de numărul precedent al revistei, care să ne reprezinte. Sunt aspirații firești pe care le-am descoperit în demersurile tuturor redacțiilor care s-au succedat în timp.

Dar oare care este esența acestei sintagme?

Într-un context contemporan caracterizat de incertitudini și riscuri, apariția anuală a revistei „Zări Alb Astre” are o motivație culturală, concretizată prin identitatea personală a celor care publică în paginile ei prin temele pe care le prezintă.

La început, prin septembrie, pe când eram eu și ideile mele notate pe o fițuică, tot spuneam că anul acesta trebuie să inovăm. Primul pas a fost să înființăm o redacție fixă. Nu e o noutate, e o necesitate… La prima întâlnire, biblioteca a devenit neîncăpătoare și, în loc de 10-15 colegi doritori de a lucra la seria nouă, s-au adunat vreo 50, mulți dintre ei fiind boboci. Gospodărește, ne-am organizat, am distribuit sarcini, am proiectat activitățile viitoare. Încet, încet lucrurile s-au pus în mișcare. Articolele au început să fie trimise redacției, iar echipa a urmat programul stabilit la prima întâlnire, discutând îndelung despre teme, subiecte, formatul și grafica viitorului număr. Ascultând păreri, sfaturi (atenție ascultând, nu doar auzind!), citind mai toate numerele „Zări Alb Astre”, am început să realizez că până la inovație, ar trebui să vedem ce este în spate.

M-am întrebat ce este inovarea și ce este continuitatea. Mai mult a durat să realizez că ar trebui să formăm o echipă unită de aceleași aspirații, așa că am început să ne vedem mai des în atelierul Zări Alb Astre, nume inscripționat pe o plachetă aflată de câțiva zeci de ani la ușa cabinetului de română. Nici pe aceasta nu am inventat-o noi, ci am preluat-o, oferindu-i continuitate.

Oare inovatorul de care tot vorbeam noi, crezând că suntem primii care punem astfel problema, nu a fost mereu acolo, în fiecare număr? Sigur, inovaţia face întotdeauna diferenţa. Mi-am dat seama că între a face ce ai de făcut și a face ca o situație să se îmbunătățească se țese de fapt acel spațiu al libertății de a improviza, apelând la toate armele aflate la dispoziție – fler, experiență, disponibilitate, asumare, creativitate. Am realizat că inovația înseamnă o actualizare a unor teme sau rubrici consacrate. Nu neapărat inovația asigură succesul revistei, ci implicarea, energia și capacitatea celor ce scriu și publică de a asigura continuitatea acesteia. Echilibrul între aceste valori reprezintă cheia rezistenței în timp. Și mai trebuie amintit că nu totdeauna o inovație sau alta a mulțumit pe deplin publicul cititor, că întotdeauna e loc de mai bine.

Spiritul critic manifestat de cei care citesc revista ne-a ajutat de-a lungul vremii să fim atenți la raportul dintre ceea ce vrem noi să transmitem și așteptările celorlalți. Pentru a respecta principiul continuității, vom păstra rubricile deja consacrate în numerele anterioare, străduindu-ne să inovăm atât formatul și grafica revistei, cât și conținutul acesteia.

„Zări Alb Astre” trăiește prin povestea ei. La anul echipa redacțională va fi alta și, la rândul ei, se va întreba ce trebuie schimbat, ce merită păstrat pentru ca seria nouă a „Zărilor…” să vadă lumina tiparului.

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“

Posted on 18/12/202219/01/2023 by Dima NANCU

Omului i s-a dăruit graiul, poate cea mai de preț virtute pentru homo faber. Atunci când părăsește dimensiunea graiului, omul lasă mărturie cuvântul scris. Mă inspiră și dictonul latin „Verba volant, scripta manent“, un fel de promisiune a nemuriri prin simpla vorbă iscălită și lăsată moștenire să povestească generațiilor despre idei, aspirații și visuri împlinite ori neîmplinite.

Ajung, astfel, la un exemplu viu al îndeplinirii cu desăvârșire a acestei promisiuni. „Din albastra zare a mării Euxine, din templul școalei dobrogene“[1] avea să apară, în vremuri tulburi, la finele anul 1946, Revista Zări Albastre[2]. S-a lansat, poate, ca un manifest la acea „lungă furtună a omenirii“[3], abătută cu precădere în acei ani, scris tocmai de elevii educați să fie elite, nimeni alții decât tinerii de la Liceul „Mircea cel Bătrân“ din Constanța. Paginile „Zărilor Albastre“ au continuat să apară, lăsându-ne astăzi o stare de spirit transcrisă în revistă, pe care noi, mirciștii, continuăm să o purtăm. S-au împlinit 75 de ani de la promisiunea făcută de aceia care au condeiat primele file ale Revistei, iar noi, generația 2022, ducem mai departe tradiția, marcând așa cum se cuvinte Aniversarea. Tot „după o lungă furtună a omenerii“ am publicat în luna iunie a acestui an, un număr jubiliar, ilustrativ pentru toți cei 75 de ani. Sub auspiciile aceluiași jurământ, numărul aniversar a purtat lozica #mereuSerieNouă, tocmai conștientizând valoarea scrisului, dar și a inovației. La acele momente, în Aula „Gheorghe Coriolan“ a Colegiului „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, redacția, în număr de nu mai puțin de 50 de elevi, avându-l ca lider pe Dima Nancu, redactorul-șef, îndrumați de doamnele profesor Luminița Belcin și Amalia-Maria Roșioru, a adunat împreună foști redactori din generațiile de absolvenți care au înobiltat de-a lungul timpului paginile publicației. Au fost prezentate evocări emoționante ale mirciștilor și invitaților veniți din București, Manchester, Elevția, etc. Festivitatea a oferit prilejul unei retrospective istorice a revistei, fiind prezentate, în premieră, documente de arhivă, precum fotografii și articole, proiectate într-un film documentar inedit.

Numărul aniversar #mereuSerieNouă se deschide cu aducerea în atenție a Articolului Program al revistei, scris în anul 1946 și continuă cu prezentarea unor teme de o varietate impresionată, de la „Realitate și omul contemporan“ sau „Statuia lui Ovidiu, blocată între timp și oameni“, literatură și poezie până la anchete jurnalistice, recenzii de film, carte ori teatru, totul într-o notă culturală și jurnalistică.

La doar câteva luni de la lansare, noul număr al Revistei „Zări Alb Astre“ a fost onorat cu premiul I al Concursului de Reviste „Comandor Eugeniu Botez“, ediția a II-a, 2022.

O istorie scrisă, la propriu, de cuvinte!

„Zări Alb Astre” nu a fost niciodată o publicație oarecare, pentru simplul motiv că a promovat cu rigoare doar valoarea și a găzduit în paginile sale colaborări de prestigiu, care au confirmat peste ani, ajungând nume de referință în cultura și știința românească.

Primul număr al revistei „Zări Albastre” vede lumina tiparului din inițiativa elevilor Mihail Cazacu și Popa Gheorghe, și a unui comitet de redacție, format din Carp Silvia, Munteanu Nicolae, Predescu Tatiana, Ștefănescu Ion, responsabil fiind Gheorghe Jipa, toți elevi ai Liceului „Mircea cel Bătrân“.

Revista se deschide cu articolul program „Gândirea noastră“, continuând cu materiale inedite și literatură. Momentul lansării este evocat decenii mai târziu de Mihail Cazacu, într-un interviu acordat în anul 1983 chiar revistei pe care el o înființase.

Sub o formă cenzurată și alterată de contextul regimului politic din România comunistă, Mihail Cazacu mărturisea cu emoție următoarele: „Pentru strângerea de fonduri necesare, în vara anului 1946, am montat un spectacol cu comedia „Un leu și-un zlot“ de Rosetti, interpretată de elevi. Apoi de foarte mare sprijin ne-a fost tatăl unui coleg, proprietarul unei mici tipografii.

El ne-a sfătuit să ne investim fondurile în hârtie, pe care apoi i-am lăsat-o în custodie, acoperind astfel și costul de tipar, foarte redus dealtfel. Un alt aspect interesant a fost acela că, zincografia fiind prea costisitoare pentru bugetul nostru, am recurs la linoleum, pentru ilustrarea revistei, executate de diverși simpatizanți“.[4]

Publicația junilor liceeni s-a ferit cât a putut de mult de tematica impusă de influența sovietică a acelor vremuri atât de tulburi, până la numărul din decembrie 1947, când toate articole publicate nu scapă de limbajul de lemn impus de sovietizarea societății românești.

Grigore Sălceanu, somitate dobrogeană, semnatar al revistei

Numărul cinci al revistei din martie 1947 este deosebit de valoros, dacă ținem cont de contextul social-istoric în care apare. Primul articol aparține ilustrului Grigore Sălceanu, elev și profesor al Liceului „Mircea cel Bătrân“, urmat de lucrări semnate de personalități notabile, precum Ion Banu, Aurel Dumitrescu, Constantin Sesima, Emil Ștefănescu, Ion Bădică.

Din 1948 povestea „Zărilor…” este întreruptă de instaurarea regimului totalitar din România. Timp de mai bine de trei decenii, apariția acesteia n-a mai fost posibilă.

Un miracol avea să se întâmple în1983, moment în care revista reapare sub atenta coordonare a regretatului profesor de limba franceză, domnul Dorin Munteanu. Vom regăsi articole semnate de prestigioși profesori ai liceului, dintre care îi amintim pe domnii Ion Faiter, Constantin Caragea, dar și poezii, recenzii, dări de seamă scrise de elevi.

În 1984 mai apare un număr care conține un interviu cu poetul Virgil Teodorescu, absolvent al Liceului „Mircea cel Bătrân“, ca apoi, până în 1995, să se aștearnă iar tăcerea.

La câțiva ani după căderea comunismului, domnul profesor Florin Pietreanu, alături de câțiva elevi, reușesc să relanseze revista și din 1995 publicația mircistă este scoasă periodic.

Despre cel dintâi număr aniversar

Cel dintâi număr aniversar avea să apară în anul 1996 cu ocazia centenarului liceului. Asemenea celui din martie 1946, și cel din 1996 este un document. Coordonat tot de profesorul Florin Pietreanu, revista prezintă evocări emoționante ale foștilor absolvenți ai liceului. Articolele publicate sunt semnate de mari personalități, precum profesorul universitar dr. Marian Traian Gomoiu, membru corespondent al Academiei Române, dr. Paul Horja, profesor universitar dr. Vasile Popa, avocatul Aram Agop, poetul Aurel Dumitrescu, pianistul Harry Tavitian, publicistul și criticul literar Bogdan Ghiu.

Zeci de poezii culese din numerele anterioare sau din alte publicații sunt tipărite pe câteva file. Studii, evocări, articole scrise de elevi se regăsesc în paginile revistei aniversare.

Noul mileniu și noile zări

Noul mileniu îi va aduce publicației un nou nume. Sub entuziasmul și efervescența anilor 2000, coordonată pe atunci de doamna profesor dr. Anca Evelina Cîrligeanu și domnul profesor dr. Mircea Țuglea, revista este reinventată, chiar și numele primind o altă formă, „Zări Alb Astre”.

Din 2004 coordonarea este preluată integral de regretatul profesor, critic literar și scriitor Mircea Țuglea, care acum ne veghează, poate, din alte zări alb astre. Sub conducerea lui, revista trece printr-o altă reinventare. Simultan în spațiul extrașcolar apare clubul de jurnalism al liceului, coordonat de același Mircea Țuglea care mărturisea în 2006:

„N-am crezut, atunci când am preluat această revistă că vor apărea atât de repede (și asemenea) rezultate. Şi mai ales una „școlară”, cunoscute fiind limitările pe care le implică acest gen de publicistică. Oricum am lua-o, prima (şi cea mai importantă) miză a unei astfel de reviste este tocmai de a nu fi „școlară”, ci mai mult decât o revistă de cultură, eventual, și în orice caz una de atitudine.“[5]

Povestea revistei a continuat cu aceeași notă de asumare în anii următori sub coordonarea doamnelor profesor Luminița Belcin, Mariana Nistorescu, Anca Evelina Cîrligeanu, Mirela Ghinea și Amalia-Maria Roșioru.

În ultimul deceniu sute de elevi și-au așternut gândurile în paginele revistei care altădată a reunit scriitori, academicieni, fizicieni, actori, doctori, dintre care amintim pe Grigore Sălceanu, Pavel Chihaia, Vasile Cojocaru, Virgil Teodorescu, Harry Tavitian, Vasile Popa, Bogdan Ghiu, Ion Banu, Petre Frangopol și Traian Petcu.

Promisiunea „Zărilor Alb Astre“ continuă, spre a face arc peste timp într-un templu de cultură dobrogean, iar aniversarea celor 75 de ani de viață publicistică a readus în lumină dorința de a oferi publicului cititor #mereuSerieNouă.

[1] Cazacu, Mihail (1946). „Gândul Nostru“, Revista „Zări Albastre“, anul I, nr. 1 . Constanța, pp. 1

[2] Până în anul 1999 publicația apărea sub numele de „Zări Albastre“. Titlul revistei a fost modificat în anul 2000

[3] Ibidem

[4] „Evocări“, Revista „Zări Albastre“, serie nouă, anul III, ianuarie – iunie 1983, pp. 4-5

[5] Țuglea, Mircea (2007). Alb astre. (Vasile Nicoară, Mirela Ghinea, Anca Evelina Cârligeanu, Ed. Muntenia) Anuarele deceniului 1996 – 2006 , pp. 149-150.

ZĂRI ALB ASTRE

Categorie: Editorial