zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Renașterea

Primăvara… anotimpul renașterii, al miresmelor și al simțurilor extreme, de fiecare dată inedite, intense și răvășitoare. Deșteptarea primăverii, un musical adaptat după piesa cu același nume de Frank Wedekind,  interpretat de tinerii actori de la Asociația „JG Victory of Art” din București, aduce pe scenă tabloul adolescenței din secolul al XIX-lea, când viața copiilor era controlată în totalitate de părinți, de norme sociale severe și de prejudecăți. E un spectacol despre nevoia umană de a visa și de a cunoaște, despre tabu-uri și interdicții, teme pe care trupa bucureșteană le-a exprimat într-un mod admirabil.

Scena se deschide cu o discuție mamă-fiică, într-o notă subtil pozitivă, despre un bebeluș pe care barza l-a adus pe lume. Fata, Wendla, își exprimă curiozitatea de a afla cum se concep copiii, spunându-i mamei sale că este destul de mare pentru a primi explicații. I se răspunde că un copil este adus pe lume doar dacă ești căsătorită și îți iubești foarte, foarte mult soțul.

Din pudoare și scrupule etice, sexualitatea și, în general, viața intimă sunt teme ocultate de părinți, iar adolescenților din vremea respectivă le este ascuns adevărul. Mult prea rigizi ori protectori, adulții le dau drumul în societate fără să le explice că sunt la o vârstă la care este normal să se confrunte cu stări, senzații și nevoi pe care nu le-au mai avut până atunci. Copilul care se ascunde într-un trup de adolescent  trăiește astfel experiențe stranii pentru care nu este pregătit.

Aceleași neliniști privitoare la misterul relațiilor intime și al sexualității animează un grup de băieți plini de dorințe, iar Moritz, unul dintre ei, le povestește celorlalți că a avut un vis despre o relație indecentă cu o fată. Adolescentul, obsedat de scena visată, îi cere prietenului său, Melchior, să-i aștearnă pe hârtie perspectiva sa artistică legată de actul trupesc dintre două persoane.

Explorând teritoriul atât de tentant și de necunoscut al iubirii și erotismului, fetele și băieții încep să se apropie, astfel încât atât Wendla și Melchior, cât și Marta – prietena Wendlei – și Mortiz trăiesc momente puternice, care-i răscolesc psihic și emoțional. Consecința negativă a acestor experiențe este un viol, în care Melchior este agresorul și Wendla victima. Secvențele sunt pline de patos trupesc și fac trimitere la Complexul lui Novalis, tinerii actori aducând expresivitate în reprezentarea scenică a focului lăuntric devastator, izbucnit în  niște adolescenți complet nepregătiți și care-i vor cădea victime. Moritz simte că nu se mai poate vindeca de obsesia sexualității, căci începe să tânjească neoprit după diverse atingeri, senzații pe care doar și le poate imagina sau viziona în „lectura” pornografică pe care o procură de la prietenul său. Își dă seama că psihoza lui devine incurabilă și se sinucide. La scurt timp, Wendla află că este însărcinată și moare în urma încercării de a întrerupe sarcina. Melchior, care este în pragul exmatriculării, merge la cimitir și, în acea simfonie deprimantă, vrea să se sinucidă lângă mormintele prietenilor săi. Are însă o viziune cu aceștia, apariții spectrale care îl opresc, iar el le promite și își promite că le va ține mereu amintirea vie.

Spectacolul celor de la „Victory of Art”, o melodramă satirică la adresa ipocriziei sociale și a cinismului, cu accente de tragedie antică, se termină într-o notă, totuși, senină, cu toți actorii în scenă, care dansează și cântă despre… renaștere, despre minunea de a exista, bucuria de a te vindeca, chiar și atunci când pare târziu. Ei întâmpină primăvara purpurie, cu speranța de a-l păstra pe Dumnezeu în inimă, ridicând mâinile către cer și așteptând schimbarea care să le coloreze viețile!

Singura care rămâne în picioare, pe scenă, la finalul musical-ului este Marta, simbolul fetei puternice în fața realității dure a vieții!

Citește și: Între fantezie și adevăr

Între fantezie și adevăr

Trupa de teatru AD-HOC a readus în mintea spectatorilor, prin Profu’ de religie, un mesaj profund despre manipularea adevărului și, deci, despre relativizarea lui, punând în discuție modul în care el, adevărul, ne influențează viața.

Piesa se deschide cu hărmălaia pauzelor dintr-o zi de școală, consonantă cu melodiile rock interpretate live de tinerii talentați de la Asociația piteșteană „Teatrul pentru toți”, care cântă la chitară, tobe și bas, anunțându-ne parcă încă de la început că muzica va rămâne singurul element palpabil și adevărat din întreaga harababură adusă pe scenă de către actori. În acest context apare proful de religie care ține o lecție despre adevăr. Sunt rostite câteva întrebări grele, ce vor deveni laitmotivele acestei piese: Ce este adevărul? Cum ne poate influența în viață? Putem să nu mințim? E adevărul mai presus de noi? Este imposibil să spunem adevărul și numai adevărul? Poate adevărul tău să devină și adevărul celorlalți? La aceste mari întrebări se va răspunde indirect, prin intriga principală a piesei.

Mara, o elevă eminentă, cu o imaginație mai bogată decât a colegilor săi, este contrariată de pledoaria profesorului de religie și afirmă că adevărul se definește prin a experimenta tu însuți viața, a simți prin tine, dându-i vieții simplitatea absolută şi instantanee a adevărului tău. Deci adevărul nu este ceea ce spun toți oamenii din jurul tău că este, așa cum susținea profesorul. Pentru a-și demonstra viziunea pe care profesorul de religie nu este capabil/ nu vrea să i-o valideze, Mara pune la cale marea răzbunare: acuzarea profesorului că a mângâiat-o pe picior. Piesa nu va fi, însă, instrumentul răzbunării, ci un puternic mijloc de cunoaștere a lumii și a sinelui eroinei. Experimentând, Mara își va provoca stări interogative și contemplative asupra vieții, mobilizându-și toate resursele pentru a găsi răspunsuri existențiale. În felul acesta, piesa devine povestea căutării sensului general al lumii, ca și a sensului propriei prezențe în lume.      

Totul începe după ce Mara s-a lovit la ora de sport și profesorul de religie o atinge pe genunchi pentru a vedea dacă este în regulă. Pornind de la acest simplu gest, amplificat de fantezie, dar poate și de nebunia hormonală a adolescenței, viața întregii colectivități este cu totul zdruncinată. Duelul dintre viața reală și imaginația Marei atinge un nivel extrem, nici ea nemaiștiind cu certitudine care este adevărul, acesta fiind controlat de imaginație. Dacă ea scrie astăzi în jurnal că domnul de religie a mângâiat-o pe picior, mâine i se va părea la fel de adevărat? Dacă ea astăzi minte, mâine va crede că minciuna este adevărată? Mara o convinge pe Anca, colega ei de bancă, să îi povestească dirigintelui ce a văzut, de fapt ceea ce îi spune ea că a văzut. Astfel, deși Anca nu știe neapărat ce a văzut, se lasă influențată și îi transmite dirigintelui acuzațiile. Este interesant și chiar surprinzător să constatăm cum reflexul orgoliului rănit al Marei la ora de religie, când nu a putut să își impună punctul de vedere, se transformă într-o acuzație de agresiune fondată pe multă interpretare, care ia amploare.

Curând, vestea că domnul de religie a mângâiat-o pe Mara pe picior face înconjurul liceului, fiecare reacționând în felul său, unii fiind sceptici și creând mai multă confuzie în tot acest eveniment (a mângâiat-o sau doar a atins-o?), alții fiind revoltați și guralivi, amplificând gravitatea acuzațiilor. Mass-media și părinții intră și ei în scenă, având un rol important în dezbaterea publică pe tema religiei și a acestui profesor, transformând întâmplarea într-o știre națională. Privim cu sufletul la gură cum viața cotidiană a comunității în care trăiesc elevii o ia razna, toată lumea încercând să afle ADEVĂRUL!

Dar adevărul inițial se pierde pe drum, fiind denaturat, interpretat și reinterpretat la fiecare pas. Harababura televizată, în care fiecare își dă cu părerea despre un „adevăr” pe care nu-l cunoaște, este întreruptă chiar de Mara, care îi transmite profesorului un mesaj simplu: Adevărul meu nu este și adevărul celorlalți!

Piesa devine astfel un mare câmp al posibilităților, al variantelor de „adevăr”. Spectatorii trăiesc suspansul evenimentelor alături de Mara, având, în același timp, datoria și libertatea de a le da propria interpretare. Mediul recreat pe scenă ne permite să înțelegem mai bine tipurile umane, comportamentele și stereotipurile liceenilor români și ale societății noastre actuale. 

Tinerii actori ai trupei de teatru AD-HOC au reușit să-i dea piesei energia vieții și să ne convingă, prin interpretarea lor admirabilă, cât de mult avem nevoie de responsabilitate și luciditate când vine vorba de ADEVĂR.

Citește și: Fără cuvinte

Fără cuvinte

Într-o lume aflată în plin proces de globalizare, în care voința mercantilă preia conducerea peste tot și peste toate, poate fi îndrăzneț să admitem că limba universală nu este nicidecum engleza, după cum se predică astăzi. Poate fi de-a dreptul uimitor să remarcăm un adevăr simplu, cunoscut de toți și rostit de foarte puțini, și anume că limba înțeleasă de toate făpturile care se autoproclamă oameni este, în fapt, arta.

În cadrul festivității de deschidere a APLAUZE-lor, Centrul pentru dezvoltare creativă și colaborare multiculturală din Serbia, CEKOM, a spulberat barierele lingvistice. Cinci actori tineri au jucat piesa Toți acei oameni singuratici, captivându-i pe cei din sală printr-o coregrafie unitară, expresivă, demonstrând cât de multe se pot transmite chiar dacă niciun cuvânt nu este rostit.

Inspirată de melodia Eleanor Rigby a trupei The Beatles, piesa i-a alinat pe cei care se consideră singuratici fără leac, condamnați pe veci la solitudine și i-a sfidat pe cei care îl văd pe om ca pe o mașină de scos cuvinte goale și frumoase. Am fost îndemnați să înțelegem că omul este o ființă izolată și că, în ciuda nevoii de netăgăduit a acestuia de a viețui printre alți oameni, marile speranțe, dar și marile frici le trăiește singur.

La început, toți cei cinci actori sunt îmbrăcați în negru, asemenea unor umbre. Protagonista alege încă din primele scene să îmbrace un tricou alb, pe care mai târziu își va lipi etichete, ca niște însemne ale oamenilor pe care îi cunoaște și iubește. Este singura dintre cele cinci personaje care își acceptă condiția de om solitar, singura care înfruntă cruzimea societății, singura căreia nu îi este frică de cine este.

Pe parcursul piesei, ea îi ajută pe ceilalți patru, doi băieți și două fete, să capete o pată de culoare în ținuta lor întunecată, să se înțeleagă pe ei înșiși și să nu le mai fie rușine ori teamă. Strânge câte un obiect de la fiecare, un obiect care îi individualizează – o cană, o pereche de ochelari, un urs de pluș, o floare – pentru a le demonstra că ceea ce e unic e valoros.

În final, pe scenă se lasă întunericul și cei cinci creează un mic spectacol de lumini, folosind doar câteva lanterne. Lanterna fiecăruia se îndreaptă când spre un alt personaj, când spre public, când spre propria persoană, în mișcări largi, deliberate, fiecare ridicare a brațului fiind în același timp o acuzare și o mână întinsă spre a oferi ajutor. Fără cuvinte, eroii ne transmit un mesaj consolator pentru unii, terifiant pentru alții: mereu va exista o persoană care te va vedea, care te va înțelege, chiar dacă persoana aceea ești tu însuți.

Citește și: Principii de profesor

Rosa, trantáfyllo, chabatsteleth…

Dacă te întreb ce imagine îți vine în minte când spun cuvântul floare, te asigur că răspunsul pe care mi-l vei da va fi cât se poate de diferit de ceea ce mi-am imaginat eu. Chiar dacă, să presupunem, ne-am reprezentat aceeași floare (foarte puțin probabil), culoarea, unghiul din care e privită, detaliile de fundal (cer, iarbă, crengi, umbre, lumină sau fundal întunecat) ar fi diferite. Pentru că fiecare imagine se conturează într-o minte cu caracteristicile ei, în funcție de experiența sau personalitatea fiecăruia și știm că nu există doi oameni la fel. Așadar, același concept refractat de o mie de mii de minți umane, fiecare cu indicele ei de refracție, ar duce la o mie de mii de imagini diferite. Deci, ce numim, de fapt, când spunem floare?

Problema se complică și mai mult dacă ne gândim că același obiect, devenit concept și imagine mintală a lui, are numiri diferite în limbi, dialecte și graiuri diferite. Deci, cum au apărut și s-au păstrat convențiile de numire a obiectelor? Limba și limbajul par a fi teritorii labirintice, interesante și înfricoșătoare deopotrivă.

Știința ce se ocupă cu studiul a ceea ce am încercat să explic mai sus, mai exact cu relația dintre semn (sau nume), conceptul pe care îl exprimă și imaginea din mintea noastră, se numește semiotică și se află la baza romanului lui Umberto Eco, Numele trandafirului.

Autorul, un consacrat semiotician și scriitor postmodernist, s-a născut în 1932 în Italia. Mai înainte de toate, mărturisea el, s-a considerat profesor. Din 1971 Eco a predat semiotica la Universitatea din Bologna și la alte facultăți faimoase din întreaga lume. Exasperat de stângăciile studenților săi, a ajuns chiar să scrie „îndrumarul” Cum se face o teză de licență, pentru a le oferi tinerilor un ajutor în redactarea importantei lucrări.

Ca prozator (Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Misterioasa flacără a reginei Loana, Cimitirul din Praga), Umberto Eco a creat ficțiuni de o uriașă amplitudine culturală, în care se revarsă erudiția sa în materie de literatură antică și medievală, artă, religie, filosofie, politică și istorie, într-o intertextualitate nesfârșită. Nesfârșite sunt și traseele semiotice ale romanelor, care provoacă la interpretări multiple, autorul considerând că textul literar trebuie să fie deschis (conceptul de opera aperta îi aparține) și că cititorul participă la construirea sensului prin modul personal în care îl înțelege.

Cea mai cunoscută ficțiune a romancierului, Numele trandafirului, ne duce în anul 1327, într-un Ev Mediu tulburat de neînțelegeri de natură religioasă. După ce Papa Ioan al XXII-lea acuză niște lideri franciscani de erezie, izbucnește un conflict între el și ordinul acestora, ordin susținut de împăratul Sfîntului Imperiu Roman, Ludovic al IV-lea. O abație din Italia este desemnată ca loc de întâlnire a celor două tabere, în scopul unor dezbateri premergătoare unei alte întruniri importante, la nivel papal.

În acest moment de răscruce pentru Biserica Catolică, se profilează figura complexă a eroului principal, Guglielmo (William) din Baskerville, fost inchizitor, trimis în avans de franciscani la conclavul de la abație, împreună cu novicele său, Adso din Melk. Când ajung la mânăstire, abatele le dezvăluie celor doi moartea recentă și subită a unui tânăr călugăr. Întrucât nu o poate considera sinucidere, acesta îl imploră pe Guglielmo să-l descopere pe făptaș înaintea sosirii delegațiilor. El deslușește treptat misterul, dar nu reușește să oprească crimele ce vor urma timp de șase zile și care vor interfera cu dezbaterile teologice.

Devotați adevărului, Guglielmo și Adso se adâncesc într-o investigație cât se poate de… semiotică. Discută cu călugări, caută, interpretează semne, cuvinte și gesturi și construiesc raționamente bazate pe silogisme pentru a ajunge la cauza tuturor evenimentelor. Astfel descoperă că motivul din spatele crimelor: este o carte din biblioteca interzisă a abației, vestită pentru bogăția ei, Tratatul lui Aristotel despre comic. Atâtea vieți curmate pentru a păstra secretul unei cărți? Da, fiindcă din punctul de vedere al apărătorului său, bătrânul și orbul Jorge din Burgos, lucrarea filosofului antic validează o manifestare vulgară, imorală, lipsită de pietate, deci demonică: râsul. Toată biblioteca se transformă într-o fortăreață concepută pentru a împiedica accesul la tratatul aristotelic. Despre acest loc structurat geometric, derutant și înșelător, cu cifruri, trape și iluzii optice circulă zvonuri stranii, cum că ar fi o construcție labirintică, bântuită, fatală, din care nu se mai poate ieși.

Biblioteca-labirint din Numele trandafirului este, în opinia mea, cel mai important semn-simbol al acestui roman dedalic. Îl putem interpreta ca pe o metaforă a traseului istoric al culturii sau o metaforă a actului lecturii, deoarece, pentru a înțelege pe deplin o carte, vei citi o alta și o alta, afundându-te într-un sistem nesfârșit de idei și reprezentări care se relaționează, construit de-a lungul a generații de scriitori și gânditori. Iar toate aceste cunoștințe nu sunt accesibile decât celor ce se dovedesc a fi demni de accesul la bibliotecă, prin trecerea de proba labirintului.

Dramaticele evenimente din abația benedictină sunt din perspectiva novicelui Adso. Inițial lipsit de experiență, tânărul învață de la maestrul său să recunoască semnele pe care orice ființă le lasă pe suprafața ca un papirus a lumii și să gândească logic, trece prin torturile dragostei și încearcă să priceapă din situația ivită diferențele dintre convingerile teologice ale diferitelor ordine călugărești sau ce deosebește un credincios de un eretic. În această luptă dintre doctrinele religioase subzistă diverse nuanțe în înțelegerea lui Dumnezeu, ca în exemplul cu care am început articolul. Confruntările ideologice, care se soldează cu suplicii și asasinate, ilustrează cât de complicată este stabilirea unei convenții unanim acceptate despre relația dintre obiect, concept și nume. În Divina Comedie, capodopera lui Dante, centrul Paradisului, Empireul, este reprezentat ca un trandafir alb pe ale cărui petale se află Fecioara și sfinții. Nu putem să ignorăm această referință culturală, atât de apropiată de spiritul romanului lui Eco, și să nu ne gândim că titlul acestuia ar sugera pierderea esenței (a „trandafirului” divin) pe frontul sângeroaselor bătălii pentru numirea ei.

În final rămânem cu o întrebare, pe care și-a pus-o și Adso. Într-o lume bazată pe reprezentări atât de subiective, ar fi trebuit ca biblioteca și toate secretele ei să fie accesibile tuturor, și nu doar celor ce trec proba labirintului? Permițând accesul oricui, ce s-ar întâmpla dacă secretele cunoașterii ar cădea în mâinile cui nu trebuie și ar fi folosite în scopuri egoiste, distructive, și nu pentru progresul umanității? Spre deosebire de personajul din Numele Trandafirului, noi putem da un răspuns, cred, fiecare pentru sine, uitându-ne la realitatea în care trăim.

Citește și: Clubul de limbi străine, o deschidere a orizonturilor

Întunericul alb

Primăvara promite un vânt mai blând și un soare mai puternic, însă în cabinetul de română încă domnește frigul: inimile mirciștilor sunt de gheață, înfrigurate de tulburătorul roman al lui José Saramago, Eseu despre orbire. Aruncați în labirintul scriptural care nu respectă niciun fel de convenții, cititorii au trecut de sfincși care le șopteau ghicitori nedeslușite și povești îngrozitoare despre o epidemie de orbire, o molimă a inumanității, și și-au găsit cu greu drumul printre pereții de un alb orbitor până la ieșirea în lumea celor care văd.

Romanul se deschide cu orbirea bruscă a unui om: în mașină, așteptând culoarea verde a semaforului, se trezește înconjurat de o mare de alb, de un ocean de lapte. Rând pe rând, persoanele cu care intră în contact orbesc și ele, lanțul contagios repezindu-se violent, cu viteză, pe tot cuprinsul țării, lovind fără milă ochii tuturor – aproape ai tuturor. Soția medicului de la care primul orb sperase la un leac rămâne neatinsă de strania molimă, rămâne unica martoră a unei lumi oarbe, singura care vede mizeria în care oamenii se pot lăsa târâți atât de ușor.

Încă din primele capitole ale romanului suntem uimiți de reacția agresivă și ignorantă a statului în fața epidemiei; la început se creează un lagăr într-un vechi spital de nebuni, păzit zi și noapte de o parte a armatei. Orbii și cei cu care aceștia au intrat în contact sunt închiși acolo, lăsați să se descurce singuri, cu puțina mâncare pe care soldații le-o aruncă pe treptele clădirii, fără niciun fel de medicamente și obligați să folosească băi imunde și robinete din care apa țâșnește în șuvoaie murdare. Suntem uimiți, nu atât de imaginile înfiorătoare, scabroase, cât de similitudinile izbitoare dintre răspunsul autorităților fictive la răul alb și reacția statului real în fața unei alte pandemii, cunoscută tuturor.

Suntem contrariați și de conformismul soldaților și sperăm cu inimile îngrozite că noi, în asemenea condiții, ne-am comporta diferit. Sperăm că puși strajă în fața unei porți, îndesându-ni-se o armă în mână, am putea face față fricii și nu am apăsa recele trăgaci, țintind ochii nevăzători ai omului care se apropie prea mult de granița dintre lumea orbilor și cea a celor care văd.

Eseu despre orbire ne dezvăluie cum este omul – ce este omul – în lipsa rațiunii, cât de subțire și de fragilă este limita dintre om și animal. Crezând că nu sunt văzuți de nimeni, orbii se comportă așa cum nu ar face-o într-o societate văzătoare. Citind romanul, suntem martorii unei lupte pentru putere și, în același timp, pentru supraviețuire, în care cine controlează focul este stăpânul maselor și cine vrea să mănânce se vede nevoit să se lase siluit trupește și moralicește.

Ne îngrozim de latura mizerabilă a omului, dar nu putem să nu ne lăsăm înduioșați de solidaritatea umană, atât de precară în contextul dat. Femeile se țin de mâini în marșul lor clătinat, îndreptându-se spre viol și brutalizare, sacrificându-se ca toți orbii să mănânce; o femeie moare în flăcări, eliberându-i pe toți din cruda încarcerare; soția medicului, ca o mamă grijulie, ajută cu ultima pereche de ochi văzători, îngrijindu-l pe băiatul strabic  (protejând viitorul omenirii), pe bătrânul cu legătura neagră (asigurându-se că memoria lumii este conservată) și pe fata cu ochelari negri care ne demonstrează câtă umanitate și rațiune pot fi într-o ființă repudiată de societate pentru moravurile sale ușoare.

Dacă mai era nevoie, în această cronică a tragediei colective suntem cutremurați de o altă imagine impresionantă: o biserică în care toți sfinții pictați pe pereții interiori au peste ochi o dungă albă de vopsea și în care toate statuile au legate peste privirea de piatră o pânză albă. Lăcașul sfânt pângărit reflectă simțămintele orbilor: Dumnezeu pare să-i fi abandonat, întorcându-și ochii de la suferința pământească și de la mizeria în care creația Sa a ajuns să se scalde.

Întrebarea purtată în inimi de toți cititorii acestui roman este una fără răspuns, limitată la înțelegerea noastră subiectivă, superficială: ce înseamnă să fii orb? În ce măsură putem afirma că vedem, că vedem cu adevărat? Oare ne mișcăm prin viață ca orbii prin sanatoriu, orbecăind într-o lumină amăgitoare, pipăind suprafața lucrurilor fără să putem ajunge la miezul lor, fără să putem înțelege ce se petrece la o distanță de câțiva pași în fața noastră?

 José Saramago ne îndeamnă să privim lumea cu ochii larg deschiși și cu mintea trează, să încercăm să o înțelegem realmente, chiar cu mijloacele slabe cu care am fost înzestrați, și să observăm lucid și neobosit cum suntem și cum am putea fi dacă nu am trece cu vederea atât de ușor peste lucruri.

Citește și: Sfârșitul unei seri ploioase, începutul unei noi idei

Gândurile nu ard

Ca tineri dintr-o generație marcată de progresul științific și tehnologic, părem a fi tot mai indiferenți la existența lui Dumnezeu și nu în sensul că o negăm. Întrebări care au frământat omenirea timp de milenii nu mai provoacă singure nicio tresărire într-o minte letargică, educată prin social media să gândească egocentric și instalată confortabil în convingerea că are întotdeauna dreptate.

Ca cititori din această generație, la aproape un secol de când a fost scris, romanul „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov ne trezește. Ne face să ne punem iar întrebări pe aceste teme, prin faptul că ne contrariază și ne provoacă. Gândul că binele și răul colaborează, aflat în opoziție cu tot ce am citit și am auzit sau am fost învățată din punct de vedere religios, mi s-a părut inițial scandalos. Căci ce ar putea fi viața, dacă nu lupta dintre bine și rău, „duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie – sufletul omului” (citat aproximativ din „Frații Karamazov”), cum am crezut că știm dintotdeauna? Și totuși, aici mă aflu: scriind o recenzie la o carte până la finalul căreia am învățat să mă îndoiesc și să prețuiesc îndoiala.

Acțiunea din „Maestrul și Margareta” are loc în Moscova din perioada stalinistă, când, așa cum se spune, diavolul și-a făcut culcușul în Rusia. În carte acest lucru se întâmplă literalmente: Satana, sau, cum este cunoscut de personaje, profesorul de magie neagră Woland, însoțit de grupul său format din Azazello, Fagot (sau Koroviev), motanul Behemoth și vrăjitoarea Hella, se instalează într-un apartament și produce ravagii în societatea moscovită. Țintele lor sunt în special membrii grupării MASSOLIT („Literatura pentru Mase”) cărora le provoacă mari necazuri, iar întrebările ce răsar inițial sunt de ce tocmai lor și care ar fi scopul acestui spectacol al Răului?

Ne dăm seama destul de repede că, prin peripețiile povestite cu mult umor negru, autorul satirizează defecte umane, precum lăcomia, ipocrizia sau prostia, dar, totodată, conturează trăsăturile unei societăți lipsite de valori reale, infestate de ideologia comunistă și malformate sub teroarea stalinistă aflată la începuturile ei. Într-o astfel de perioadă arta nu mai este artă, ci devine un instrument de propagandă, inclusiv de promovare a ateismului, iar artiștii care nu se conformează au de suferit.

În viața reală, o victimă a acestui sistem a fost chiar Mihail Bulgakov. Născut în 1891 la Kiev, acesta a terminat Facultatea de Medicină și, în timpul războiului, a fost trimis pe front ca medic, dar a renunțat la profesia sa pentru a se dărui scrisului. Pe măsură ce își formează un renume, este acuzat de convingeri antibolșeviste și este declarat dușman al statului. Ca urmare, multe dintre operele sale sunt intersize și nu i se mai publică nimic, ajungând să nu mai aibă din ce trăi. În urma unei scrisori trimise lui Stalin, este reangajat la Teatrul din Moscova, dar activitatea sa literară rămâne interzisă. Se căsătorește (pentru a treia oară) cu Elena Sergheevna Shilovskaia, care îl inspiră să scrie „Maestrul și Margareta”, în ciuda certitudinii că lucrarea nu va fi publicată. Tot ei îi dictează în ultimele luni de viață, orb și grav bolnav, ultimele idei pentru finisarea romanului.

Îi regăsim drama în povestea Maestrului, principala victimă din roman a cenzurii staliniste, scriitor de formație istorică dedicat unei teme obsedante: rolul lui Pilat din Pont în condamnarea lui Iisus. După ce opera sa neterminată este respinsă de politrucii din MASSOLIT, autorul își arde manuscrisul și își părăsește iubita, pe Margareta, fiind închis într-o clinică de boli nervoase în care era de așteptat să-și ducă tot restul vieții.

Cei doi se cunoscuseră aparent întâmplător, Margareta fiind deja căsătorită cu un om bogat, însă ea a simțit încă din primul moment că întâlnirea lor a fost predestinată, aparținând unui lanț de evenimente mult mai amplu. Aflând de povestea pe care Maestrul se simte dator să o termine, îl susține prin iubirea ei fără limite și îl încurajează să scrie, dar, când regimul refuză să-i publice opera și îl aduce în pragul sărăciei, Maestrul nu poate suporta situația și o părăsește. 

 Îndurerată de dispariția lui, Margareta sacrifică totul, face un pact cu diavolul, punându-și dorința de a trăi iar alături de Maestru. De aici putem formula ipoteza că Woland a venit în Rusia atât pentru a-i pedepsi pe cei ce au împiedicat scrierea cărții, cât și pentru a asigura condițiile de terminare a ei, întrucât de acest final atârnă soarta unui personaj biblic, dar și cu scopul de a le oferi Maestrului și Margaretei liniștea meritată, ce e drept o pace postumă. Și astfel apare o nouă contradicție în mintea cititorului: de ce răul face bine?

„Manuscrisele nu ard.” este unul dintre enunțurile care mi-au atras cel mai mult atenția. Ideea că Pilat din Pont a așteptat două mii de ani ca cineva să-i înțeleagă drama, rolul dilematic în intriga christică și astfel să-l elibereze, trecându-l în eternitate prin actul scrisului, deci al gândirii, m-a liniștit în mod straniu mai mult decât m-a derutat ideea că diavolul și Iisus sunt, din când în când, colaboratori. Dacă gândurile sunt nemuritoare, stocate, cine știe, ca niște elemente într-o matrice cu coordonatele omul și momentul? Sau dacă sunt, de fapt, ceva mult mai complex, poate entități într-o lume superioară a căror umbră pe firul timpului suntem noi și au putere asupra realității noastre? 

Până la urmă cred că se poate spune că noi existăm prin gândurile, emoțiile, impresiile, imaginile ce se formează în noi, pe care încercăm uneori atât de frumos să le smulgem din lumea lor. Dar dacă ele sunt nemuritoare, chiar dacă noi suntem muritori, poate avem totuși o putere în lumea asta trecătoare, poate suntem mai mult decât niște piese de șah în jocul dintre Bine și Rău, a cărui miză nu o cunoaștem.

Sau poate că toate astea ți se vor părea exagerate… Vei spune că e doar o carte, că, dacă cineva a scris asta, nu înseamnă că Binele și Răul chiar lucrează împreună. Și, într-adevăr, nu înseamnă. Totuși, prin țesătura fină a subiectului presărat cu mult umor, „Maestrul și Margareta” îți va demonstra complexitatea morală a evenimentelor ce au loc în jurul nostru, cum răul poate duce la bine sau invers.Te va scoate din comoditatea ideilor primite de-a gata, te va face să te îndoiești și să te gândești. Și, ca să-l luăm complice pe Descartes, asta e o dovadă că exiști.

Citește și: Viața se cere trăită, gândită, sculptată

Viața se cere trăită, gândită, sculptată

Într-o duminică friguroasă, în mijlocul sezonului notoriu pentru obstacolele sale greu de răzbit, mirciști temerari se întâlnesc în cabinetul de română pentru a-și deschide, încă o dată, mințile spre literatura universală. Cartea discutată, o capodoperă a secolului trecut, un roman ca o poezie lungă, în care cuvintele se leagă prin firișoare aurii și peste care Frumosul domnește ca peste cel mai bogat regat, îi fascinează pe toți. Vorbim, firește, despre Narcis și Gură-de-Aur.

Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel în 1946, cunoscător al vieții monahale, scrie un roman despre viață și moarte, despre artă și știință, despre suflet și spirit, despre viața instinctuală și asceză. Avem de a face, așadar, cu un roman al contrastelor, deasupra cărora se arcuiește un fel de destin comun a doi oameni.

În primele pagini ale romanului, suntem invitați să aruncăm o privire sfioasă în mănăstirea Mariabronn, unde tânărul Narcis își începe noviciatul și unde este adus de tată Gură-de-Aur, un băiat chipeș, strălucitor, spre a fi școlit în spirit călugăresc. O prietenie stranie se înfiripă între cei doi, între băiatul întunecat, gânditor și cel luminos, visător; o prietenie care îi dezvăluie lui Gură-de-Aur imaginea pierdută și uitată a mamei, o prietenie care îi arată că adevărata lui chemare nu este viața monahală, ci viața însăși.

Gură-de-Aur pleacă din mănăstire și întreprinde o călătorie a voluptății, dar și a suferinței. Pribegește din femeie în femeie, iubește, descoperă arta, sculptura, trăiește plenar, în deplină armonie cu simțurile sale. Dar, în același timp, rabdă de foame, de frig, doarme sub cerul liber, complet expus dușmanilor, și privește moartea în față: e nevoit să ucidă și să-i privească pe cei din jurul său murind, secerați de coasa cumplitei ciume bubonice.

Gură-de-Aur observă frivolitatea și efemeritatea vieții umane, cât de trecătoare și cât de insignifiantă este în comparație cu uriașul dans al lumii. Conștientizarea aceasta aduce o anumită disperare, o dorință nebunească de a trăi cât încă este posibil. Dar toată această plenitudine senzuală, toată această vitalitate a tânărului nu ar însemna nimic fără arta lui. Căci dacă nu extrage ceva din experiența frenetică a vieții, dacă nu lasă ceva în urmă, cum ar putea afirma că a trăit, că a simțit, că a iubit?

Ființa mamei i se revelează puțin câte puțin prin fiecare experiență și Gură-de-Aur vede în ea nu doar ce este frumos, luminos, nu doar viața și dragostea, voluptatea și fericirea; în imaginea mamei găsește, ascunse de voaluri străvezii, splendide, și tot ce este îngrozitor, toată frică și toată pofta, tot întunericul de nepătruns, întregul dans macabru al vieții și al morții.

După toate cele spuse, cititorii s-ar putea întreba de ce cărturarul și analistul este numit Narcis, în timp ce artistului și hedonistului i se spune Gură-de-Aur. Cei doi, grămăticul orgolios, pentru care elina sa e mai importantă decât tot ce-i viu în lume și acest copil drăgălaș al naturii, cu ochi atât de senini, cu o putere uimitoare de a iubi, par a fi numiți invers.

E și aici una dintre subtilitățile lui Hermann Hesse. Fiecare dintre eroii săi trăiește în completarea celuilalt și fiecare are înăuntrul său arhetipul celuilalt. În final, vedem cum rolurile se schimbă, cum Narcis ajunge să-și iubească prietenul – dacă totuși știu ce este iubirea, atunci ție ți-o datorez – și cum Gură-de-Aur folosește arta ca pe o cale spre spiritualizare, spre împlinire.

Însă ajunge cât am vorbit despre viață și despre moarte. Teoria nu poate ține locul existenței înseși, așa cum o recenzie nu poate ține locul cărții pe care o analizează. După cum descoperă și Gură-de-Aur, cu litere și cu vorbe nu se poate spune nimic. Deși suntem înclinați să-i dăm dreptate, vă invităm, totuși, cu căldură, să citiți acest roman scris de un genial slujitor și apărător al artei. Căci nimeni nu ne poate contrazice când îl vom compara pe Herman Hesse cu un cavaler medieval care-și așază sabia în fața Artei.

Citește și: Să consumăm artă!

Flori pentru cine suntem

Închizând ochii și căutându-mă în întunericul din capul meu, mi-am dat seama că nu știu unde sunt EU (eram atât de sigură că sunt în cap!). Și în disperarea de a mă găsi, am încercat să mă simt pe MINE, să mă localizez pe undeva prin carne sau în spațiul multidimensional din spatele ochilor, dar, bâjbâind în orbire, am dat doar peste o necunoscută.

Poate doar treceam printr-o criză de identitate sau poate că dacă aș face același lucru acum nu mi-ar răspunde decât aceeași voce mută. Poate de aceea m-am simțit într-o anumită măsură înțeleasă, eu, cea scoasă din spațiul inocent, din mine copil și aruncată în cine ar trebui să devin, de Charlie cel adus brusc, forțat, la cunoaștere (anunț de pe acum că drama mea măruntă de adolescent este o nimica toată pe lângă a lui).

Romanul scriitorului american Daniel Keyes, „Flori pentru Algernon”, spune povestea acestui Charlie, un tânăr cu deficiențe mintale, căruia i se oferă posibilitatea de vindecare, de sporire accelerată a inteligenței. Într-un timp foarte scurt gândirea sa evoluează de la cea a unui copil de cinci ani la cea a unui geniu. Dar… (mereu demolatorul „dar”!) lipsit de experiențe de viață adultă, subdezvoltat din punct de vedere emoțional, genialul Charlie rămâne prizonierul inhibițiilor infantile.

Astfel are loc o dedublare și se declanșează în el o teribilă luptă interioară. Recuperând treptat amintirile unei copilării marcate de abuzuri fizice și de dorința acerbă a mamei de a demonstra lumii că are un copil normal, este bântuit de vechiul sine, de micul și neînțelesul Charlie, căruia simte că i-a luat locul. Se afundă într-o autointerogare tot mai adâncă și un zbucium emoțional pe care nu l-am fi anticipat. Ce drept are el, se întreabă, să-l înlocuiască pe vechiul Charlie? Care este locul lui în lume și cine este, ce este el, mai exact? Un simplu șoarece de laborator, asemenea lui Algernon? A existat cu adevărat înainte de trezirea conștiinței de sine sau este creația oamenilor de știință care „l-au făcut deștept”, așa cum ei înșiși declară în articole și conferințe?

Charlie își dă seama că răspunsul la întrebarea din urmă este că, desigur, NU este o creație de laborator și că trebuie să fi existat și în trecut, dar altfel. Își dă seama și că trebuie să se înțeleagă pe el cel vechi pentru a se împăca cu sinele din prezent și pentru a putea iubi fără ca micul Charlie să se teamă că în orice femeie se ascunde mama cu un cuțit amenințător.

Pe de altă parte, scos, prin superinteligența dobândită, din „peșteră” la „lumină”, deși este într-o anumită măsură orbit, eroul observă o altă față a lumii decât cea înregistrată naiv înainte. Prin fragmentul din Republica lui Platon, cu care își începe romanul, autorul ne îndeamnă să reflectăm, de-a lungul lecturii, asupra modului în care percepem realitatea, asupra a ceea ce ni se pare că este bun, corect, normal sau nebunesc, precum și asupra modului în care îi judecăm pe ceilalți pentru ceea ce văd ei în lume. 

În direcția acestei problematici complicate despre adevăr și iluzie, cunoaștere și pseudocunoaștere, progres științific și valori umane este pusă în discuție și etica științifică. Care sunt limitele experimentelor pe animale și pe oameni? Ce se întâmplă atunci când omul de știință nu mai face știință pentru om, ci doar pentru orgoliul său științific?

Dar mai ales este pusă în discuție noțiunea de OM. Care este esența faptului de a fi om? Sub influența societății de azi, când, mai nou, ni se spune că putem trăi în „variante” ale noastre (fie ele „cele mai bune” sau „cele mai rele”) și social media ne învață constant cum ar trebui să fim, obișnuiam să mă întreb destul de des ce ne definește, ce rămâne acolo de la naștere și supraviețuiește tuturor glow-up-urilor și glow-down-urilor, maturizării și îmbătrânirii, experiențelor schimbătoare de caracter și tuturor amputărilor și adăugirilor pe care le executăm noi asupra noastră. Inteligența? Povestea lui Charlie ne arată că nu. Memoria? Poate, dar dacă fac Alzheimer nu rămân tot eu? Pasiunile? Și ele se schimbă uneori.

Suntem produsul mediului în care am trăit, al genelor moștenite de la părinți, al întâmplării de a ne naște într-o zodie? Dacă noi încercăm să ne modelăm caracterul, să ne schimbăm, faptul că vrem să facem acest lucru nu a făcut parte dintotdeauna din noi? A fost hotărât încă de la început să facem ceea ce facem?

Oricum, am renunțat la a găsi acel ceva concret și permanent, căci „Flori pentru Algernon” mi-a demonstrat amănunțit cât de complexe și subtile sunt mecanismele și procesele psihologice care îl construiesc pe om, care îi oferă o identitate, îi influențează percepția și-l conectează cu lumea din jur, cât de frumos și complicat e misterul ce se ascunde în spatele ochilor.

Așadar, să aducem flori pentru sărmanul șoricel de laborator Algernon, flori și pentru greu-încercatul Charlie cel-scos-la-lumină, flori și pentru cine suntem noi.

Citește și: Să consumăm artă!

Să consumăm artă!

Există doar două lucruri: dragostea, de orice fel, cu fete frumoase, și muzica din New Orleans sau a lui Duke Ellington. (Boris Vian)

Iarna a început cu un roman ca un concert de jazz. Membrii clubului Conspirația Culturii intră în cabinetul de română și sunt întâmpinați de biscuiți cu fulgi de ciocolată și de sunetele sălbatice și neînfrânate ale unei trompete și ale unui contrabas. Urmează să discute despre cel mai sfâșietor roman de dragoste din literatura contemporană, după afirmația lui Raymond Queneau: Spuma zilelor.

Boris Vian, un jazzman pasionat, concepe un roman suprarealist, inspirat de cântecul Chloé al lui Duke Ellington, în care personajele își taie colțurile pleoapelor pentru o privire mai misterioasă și în care soneriile se desprind de pe pereți ca să-și anunțe stăpânul de sosirea musafirilor. O lume ciudată, unde moartea unui om e tratată cu indiferență, dar unde obiectele au viața lor.

În jazz-band-ul existenței, Colin este un tânăr căruia, firește, nu-i place să muncească și care vrea cu orice preț să se îndrăgostească. După multe căutări, o întâlnește pe Chloé, o fată la fel de frumoasă ca melodia lui Ellington. Urmărim drumul iubirii lor, o iubire care funcționează, am putea spune, conform dansului ocheștemă, ale cărui mișcări Colin le învață de la bucătarul său, Nicolas, și al cărui principiu constă în a produce interferențe din două surse însuflețite de o mișcare oscilatorie care se sincronizează riguros

În același timp, se conturează o a doua poveste de dragoste, între Chick, prietenul lui Colin, și Alise. Cei doi sunt uniți de admirația profundă pentru Jean-Saul Partre –  o caricatură a celebrului scriitor și filosof, Jean-Paul Sartre, contemporan lui Boris Vian și un prieten de-ai săi.

Pe cât de frumos începe romanul, cu întâmplări care ne pun la încercare imaginația, cu un pianocteil care le permite personajelor să bea muzică, pe atât de îngrozitor se termină: o iubire distrusă de sărăcie și de boală, cealaltă de fanatism. În primul plan, lui Chloé îi crește un nufăr în plămân, care o sufocă. Colin e nevoit, pentru prima dată în viața lui, să muncească. În al doilea plan, Chick devine un colecționar înfocat a tot ce scrie, îmbracă sau folosește idolul său, existând aproape numai prin iubirea lui față de Partre și uitând-o pe Alise.

Deși situațiile create de autor sunt ilogice și contrazic cu desăvârșire legile lumii noastre, în spatele lor se ascund gânduri existențialiste care l-au frământat pe Vian. Observăm cum Chick trăiește superficial, cum toată viața lui se învârte în jurul lui Jean-Saul Partre. El nu mai gândește singur și nu înțelege că teoriile unui filosof despre existență nu pot ține locul existenței înseși. Ne amuzăm de muncile aberante pe care Colin e nevoit să le facă și nu putem să nu ne gândim că intenția autorului este de a ne arăta absurditatea sistemului real de muncă. Ne îngrozim de povara libertății de alege: alegerile făcute sunt ireversibile și cea mai mică decizie ne poate schimba viața.

Vian afirmă în prefața cărții: Povestea e în întregime adevărată, din moment ce am inventat-o de la un cap la altul. Așadar, imaginile stranii și absurditatea situațiilor ne vorbesc despre lumea în care trăim, despre iubire și artă, dar și despre boală, sărăcie, idolatrizare și suferință. 

Între roman și viața scriitorului există legături fatidice, niște coincidențe care nu par deloc întâmplătoare, care ne fac să ne gândim că poate, doar poate, legile realității noastre pot fi sfidate și în afara romanului.

Citește și: Glow up – primii pași către o versiune mai atractivă a ta

Când va fi anul 1984?

O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell, obiect al recentei dezbateri de la clubul nostru de lectură, este unul dintre cele mai cunoscute romane distopice. Autorul, pe numele lui real Eric Arthur Blair, născut în 1903 în India colonială, a fost și un foarte important jurnalist al BBC.

În timpul Războiului Civil din Spania a fost trimis de celebra instituție de presă în mijlocul evenimentelor, ca reporter de front, însă în scurt timp s-a înrolat în gherila antifranchistă, luptând alături de partizanii comuniști. Contemporan cu epurările staliniste și Holocaustul, Orwell își schimbă convingerile politice, iar ravagiile pe care puterea în exces, concentrată  în mâinile unui grup conducător, le produce în societate devine tema sa de reflecție literară.

Ficțiunea la care ne referim ne pune față în față cu o astfel de lume dintr-un ipotetic an 1984 (aproximativ, nu știm exact; nici personajele nu o știu, fiindcă Partidul controlează și cronologia). Suntem în Oceania. Aici nu poți supraviețui cu sinele intact. 

Dacă  nu te rupi tu în două (presupunând că mai ai ce rupe) prin dublugândit, o vor face Ei

Dacă nu reușești singur să îți negi judecata, să crezi că doi plus doi fac patru și cinci în același timp, în funcție de cum dorește Partidul, te vor învăța Ei cum. 

Dacă ochiul ce te urmărește constant prin tele-ecranul din apartamentul tău sau prin proprii semeni te surprinde cuprins de o altă emoție decât ura față de inamicul oficial sau iubirea pentru Fratele cel Mare, te vor remodela Ei

În regimul totalitar, oamenii sunt „goliți” de sine și „umpluți” cu un dezgustător conținut ideologic.

Personajul principal, Winston Smith, este un om încă „negolit”. Încă e capabil să se îndrăgostească (pentru că încă nu îl iubește cu adevărat pe Fratele cel Mare), dar nu știe cum să-și manifeste dragostea. Relațiile intime sunt stoarse de sentimente, în Oceania fiind permis doar procesul respingător al actului sexual mecanic, necesar pentru perpetuarea speciei, ca datorie față de Partid. În jurul lui Winston, oamenii par, în ignoranța lor, fericiți. Viețuitoare ale unei epoci aruncate undeva în timp, orbiți de propaganda mincinoasă, îndoctrinați până la aplatizarea creierelor, oamenii nu mai sunt, de fapt, oameni. Viermuiesc sub teroarea de care nici nu mai sunt conștienți.

Când adevărul istoric este denaturat constant, iar realitatea este confecționată de Partid, nu mai există termen de comparație. Cum poți face diferența dintre bine și rău când trăiești răul despre care nici nu știi că e rău sau, mai mult, când conceptul în sine nici măcar nu mai există? Engleza pe care o cunoaștem și noi este, în Oceania, înlocuită treptat cu Neolimba (Nouvorba), o limbă robotizată, cu un vocabular strâmtorat din care lipsesc marile noțiuni, scopul Partidului fiind acela de a limita gândirea și reflecția asupra realității.

Înțeleg cum, dar nu înțeleg și de ce, își spune revoltatul Winston. Un control total asupra realității din prezent, asupra istoriei și asupra minții fiecărui cetățean le oferă celor din Partid puterea absolută. Dar de ce? De ce vor această putere, de ce depune Partidul Interior atâta efort, de vreme ce membrii lui nu urmăresc bunăstarea copiilor sau a nepoților lor, faima sau bogăția, ca în regimurile totalitare din trecut? Răspunsul îl va afla în Cartea interzisă a lui Emmanuel Goldstein, în legătură cu care, citind romanul, veți avea o mare surpriză.

Ce poate fi cu adevărat înfricoșător este că O mie nouă sute optzeci și patru te face să-ți pui spontan întrebări despre lumea în care trăim și să descoperi asemănări. Camere de supraveghere peste tot (spre binele nostru), manipulări prin media și (s-ar putea să spun ceva cu care să nu fiți de acord, dar nici eu n-am fost până să citesc romanul) cursuri pentru controlul emoțiilor sau dezvoltarea personală…

În final, n-ar fi rău să ne întrebăm (cum am făcut-o și la Club) ce am putea face azi ca să nu trăim într-o Oceanie de mâine. Personal, n-aș ști precis ce să răspund, fiindcă nici măcar nu înțeleg cu adevărat dorința de putere absolută a oamenilor. Poate să creăm un sistem educațional care să ne asigure că nu încolțește în mintea niciunui om gândul puterii absolute, prin care să controlăm mințile tuturor ca să fim siguri că … Și să eliminăm din dicționare cuvintele putere și totalitarism… 

Și deja încep să vorbesc ca un membru al Partidului…

O mie nouă sute optzeci și patru este o carte necruțătoare cu ignoranța noastră cea de toate zilele, cu letargia conștiinței, cu spiritul de turmă și comoditatea de a ne iluziona că așa ceva nu e posibil în realitate. Am citit romanul ca pe un avertisment să ne amintim în fiecare clipă ce ne face oameni și să rămânem ceea ce suntem, căci, până la urmă, ce este mai frumos decât să fii om, să simți realitatea și să iubești?

Citește și: Arta pentru artă și omul pentru om