Am mai scris despre Sergiu Medeșan, dar nu și despre „Medeșan”, adică despre turneul de tenis de masă pe care l-a inițiat și îl patronează. O facem acum, fiindcă este un eveniment care promite să capete proporții și popularitate. În perioada 27-28 septembrie a avut loc prima lui ediție, desfășurată în cadrul Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”, oferindu-le atât jucătorilor performanți cât și celor ce joacă din pură plăcere oportunitatea a de a se afirma pe acest plan.
Medeșan și „Medeșan”
Numele Turneului dezvăluie povestea inspirațională a fostului mircist Sergiu Darie Medeșan, tenismen consacrat în istoria sportului la nivel național. Încă de la nouă ani, Sergiu Medeșan și-a cultivat pasiunea pentru tenisul de câmp și de masă, iar de-a lungul timpului a obținut premii naționale și internaționale și a reușit să echilibreze studiile academice cu practicarea sportului de performanță. Autodisciplina și devotamentul față de sport au dus la tranziția lui de la titlul de junior la acela de jucător profesionist. Astăzi Sergiu Medeșan le propune sportivilor de toate vârstele un cadru de cultivare a pasiunii pentru tenis, prin coordonarea Turneului „Medeșan”.
Campionatul desfășurat în CNMB a fost un mare succes, la el participând peste 150 de sportivi, împărțiți în diferite categorii de vârstă și experiență, de la juniori la adulți și de la începători la avansați. Echipa organizatoare a fost formată din Sergiu Darie Medeşan, dl director Vasile Nicoară, bibliotecara colegiului, d-na Ionela Simula, profesorii de sport ai colegiului și antrenorul mondial Viorel Filimon.
Scurtă inițiere
Câteva explicații pentru necunoscători. Tenisul de masă este un sport dinamic, bazat pe reflexele, coordonarea și precizia jucătorului. La începutul meciului, fiecărui jucător i se atribuie câte o jumătate din masa de tenis, iar în urma alegerii aleatorii a primului serviciu prin tragere la sorți sportivul trebuie să arunce mingea vertical, apoi să o lovească astfel încât să atingă mai întâi porțiunea lui de masă, apoi pe cea a adversarului, fără ca fileul despărțitor să fie atins. Atingerea fileului se sancționează cu un punct acordat adversarului. Un set se joacă până la 11 puncte, dar poate continua până când unul dintre jucători are un avantaj de două puncte. Meciurile se dispută după regula „cel mai bun din cinci” sau „cel mai bun din șapte” seturi.
Atmosfera de la „Medeșan” 2025
În sala de sport a colegiului, în care s-a desfășurat turneul, se rostogoleau emoțiile din toate și spre toate direcțiile. Agitația părinților care își încurajau copiii, antrenorii care ofereau ultimele sfaturi înainte de meci, sportivii care își făceau de lucru pregătindu-și echipamentul pentru a-și ascunde tracul, organizatorii preocupați de punerea la punct a ultimelor detalii, toți degajau o stare de „eveniment” special. Când primii competitori s-au poziționat de-o parte și de alta a meselor de tenis, iar prima serie de meciuri a început, atmosfera s-a schimbat, fețele lor arătând control și concentrare, iar fețele noastre respect pentru spiritul competitiv.
Ce face sportul din om?
În toiul competiției ne-a trecut prin minte întrebarea „Cum de are sportul un impact atât de puternic asupra stării de spirit a jucătorului și a privitorului?”. Deci, ne-am dus la dl director Vasile Nicoară să ne lămurească.
Zări Alb Astre: Domnule director, ce beneficii ne aduce implicarea în astfel de activități?
Dl Vasile Nicoară: A practica un sport, nu neapărat de performanță, dar și de pasiune, în timpul liber, vine să-i dea mai multă forță elevului și poate să-i confere disciplină și o gândire mai consolidată. Sportul are puterea de a canaliza emoțiile într-o manieră pozitivă, care îi ajută pe practicanți să se depășească pe ei înșiși.
Perfect de acord, ne-am spus noi, și, am adăuga, faptul că nu s-a impus o taxă de participare i-a încurajat și mai mult pe cnmb-iști să se înscrie în competiție. În plus, elevii spectatori au avut prilejul să-și identifice, poate, o nouă pasiune. După cum a precizat chiar Sergiu Medeșan, pasiunea lui pentru tenis a început în perioada în care era un simplu spectator. Atunci a conștientizat că ceea ce-și dorește este să fie un jucător performant în cadrul acestui sport.
Ce spun jucătorii? În urma discuției cu Alexandra Stoian, câștigătoarea grupei de 12-18 ani avansați, am aflat, între altele, cât de importantă este gestionarea emoțiilor.
ZAA: Care ar fi sfatul pe care i l-ai da unui jucător înaintea meciului?
Alexandra Stoian: Calmarea înaintea meciului, ceea ce ajută la naturalețea loviturilor și o minte limpede, emoțiile fiind un obstacol care îi împiedică pe foarte mulți jucători să se concentreze și să progreseze. Depășirea fricii de eșec îi diferențiază pe jucătorii avansați de amatori.
Ok. Dar părinții?
În tabloul concursului, un personaj colectiv de maximă importanță au fost părinții si prietenii participanților. De pe bancă, țipând încurajări sau stând nemișcați, cu inima în dinți și sufletul la gură, așteptând finalul fiecărui punct, ne-au atras atenția și curiozitatea. Deci, i-am întrebat și pe ei: Ce stări vă cutreieră când vă urmăriți copilul jucând un meci?
Părinte: Nu pot spune câte emoții trăiesc și câte gânduri îmi trec prin minte. Evident că mă bucur că băiatul meu face ceea ce-și dorește de mult să facă, să joace, dar știu bine și cât de mult își dorește să câștige, așa că încerc sa îl încurajez și să-l asigur că, orice s-ar întâmpla, eu tot mândră de el rămân.
Sfârșit. Spre un nou început
Cam așa a fost. Fiecare meci a contribuit la imaginea de ansamblu a unei competiții reușite, care a răspuns așteptărilor noastre și care și-a atins scopul principal: promovarea sportului.
Turneul „Medeșan” a reflectat și capacitatea de implicare și efortul comun al organizatorilor din „Mircea cel Bătrân”, al antrenorilor, părinților și pasionaților de tenis de masă pentru crearea unui eveniment sportiv autentic. Și ne-a lăsat speranța unor ediții viitoare, tenismenii mirciști fiind nerăbdători să-și îmbunătățească performanțele și să facă, la anul, dovada progresului lor.
Concursul Marco & Alberto Ippolitoa fost inițiat în 2002 cu scopul de a păstra vie memoria a doi frați italieni – Marco și Alberto – și de a celebra spiritul lor creator. Cei doi tineri au fost pasionați de poezie și arte, însă, din păcate, s-au stins din viață înainte ca lucrările lor să prindă aripi. În memoria acestora, în fiecare an mii de tineri din toată Europa se adună pentru a se bucura de comuniunea întru artă.
Cu siguranță că în fiecare elev există o curiozitate care trece dincolo de granițele sălii de clasă și o dorință de a descoperi lumea dintr-o perspectivă mai largă decât cea a manualelor, trăind nemijlocit contactul cu alte medii sociale, culturi și sisteme educaționale. Proiectele de tip „Erasmus” nu sunt doar oportunități internaționale, ci adevărate punți între culturi, oameni și visuri. Aceasta este concluzia la care au ajuns colegii noștri care au participat anul acesta la deplasarea în Italia, în Reggio Calabria, în cadrul concursului Marco & Alberto Ippolito: „Pentru mine, Erasmus nu a fost doar o excursie, ci o prețioasă lecție de viață, care a venit atunci când mă așteptam cel mai puțin.”, ne-a mărturisit Ema TeodoraBadea (XI E). „A fost o săptămână incredibilă și recomand oricui elev să dea o șansă acestui concurs care ne-a dăruit unele dintre cele mai frumoase amintiri.”, adaugă ȘtefanNanu (XI E). „Această săptămână nu a fost doar o experiență Erasmus, ci o lecție de viață: despre artă, prietenie și puterea de a fi împreună.”, este convinsă Sofia Maria Stan (XI B). Toți ne vorbesc despre amintiri, pentru că un astfel de proiect încurajează un prim pas către independență, către cunoașterea de sine și înțelegerea diversității în lume.
Pe lângă amintirile care îi leagă acum pe cei trei, inițial i-a legat dragostea față de artă, arta care a fost de altfel și tema proiectului, definită de Sofia:
„Arta poate fi văzută, auzită, simțită, apreciată, dar cel mai important este să fie înțeleasă. Este modul prin care artistul își dezvăluie toate trăirile, armele, sentimentele, ideile… sufletul în esența lui.
Arta este mult mai mult decât ceva palpabil, decât ceva vizual sau auditiv. În esență, arta este peste tot și pentru toată lumea și, fără să ne dăm seama, ne unește. Este limbajul sufletului, o limbă pe care cu toții o vorbim și care întrece barierele culturii, comunicării sau chiar ale timpului. Tot ce trebuie să faci este să îți dorești; să vrei să te deschizi și tu în fața trudei artistului. Să îți deschizi ochii, mintea și sufletul pentru că, până la urmă, orice formă de artă, fie ea poezie sau muzică, îți poate mângâia sufletul dacă îi permiți.
Aceasta – arta – a fost punctul de plecare în aventura noastră italiană, fiind tema concursului de anul acesta. Temă la care am cugetat, cu care am concurat și chiar câștigat fiecare dintre noi. Tema artei ne-a înconjurat în toate cele șapte zile, în moduri neașteptate și nu doar abstracte, fie că vorbim de liceul de artă unde ne-am petrecut majoritatea zilelor, de dansul tradițional românesc interpretat la festivitatea de închidere sau chiar de oamenii pe care i-am întâlnit, aceștia fiind, de altfel, și sufletul acestei experiențe.”
Evocarea Emei:
– Îl cunoști? mă întreabă un profesor arătând spre colegul meu de clasă.
Dau din cap afirmativ și atunci îmi face o propunere care mă uimește.
– Atunci mută-te de lângă el. Vino lângă eleva mea, ea e Isabel.
Așa a început totul…
Când am aflat că am fost aleasă să plec în programul Erasmus prin concursul Marco e Alberto Ippolito, n-am sărit în sus de fericire, ci i-am dat mesaj unui prieten, spunând: Mi-e frică, o să renunț. Acum, dacă mi s-ar da șansa să mă întorc încă o dată la acel moment, m-aș grăbi să îmi fac bagajul.
Era liniște la masă și, cum eram așezați unii între alții, elevi din țări diferite, priveam în jur curioși, dar timizi. Țin minte că i-am mărturisit atunci lui Isabel frica mea de a nu mă integra sau adapta programului, neștiind la ce să mă aștept. A zâmbit ușurată și a spus că simte la fel. Apoi, de îndată ce ne-am dat seama că nu suntem așa diferite precum credeam, am început să tot vorbim și să vorbim. Curând, de la masa noastră răsunau râsete, iar alături profesorii erau mândri că planul lor de a ne împrieteni a funcționat.
E un lucru amuzant să pot spune acum că știu care e culoarea preferată sau numele animalului de companie al unor persoane care locuiesc la câteva mii de kilometri distanță. De unde mi-era frică să fac cunoștință cu ele, am ajuns să am ochii înlăcrimați când ne-am luat la revedere.
Cea mai frumoasă parte a fost, fără îndoială, schimbul de idei, tradiții și perspective cu oamenii pe care i-am întâlnit acolo. Deși provenim din culturi diferite, am descoperit că, în esență, toți căutăm același lucru: conexiune. Cine s-ar fi gândit că aș sta noaptea până dimineața învățând cuvinte noi în alte limbi sau descoperind noi jocuri de cărți? Barierele lingvistice și culturale nu mai reprezentau un obstacol – ne adunam toți într-un singur loc, ne încurajam unii pe alții, schimbam păreri și visuri despre viitor.
Am trăit o săptămână de neuitat în Reggio Calabria, unde fiecare minut a avut câte ceva să ne învețe.
Am avut șansa să vizităm liceul artistic, unde am participat la ore și am schimbat impresii cu elevii de acolo, ne-am bucurat de preparate tradiționale delicioase, am avut privilegiul să punem întrebări unor mari personalități și să primim sfaturi valoroase de la ele, am vizitat muzee, am participat la workshopuri și conferințe care ne-au deschis noi orizonturi.
Deși toate aceste momente oficiale au avut importanța și frumusețea lor, trebuie să mărturisesc că momentele care mi-au rămas cu adevărat întipărite în minte sunt acelea aparent simple, acelea care par banale, dar stârnesc cele mai sincere râsete. De fapt, cred că despre asta a fost vorba în tot acest timp – despre oameni, despre clipe aparent mărunte, dar care dau sens amintirilor.”
Jurnalul lui Ștefan:
19 mai: După 11 ore și jumătate de drum, cu microbuz, avion, autocar, barcă și mașină, am ajuns la cazare, în Gallico Marina. Cazarea a fost… memorabilă, dar, din păcate, n-am apucat să ne bucurăm de ea, căci seara am plecat în Reggio Calabria ca să mâncăm și să-i cunoaștem pe primii colegi ajunși, suedezii.
20 mai: Dimineața am fost la Liceul Artistic „Matti Preti – Alfonso Frangipane”, unde elevii ne-au făcut un scurt tur al lucrărilor lor… mărturisesc că m-am simțit ca într-un muzeu de artă. După-amiaza ne-am plimbat prin Reggio, am fost la Muzeul de Istorie și am mâncat înghețată de la Gelato Cesare, la care urma să ne întoarce în aproape fiecare zi din această săptămână. Seara au venit și polonezii, Maciej și Krzysiek, cu care am râs până târziu.
21 mai: Astăzi a început, practic, programul oficial. Am fost la liceul de arte din Reggio, iar după ce am mâncat din nou la Gelato Cesare, ne-am întors la cazare, am fost la plajă, iar după aceea a avut loc prima activitate cu toți participanții. Ne-am adunat la sala de mese, cu elevii din Suedia, Germania, Polonia, Portugalia, Bulgaria și Italia, am făcut activități de socializare și i-am cunoscut mai bine pe Ioana din Republica Moldova și pe Aaron, băiatul român care stă în Italia.
22 mai: Astăzi a avut loc ceremonia de încheiere a concursului. Am fost mândri că am defilat cu steagul României, am ascultat discursurile personalitaților și am făcut turul liceului. După-amiază am avut program liber: am fost la Cesare, ne-am plimbat prin Reggio și am fost la plajă.
23 mai: Și iată că a venit și momentul mult așteptat: acordarea premiilor. Ne-am bucurat că am luat toți opt câte un premiu sau mențiune onorifică, diplomă ori medalie. Seara au urmat momentele folclorice, iar dansul nostru a ieșit surprinzător de bine, impresionându-i pe elevii și pe profesorii prezenți. Am dansat o brașoveancă reinterpretată și o sârbă studențească, dansuri care s-au bucurat de aplauzele tuturor.
24 mai: Azi s-au acordat și premiile pentru cercetările sociologice, care au fost jurizate în cadrul proiectului, iar filmulețul nostru de prezentare a obținut locul al doilea. După alte discursuri ale profesorilor și ale personalităților, am mâncat la Gelato Cesare și ne-am întors la cazare. Seara am fost iar în Reggio, la Museo del Bergamotto.
25 mai: A venit și finalul aventurii noastre din Calabria. Ne-am luat cu greu rămas-bun de la toată lumea și am pornit spre casă, obosiți după o săptămână în care nu am dormit mai mult de 3 ore pe noapte…
Impresiile Sofiei
Pot să spun cu siguranță că Italia ne-a primit cu brațele larg deschise, brațe din care nu am ieșit decât abia în momentul în care a trebuit să ne luăm rămas-bun. Fiecare zi a fost o combinație de învățare, descoperire și fericire pură, făcând experiența Marco & Alberto Ippolito de neuitat.
Însă, pe lângă toate activitățile pe care le-am avut, consider că unul dintre meritele cele mai mari în această deplasare îl au chiar oamenii – adică fiecare persoană care, timp de o săptămână, a trecut peste diferențele dintre noi și s-a alăturat unei mari familii internaționale, printr-o conexiune autentică. Astfel, fiecare persoană a fost o formă de artă în sine, iar conexiunile create au transformat această experiență într-o operă de artă vie. Am avut oportunitatea să întâlnesc niște oameni incredibili – calzi, deschiși și plini de viață – oameni care au reușit să facă să pară că săptămâna a trecut în doar câteva ore. Fiecare interacțiune, fiecare zâmbet sau conversație purtată a adus o rază de lumină acestor zile speciale.
Până la urmă am avut și propriul motto, mai mult ca o exclamație: Spasamento! Prin traducere indirectă este un îndemn să te distrezi oricum îți dorești, cât de mult poți, cu oricine vrei, atâta timp cât nu strici dispoziția celorlalți. Momentul în care strigam toți Spasamento! era un moment plin de unitate, o punte între culturi și oameni, o chemare la a trăi clipa și a ne bucura de fiecare moment împreună – un fel de Carpe diem, dar doar al nostru.
Spasamento rămâne pentru mine nu doar un cuvânt, ci amintirea unei familii internaționale care mi-a lăsat în suflet ceva ce a făcut despărțirea atât de grea, dar în același timp atât de prețioasă. M-am întors acasă cu inima plină, cu amintiri eterne, prieteni noi, o viziune mai amplă asupra lumii și povești care vor fi auzite mult timp de acum încolo. Spasamento!
Cine este Cezara? Este, de fapt, Cezara, una dintre nuvelele lui Mihai Eminescu. Ea ne-a trecut Prutul în luna mai a acestui an, când a avut loc un schimb de experiență la Chișinău, în cadrul parteneriatelor educaționale dintre CNMB și Liceul „Mihail Kogălniceanu”, respectiv Liceul „Mircea cel Bătrân”, ambele din capitala Republicii Moldova, la invitația acestora. Astfel, trei elevi mirciști – Delia Mușat, Maria Piscanu și Rareș Marcu – însoțiți de către dl. director Vasile Nicoară și prof. dr. Anca Evelina Cîrligeanu au petrecut patru zile în „orașul din piatră albă” alături de gazdele lor, experimentând cunoașterea pe viu a unor mentalități, atitudini și comportamente diferite. Încercând să însumeze autentic cele patru zile petrecute acolo, emisarii cnmbiști le-au definit astfel:
Ziua 1 – Bazaruri peste bazaruri;
Ziua 2 – De la careu la tusă;
Ziua 3 – Republica Moldova – o țară nouă;
Ziua 4 – Punct si virgulă.
Iată experiențele celor trei:
Delia – Dacă ar fi să mă întrebați pe mine care ar fi regionalismul cu care aș defini dimineața plecării, ar fi fără dar și poate „bazar”. Nu, nu am făcut cumpărături neașteptate, ci am discutat, cu multe emoții, despre plecarea noastră, acest regionalism fiind un echivalent al cuvântului „vorbă”. Părăsim țara? Ce vom face noi într-o țară străină? Cum ne vom înțelege cu gazdele noastre? Oare mi-am uitat cravata acasă?
Trecând peste drumul lung, capul colegei furate de somn de pe umărul meu, bateria de la telefon strigând după încărcător, am ajuns în Chișinău. Cu ochii lipiți de geam și mult entuziasm, căci pentru mine era prima dată când vedeam Chișinăul, ne-am îndreptat întâi spre locul în care ne așteptau gazdele. Îmi amintesc și acum momentul în care microbuzul nostru a intrat în curtea liceului, unde într-o mașină stăteau nerăbdători cei la care urma să locuim pentru patru zile, întrebându-se, în timp ce ne căutau cu privirea, „ei sunt?”.
Din fericire, toate întrebările anterioare au avut un răspuns foarte plăcut. Adelina, gazda mea, m-a făcut să mă simt împreună cu familia ei ca acasă, întâmpinarea mea fiind una foarte caldă și plină de amabilitate, atitudine pentru care le mulțumesc enorm! Ajuns fiecare în locuința lui temporară, a început partea interesantă: socializarea cu gazda. După „un bazar” de doar o oră cu Adelina, am desființat împreună stereotipuri, am învățat lucruri noi despre cultura fiecăreia și am descoperit un sâmbure din viața și personalitatea fiecăreia.
A doua zi am participat la festivitatea de sfârșit de an școlar a liceului gazdelor noastre, unde am luat parte, de asemenea, la un atelier de studiu și dezbatere a literaturii, unde aveam să prezentăm un proiect. Pot spune că festivitatea a fost un adevărat spectacol, desfășurat cu mare atenție la detalii și seriozitate. Am ascultat discursurile doamnei directoare și ale domnilor profesori, am plâns împreună cu absolvenții claselor a douăsprezecea, i-am aplaudat cu bucurie și admirație pe premianți și ne-am delectat cu momentele artistice ale absolvenților de clase terminale, iar spre sfârșit am început să ne emoționăm, căci momentul în care noi „intram pe scenă” se apropia cu pași repezi. Așezați pe o bancă din curtea liceului, ne repetam cu sufletul la gură prezentarea, dorind ca totul să iasă perfect.
Atelierul de anul acesta a fost dedicat nuvelei Cezara de Mihai Eminescu, o capodoperă ce îmbină perfect filosofia idealistă cu misticismul romantic, valorificând într-un mod inedit condiția omului de geniu. Mai mult nu vă spun, trebuie neapărat să o citiți!
După, „închiderea careului” (sfârșitul festivității), primele clipe de vacanță începeau (pentru noi, mai puțin, căci ne mai așteptau în România câteva săptămâni bune de școală). Eu și Maria, împreună cu gazdele noastre, am participat la serbarea de după festivitatea școlară, o tusă autentică, termen ce înseamnă „petrecere”. Locația superbă aleasă de clasa Adelinei, mâncarea delicioasă, pregătită cu atenție de mamele colegilor, muzica și activitățile specifice au făcut din această seară un moment memorabil pentru mine, de care și acum îmi amintesc cu zâmbetul pe buze.
După o zi plină de serbări, am fost trezită de mirosul îmbietor al plăcintelor făcute de mama Adelinei, iar după un mic dejun consistent, am luat la pas Chișinăul împreună cu gazdele noastre. Părerea mea despre Chișinău? Un oraș viu zi și noapte, cu personalitate, care se mândrește cu locurile sale, în special cu parcurile pline de culoare.
După doar patru zile, din păcate, punem punct acestei vizite, însă adăugăm și o virgulă, cu un bagaj plin de amintiri, luându-ne la revedere (cu gândul la revedere) de la gazdele noastre și de la Chișinău. Privind deja cu nostalgie în spate, începem chiar de pe drumul de întoarcere să mai împărtășim din părerile noastre. Știu că vreți adevărul, așa că vi-l vom spune… Au fost 4 zile pline de surprize plăcute care ne-au scos din cotidian, provocându-ne la un schimb de experiență în adevăratul sens al cuvântului.
Maria – Chișinăul, capitală a Republicii Moldova, locul de origine sau doar gazda multor personalități culturale/ istorice, casa unui adevărat oraș subteran al vinului – Crama Cricova… Acestea sunt câteva definiții asociate Chișinăului care apar la o primă căutare în baza mintală de date a fiecăruia dintre noi. În urma vizitei noastre acolo, pot confirma că, într-adevăr, acest oraș impresionant nu duce lipsă de monumente istorice, clădiri impunătoare din piatră albă sau semne care îți promit o degustare de vinuri memorabilă. Dar acestea sunt informații care fac parte din cultura generală a multor persoane sau pe care le poate afla foarte ușor, cu un simplu click de pe internet, orice neștiutor. Acestea fiind spuse, noi am avut plăcerea de a vedea Chișinăul dintr-o altă perspectivă, prin ochii unor adolescenți excepționali care numesc acest oraș acasă și care s-au oferit alături de părinții lor să ne găzduiască. Paula, călăuza mea pe tot parcursul acestei experiențe și traducătorul meu personal de moldovenisme, m-a primit cu mare căldură și a avut grijă să mă simt mereu inclusă în grupurile ei de prieteni și colegi (nu că aceștia nu ar fi fost la fel de amabili și deschiși).
Prima zi oficială a aventurii noastre a fost, în mod ușor ironic, ultima lor zi de școală, ceea ce a presupus o ceremonie de încheiere a anului școlar denumită careu. Cred că nu vorbesc numai pentru mine atunci când spun că am rămas profund impresionată de complexitatea festivităților organizate de Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” – discursuri, premierea elevilor cu cele mai mari medii, momente de recunoaștere a activității olimpicilor și a celor implicați în diferite proiecte, intercalate cu secvențe artistice – ansambluri coregrafice de dansuri tradiționale, dansuri moderne, interpretări vocale – toate realizate chiar de către elevi. Pentru a echilibra talerul balanței îngreunat de fericirea de-a dreptul contagioasă a copiilor, absolvenții clasei a 12-a au decis că ei nu vor părăsi liceul până ce nu văd lacrimi în ochii tuturor celor prezenți la ceremonie. Și doar cine eram eu să nu le fac pe plac unor tineri inteligenți, muncitori și care meritau să se bucure din plin de una dintre cele mai importante zile ale vieții lor? Nu că aș fi avut nevoie de prea multe încurajări, căci discursurile celor care au luat cuvântul și emoția din glasurile lor au fost mai mult decât suficiente.
După închiderea careului, a urmat adevărata provocare: atelierul de literatură, în cadrul căruia s-a pus în discuție nuvela Cezara, de Mihai Eminescu. După momentele captivante pregătite de elevii liceului gazdă, m-am trezit neobișnuit de emoționată la gândul că trebuia să vorbesc în fața lor. Știam că materialul pregătit de noi este consistent și că prezentarea este atrăgătoare din punct de vedere estetic, dar eram conștientă de faptul că modul în care aveam să susținem prezentarea va fi contat mai mult decât orice. S-a dovedit că nu am avut de ce să îmi fac griji. Este adevărat că a existat un moment în care m-am pierdut puțin cu firea, dar, improvizând, am reușit să gestionez situația. Cât despre colegii mei, s-au descurcat admirabil, iar prezentarea noastră a fost un succes.
Gata. Ce tot atâtea emoții?! La șașlâc cu noi. Paula și Adelina (gazda Deliei) ne-au invitat la un grătar pentru a sărbători alături de colegii lor sfârșitul anului școlar. Atunci am auzit-o prima oară: „Da, acum plecăm din New York”, spuse Paula cuiva la telefon. New York?! Care New York?! Aruncând o privire întrebătoare gazdei mele, mi s-a explicat: în grupul lor de prieteni, fiecărei zonă a Chișinăului îi este asociată un oraș/ cartier faimos. Râșcani, sectorul în care locuiește prietena mea moldoveancă, le amintește de „orașul care nu doarme niciodată” datorită blocului în care stă Paula – înalt, modern și aproape de liceul lor, clădirea a devenit un punct de reper, priveliștea din apartamentul ei de la ultimul etaj amintind de panoramele văzute din zgârie-norii New York-ului, doar că mai verde (datorită mulțimii de parcuri din oraș) și fără vreo statuie a libertății la orizont. Poșta Veche, considerată parte a Râșcaniului, nu putea să fie asociată cu nimeni altcineva decât Brooklyn, ambele având identități bazate pe contrastul vizual dintre vechi și nou. Dacă vorbim despre cel mai mare cartier al Chișinăului, Botanica, prin care plimbându-te poți ajunge în cealaltă parte a orașului fără a părăsi sectorul, acesta trebuie să aibă un echivalent pe măsură: al doilea cel mai mare stat din SUA, Texas. Fascinant…
A doua zi, eu, Delia, Paula și Adelina am plecat într-o misiune de explorare a orașului, iar gazdele noastre, luându-și rolul foarte în serios, nu aveau cum să ne lase să plecăm fără să vedem unele dintre cele mai frumoase locuri din capitala Republicii Moldova. Trecând prin zonele menționate mai sus, corespondențele realizate de fete nu puteau fi mai evidente, dar eram totodată sigură că nu aș fi putut născoci niciodată așa ceva pe cont propriu și le-am apreciat creativitatea. Toate opririle noastre au fost încântătoare, dar dintre ele una m-a lăsat fără cuvinte- Valea Morilor (sau „Central Park”, după cum a fost poreclită), un parc viu, unde ești înconjurat de natură, dar nu de sălbăticie. Fântâni arteziene, statui, bărcuțe și hidrobiciclete pe un lac de cristal… mi-au lăsat impresia unui parc scos dintr-o pagină de poveste, fermecat pentru a se materializa și în realitate.
Sfârșitul călătoriei noastre a venit mai repede decât ne așteptam și am părăsit Chișinăul ziua următoare cu mai mulți prieteni decât aveam atunci când am ajuns.
Rareș – Schimbul de experiență de la Chișinău a fost o călătorie prin idei, obiceiuri și feluri de a privi lumea, o împletitură fină de valori comune, diferențe, visuri și aspirații… Pentru mine cele patru zile au însemnat libertate. Educația ca formă de libertate. Libertatea de a privi dincolo de granițe, fie ele teritoriale ori cele invizibile dintre noi, și de a ne regăsi în oglinda celuilalt. Libertatea de a învăța, de a descoperi, de a socializa, de a mă exprima. Am vorbit, am ascultat, am dezbătut și, fără să îmi dau seama, am învățat. Poate că asta face ca un schimb de experiență să rămână mult în memoria unui elev, faptul că înveți fară să îți dai seama. Fiind prima mea experiență de acest fel, am pornit emoționat, cu multe întrebări în minte și în suflet despre cum vor decurge următoarele zile. Când am ajuns în Chișinău întrebările au fost înlocuite de curiozitatea și entuziasmul prezentului, iar neliniștea de dorința de a înțelege, de a descoperi esența locului, căci în oglinda locului am găsit gazdele, iar ele, la rândul lor, ne-au regăsit pe noi. Iată cum.
Sergiu a fost gazda mea în cele patru zile petrecute în Chișinău. În acest timp el mi-a fost ghid, atât în locuri cât și în trăiri, în obiceiurile și viața lor. Cu căldură, zâmbete și bunătate, familia lui Sergiu m-a tratat ca pe unul de-ai lor. Nu s-au rezumat să îmi arate locuri doar din Chișinău, ci și-au luat din timpul lor pentru a mă plimba prin toată Republica Moldova. Prin ei am descoperit o nouă țară, atât cu ochii cât și cu sufletul. Am fost la Orheiul Vechi, o zonă plină de mister, legende și priveliști fantastice, am vizitat un sat tradițional și am încercat să înțeleg esența lor, bucurându-mă de cultură, istorie și arhitectură locală. Patru seri de neuitat, în care am râs pe seama unui potențial dicționar moldo-român, cu regionalisme și expresii autentice ale locului, seri în care am mâncat mult, mult și bun… Mulțumesc!
Ce spune Sergiu: Această experiență a fost una de neuitat, în care am fost ca un ghid și am observat cât de mare și largă este istoria țării mele. În doar patru zile, relația noastră a trecut de la politețe la prietenie sinceră: am râs, am discutat despre visuri și ne-am sprijinit unul pe celălalt. Rareș nu mai este doar un oaspete – a devenit cineva pe care știu că mă pot baza. Această întâlnire m-a făcut să prețuiesc și mai mult rădăcinile și tradițiile noastre și mi-a arătat cât de valoroase sunt schimburile interculturale pentru tineri. Am înțeles că, prin dialog și curiozitate, putem construi prietenii durabile. Din dicuția cu Rareș am aflat că sitemul de învățământ din Republica Moldova și cel din România diferă, necătând la faptul ca avem o istorie comuna. Sper să mai am ocazia să găzduiesc și alți elevi de schimb — astfel de experiențe ne îmbogățesc atât pe plan personal, cât și ca societate. Rareș a devenit un prieten și îmi doresc să păstrăm legătura.
Ce spun părinții lui Sergiu: Am avut o plăcere deosebită de a-l găzdui pe Rareș. Din comunicare, am identificat că, la noi în țară, predomină multe cuvinte din limba rusă, fapt care, în unele situații, părea straniu, deoarece nu ne înțelegeam. Am avut marea plăcere de a comunica cu un băiat ambițios, bine educat și un bun exemplu pentru copii. Ne-a motivat să încercăm să excludem din comunicarea de zi cu zi cuvintele de proveniență rusă.
Ne întoarcem însă în Chișinău unde, a doua zi, am participat la finalul de an școlar și, uitându-mă la tabloul acestui eveniment, am regăsit aceeași esență: dorința de a ne bucura unii de alții, de succesul fiecăruia, atât individual cât și colectiv, de a fi mândri de noi, de toți împreună. Despre asta este vorba: despre acea esență, acel eu, dispersat în mii și mii de bucăți pe care îl regăsești chiar și atunci când nu ești acasă. Am înțeles din nou că există valori universale care creează conexiuni, împletesc visuri și conturează suflete.
Să nu uităm de dezbaterea culturală bazată pe opera eminesciană Cezara, care a fost, de altfel, și scopul vizitei noastre la Chișinău. Noi, echipa CNMB, am ales să transpunem vizual câteva aspecte ale nuvelei. Ni s-a părut interesant să vedem și să înțelegem din nou cum arta este universală, iar mesajele ei se pot regăsi atât în opera eminesciană, cât și în niște opere plastice din timpuri și culturi diferite. Astfel, am selectat câteva picturi din cultura universală, pe care le-am asociat cu mesajul nuvelei, iar apoi am demonstrat din nou, împreună, cum arta rezonează cu sufletul fiecarui om, căci limbajul ei este accesibil în primul rând inimii. Astfel, după un drum Constanța – Chișinău în care am repetat discursuri și recapitulat observații, după seara de dinainte în care am revizuit prezentarea, expresia Ești foarte bravo! venită după susținerea ei de la profesorii și elevii basarabeni, de la Sergiu și de la mama lui mi-a ajuns la suflet, nu numai pentru că mă felicita, ci pentru că mă consacra întru cultura și valorile lor.
Ești foarte bravo! rămâne pentru mine amintirea unor valori autentice, a sentimentului de libertate, a acelui eu pe care îl regăsești peste tot în lume, la vecinii noștri ori la mii de kilometri distanță de casă.
Încă un concurs?! La ce bun?, ar gândi orice sceptic de profesie (adică un SP). Ei bine, ar riposta un apărător rezolut și tenace al cauzei (un ART), „Future for Future” este, la momentul actual, singurul concurs școlar de informatică din județul Constanța! Ca inițiatori și organizatori ai lui, suntem gata să vă dăm toate detaliile semnificative.
În ce constă acest concurs? Candidații trebuie să rezolve două sau trei (în funcție de nivelul lor de inițiere în domeniu) probleme de algoritmică. Pentru neinițiați: informatica poate fi caracterizată drept știința automatizării, iar algoritmii reprezintă un set de instrucțiuni care trebuie urmate în scopul rezolvării unor probleme din diverse domenii. Urmând acești algoritmi, mașinăriile, care excelează prin puterea lor de calcul, reușesc să efectueze pașii cu o rapiditate remarcabilă și să ducă la bun sfârșit sarcinile date. Concurenții trebuie, astfel, să conceapă algoritmi care rezolvă „dilemele” și „necazurile” personajelor menționate în enunțurile problemelor.
Deci nu este concurs de făcut site-uri… Nu o să vă vină nimeni la concurs, ar zice un SP. Nimic mai departe de adevăr! i-ar răspunde înverșunat ART. „Future for Future” a ajuns în 2025 la cea de-a doua (!) ediție. Anul acesta au participat 118 mici (sau mari, sau medii) informaticieni, dintre care 81 fizic, iar ceilalți online. S-au prezentat concurenți nu doar din județ, ci și din București, Suceava, Buzău și Focșani. Desigur că acești bucureșteni, suceveni, buzoieni, focșăneni, constănțeni și alți pasionați au o Olimpiadă de informatică și concursuri premergătoare etapei județene și celei naționale a ei, dar aceste competiții sunt rezervate pentru cei mai buni dintr-un județ și, câteodată, doar pentru anumite județe.
Problemele de informatică întâlnite în timpul olimpiadelor pun accent pe aptitudini precum agilitatea minții, gândirea analitică și scrierea rapidă de cod. Agilitatea minții derivă din abilitatea de a recunoaște rapid tipare între probleme similare, gândirea analitică se dezvoltă prin rezolvarea unor seturi de probleme complexe, care, odată descompuse în subprobleme mai simple, devin mai ușor de abordat și, nu în ultimul rând, viteza de scriere a codului crește semnificativ odată cu experiența acumulată din rezolvarea unui număr mare de probleme de antrenament. Numitorul comun este munca. Fără un antrenament serios și fără câteva sute de probleme rezolvate în prealabil, este imposibil să se atingă obiectivul calificării la etapa națională. Participarea la minimum un concurs înainte de etapa județeană a Olimpiadei este esențială.
Concursul „Future for Future” nu poate suplini munca, însă o poate stimula. Cum? Prin spiritul competitiv și prin feedback-ul primit. În cazul unei reușite, elevul conștientizează că este pe calea potrivită și programul de pregătire dă roade, iar în cazul unei nereușite, elevul își poate da seama de punctele slabe din pregătirea sa, pe care trebuie apoi să le îmbunătățească prin exercițiu.
Ideea unui concurs județean s-a născut în timpul unei călătorii cu trenul a Lotului de Informatică al Constanței. (Mai exact, a fost ideea lui Andrei Tănăsescu, n.r.). Am constatat că pregătirea pentru olimpiadă a unui elev constănțean care nu are acces la profesorii din marile centre de algoritmică din România (București, Ploiești, Craiova, Iași etc.) este destul de anevoioasă și ne-am întrebat cum am putea crea un context pentru antrenament. Proiectul nostru presupunea inițial existența mai multor ligi, fiecare cu propriile runde regulate. După fiecare rundă, primii doi-trei elevi din fiecare ligă ar fi promovat în liga superioară, iar, prin analogie cu fotbalul, ultimii doi-trei elevi ar fi retrogradat în liga inferioară. Însă ne-am dat seama rapid că efortul ce trebuia depus pentru a organiza câte o rundă pe lună, cu câte un concurs pentru fiecare ligă, ar fi fost de nesusținut. Am renunțat la acest sistem, în favoarea formatului tradițional de concurs, organizat o dată pe an.
În ceea ce privește desfășurarea concursului, acesta are loc atât fizic (la C.N. „Mircea cel Bătrân”), cât și online. Problemele sunt publicate pe o platformă similară cu cele folosite la orele de informatică din școli. Odată ce candidatul consideră că a scris un algoritm capabil să rezolve o problemă, îl poate „preda” evaluatorului, prin binecunoscuta acțiune de copy-paste, pentru ca acesta din urmă să determine cu mare precizie și scrupulozitate corectitudinea și eficiența algoritmului, proces ce poartă numele de submisie. Cel ce îl ajută pe evaluator în muncile sale este, de fapt, autorul problemei, care concepe o serie de teste, alcătuite dintr-un set de date de intrare pentru algoritm și un set de date de ieșire pe care ar trebui să le producă un algoritm corect. Evaluatorul este un program ce hrănește algoritmul cu date de intrare, verifică, desigur, corectitudinea datelor de ieșire produse și se asigură de încadrarea în limite de timp și memorie definite de autorul problemei. Sunt permise în jur de 30 de astfel de submisii per problemă, iar concurentul primește în timp real (în timpul probei!) punctajul obținut, un aspect poate neobișnuit, ce distinge informatica de alte discipline.
Organizarea unui astfel de concurs presupune numeroase provocări. Pe lângă sclipirea de imaginație de care trebuie să dai dovadă pentru a concepe o problemă nouă, mai e nevoie și de o soluție pentru acea problemă. De multe ori, deși frumoasă la început, o problemă se poate rezolva prea ușor, astfel devenind banală, sau prea greu, necesitând un volum de materie ce o depășește chiar și pe cea a etapei naționale a Olimpiadei. Un număr semnificativ de probleme au fost redactate, dar nu au fost incluse în concurs, din cauza complexității lor. Odată ce știm sigur că o problemă va face parte din concurs, este nevoie să creăm un număr considerabil (10-60) de teste. Din nou, este nevoie să avem puțină imaginație, fiind în permanență vigilenți cu privire la toate cazurile particulare și erorile din soluțiile pe care le-ar putea concepe un elev; cu alte cuvinte, trebuie să fim într-o eternă căutare a nodului din papura-submisie. În termeni mai formali, procedeul se numește contratestare. Câteodată, chiar crearea unor teste generale este dificilă, mai ales când trebuie generate grafuri sau arbori. În plus, organizăm testele în grupuri cu restricții specifice (subtaskuri), mai relaxate decât cele ale problemei în sine, pentru a permite obținerea unui punctaj parțial pentru soluții incomplete sau insuficient de rapide. Aceste provocări se accentuează când luăm în calcul modul de lucru specific adolescentin – yours truly poate confirma, din propria experiență a verificării testelor și a soluțiilor în noaptea dinaintea concursului. Se întâmplă și la case (mult) mai mari, chiar în timpul probei, ar susține, totuși, ART – vezi ONI 2023!.
Nu în ultimul rând, la toate aceste preparative se adaugă crearea și scrierea diplomelor, a listelor cu repartizarea în săli, căutarea unor sponsori pentru a putea acorda premii cât mai frumoase, consultările regulate cu Direcțiunea etc. – sarcini ce pot părea covârșitoare, însă, luate pas cu pas, pot fi duse la bun sfârșit chiar și de niște elevi. Dovada: Concursul Județean de Informatică „Future for Future”!
Din motive ușor de bănuit, să participe la proiectele ERASMUS este unul dintre obiectivele multor liceeni mirciști: ei vor să trăiască nemijlocit contactul cu alte medii sociale, culturi și sisteme educaționale și să experimenteze cunoașterea „pe viu” a unor mentalități, atitudini și comportamente diferite.
Pentru a vă prezenta specificul acestor experiențe, redacția „Zări Alb Astre” a primit sprijinul documentar al dnei profesoare Florentina Gheorghe, coordonatorul programelor educative din CNMB. Am aflat astfel că…
„Proiectele Erasmus au fost inițiate în 1987, fiind destinate studenților din țări membre ale Comunității Economice Europene, care puteau merge să studieze, pentru o perioadă, într-o universitate din altă țară. Contactul cu alt univers cultural, alte metode de predare, alte stiluri de viață a condus la o schimbare importantă a mentalităților în rândul beneficiarilor acestei acțiuni. Succesul înregistrat a condus, în 1995, la extinderea lor către învățământul preuniversitar şi la colaborări instituționale prin programul Socrates. În sfera formării profesionale, finanțarea a luat forma proiectelor Leonardo da Vinci. Un al treilea proiect, al cărui beneficiar erau organizațiile non-guvernamentale de tineret, având drept scop dezvoltarea educației non formale, a luat numele Tineret pentru Europa.
În 1997, România a aderat la cele trei programe. În 2007, programele Socrates și Leonardo da Vinci s-au reunit sub denumirea Lifelong Learning, iar în 2014 toate tipurile de proiecte finanțate de Comisia Europeană, proiecte de educație, formare şi tineret, au fost reunite sub actuala denumire, Erasmus+.
Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” a participat încă de la început la proiectele Socrates, în prezent instituția fiind acreditată până în 2027 pentru derularea de activități cu finanțare din partea Comisiei Europene.
Prof. Janetta-Daniela Bărăitaru, directorul adjunct al instituției, este actualmente responsabila derulării programului de acreditare, ale cărui obiective sunt creșterea calității managementului instituțional, a gradului de asumare a rolului de cetățean activ european de către elevii școlii, dezvoltarea și eficientizarea competențelor digitale ale profesorilor, dezvoltarea competenței-cheie de cunoaștere a unei limbi moderne în vederea utilizării la clasă și în relațiile externe ale școlii, a competențelor de abordare a procesului didactic în clasele de liceu cu elevi cu cerințe educaționale speciale.
În vederea atingerii acestor obiective, elevii și profesorii participă la mobilități promovate pe toate canalele de comunicare ale instituției, site-ul liceului, grupurile de comunicare cu diriginții etc., selecția participanților realizându-se de către o comisie numită prin decizia internă a Consiliului de Administrație.
La nivel național, programul Erasmus+ este coordonat de Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale (ANPCDEFP), iar motto-ul acesteia este Transformăm Romania prin învățare.” (prof. Florentina Gheorghe)
Cele mai recente mobilități la care au participat mirciștii s-au desfășurat în Germania și Norvegia, în luna februarie a acestui an școlar, implicând două grupuri de elevi însoțiți de dna director adjunct prof. Janetta-Daniela Bărăitaru și de dna prof. Cora-Simona Târhoacă.
Despre experiențele trăite cu acest prilej ne-au povestit două dintre participante, cărora le dăm cuvântul narativ.
Altă școală, altă lume, alte perspective
de Iarina Georgescu (XI E) şi Theodora Raya Sorici (X D)
Te-ai întrebat vreodată cum este să trăiești într-o țară ale cărei tradiții și obiceiuri sunt complet diferite de cele cu care noi suntem obișnuiți? Participarea la un proiect Erasmus+ este oportunitatea perfectă pentru a primi răspunsul!
Cred că multora dintre noi ne-a trecut măcar o dată prin minte ideea de a studia în străinătate și, totuși, de multe ori am fost nesiguri, neștiind cum este cu adevărat traiul în țara respectivă. Proiectele Erasmus+ sunt una dintre cele mai ușoare și sigure modalități de a cunoaște cultura unei țări și de a afla ce înseamnă cu adevărat să interacționezi cu locuitorii acesteia.
Participarea la un astfel de proiect este o experiență unică, ce oferă oportunități valoroase de învățare și dezvoltare personală. Pentru mine și colegii mei, tema proiectului a fost „Creșterea gradului de asumare a rolului de cetățean activ european”. Așadar, în acest proiect nu am participat doar la cursuri și am vorbit limba gazdelor, ci am și învățat cum se implică cetățenii în viața comunității.
Povestea Iarinei
Aș începe prin a spune că am avut ocazia să locuiesc timp de o săptămână alături de o familie din Münsingen, Baden Württemberg, Germania și să descopăr stilul ei de viață, care, recunosc, este cu totul diferit de al nostru. A fost o provocare să ies din obișnuințele zilnice, să vorbesc doar în limba germană și să mă adaptez la un mediu cu totul nou. În perioada șederii mele acolo, nu totul a decurs așa cum mă așteptam, dar sunt mândră și recunoscătoare că am reușit să trec cu succes peste situațiile mai puțin plăcute.
Laura, eleva la care am locuit, studiază la „Georg-Goldstein-Schule” în Bad Urach. În fiecare zi am participat alături de ea la orele de curs, care aveau o structură diferită de cea românească. Elevii primeau foarte multe fișe de lucru, din care învățau teoria și erau încurajați să vorbească liber în timpul cursurilor. În cadrul activităților, am făcut cunoștință cu profesori dedicați, cu o viziune diferită asupra modului de predare și învățare, și am legat prietenii frumoase cu ceilalți elevi.
Nu pot să nu povestesc și despre excursiile interesante pe care le-au organizat gazdele noastre în fiecare zi, după orele de curs. Încă din prima zi ne-a fost prezentat orașul Bad Urach și am făcut o drumeție până la cascada Urach. În cea de-a doua zi am vizitat Metzingen, transformat din sat medieval într-un oraș modern, orientat către viitor și comerț. In zilele următoare, am cunoscut orașul Stuttgart, inima artistică a localității, dar și Muzeul Porsche! Oficialitățile din Bad Urach ne-au invitat în cea de-a patra zi la primăria orașului. În cadrul întâlnirii, primarul ne-a explicat ce înseamnă să fii cetățean al landului Baden-Württemberg și cum a reușit Bad Urach să prospere de-a lungul secolelor. În următoarea zi, am vizitat orașul studențesc Tübingen, unde se află una dintre cele mai vechi și prestigioase universități ale Europei.
Ultima zi am petrecut-o alături de familia-gazdă, vizitând Münsingen. Seara au venit prietenele Laurei la ea acasă și am făcut un movie night pe cinste!…
Cascada Urach
Povestea Theodorei
Am fost găzduiți, în perioada 9-15 februarie 2025, într-o comunitate mică, dar primitoare, în ciuda temperaturilor scăzute, din Engerdal, Norvegia.
Mobilitatea, posibilă datorită Acreditării Erasmus, a avut drept obiectiv principal dezvoltarea atitudinii de cetățean european activ a participanților și, ulterior, a comunităților din care provin. Totuși, chiar dacă acest obiectiv a fost atins, consider că experiența a avut un impact și mai profund asupra mea și a colegilor mei. Această experiență ne-a oferit prilejul perfect de a crește în moduri pe care nu le credeam posibile. În rândurile următoare, vă invit să citiți povestea noastră în Norvegia, privită din perspectiva mea.
În cele patru zile petrecute alături de familia gazdă, m-am simțit ca mezinul dintr-un basm atipic, pentru că nu exista balaur, ci doar aventură și o atmosferă magică, creată de oamenii minunați și de natura liniștită și fascinantă. Chiar din prima seară, gazdele au făcut tot posibilul să-mi prezinte cultura tradițională norvegiană. Am fost întâmpinată cu o tocană de elan, pentru care aș face din nou drumul de 20 de ore, cu muzică tradițională cântată la acordeon și vioară și, bineînțeles, o demonstrație a faimosului dans polka, pe care am ajuns să-l dansez alături de ei.
Programul zilelor noastre a fost bine structurat. După-amiaza, după orele de curs, la care participam – cum ar fi științele, norvegiana sau tâmplăria – aveam activități prin care descopeream mai bine cultura norvegiană. Apoi, urma timpul liber petrecut alături de gazdele noastre. Luni, ne-am cunoscut școala și, treptat, am început să înțelegem cu adevărat stilul de viață al norvegienilor. Ascuns în inima pădurii, liceul avea de toate: săli de clasă spațioase, dotate cu table smart, piscină, atelier de cioplit, traseu de schi și laborator gastronomic. Să vă spun sincer, școala lor merită cu siguranță un articol separat.
Totuși, nu dotările m-au impresionat cel mai mult, ci atitudinea lor față de conceptul de educație.
Pe lângă formarea abilităților practice și de supraviețuire, preocupare esențială, având în vedere condițiile meteorologice dificile, un alt aspect important este accentul pus pe comunitate, altruism, incluziune și dezvoltarea stimei de sine. Această mentalitate se reflectă în aproape toate aspectele vieții școlare, de la atitudinea profesorilor, până la structura curriculum-ului. Un exemplu relevant este cursul „Curaj”, la care am participat după vizitarea instituției. Acolo, pe lângă exerciții de colaborare, am avut parte și de activități de reflecție și autocunoaștere. Așa că, atunci când, la ora de educație fizică, străină hainelor de schi și clăparilor, am rămas în urmă, Siri, gazda mea, nu a ezitat să mă ajute. Cu multă răbdare, strădanie și, bineînțeles, râsete, am reușit să parcurg traseul pe care colegii noștri norvegieni îl terminau cu ochii închiși.
Următoarele zile au trecut mai repede decât mi-aș fi dorit: ne-am dat cu snowmobilul, am vizitat un popas tradițional, vechi de peste 300 de ani, am văzut haine populare, obiecte folosite de strămoșii gazdelor noastre pentru a supraviețui iernilor aspre, specii rare de cai și câini și am gustat mâncăruri tradiționale. Aflat la marginea unui lac înghețat, acest Eden al istoriei și culturii a fost o experiență de neuitat.
În ultima zi petrecută alături de gazde, cei care acum ne erau prieteni, am vizitat orașul Røros, parte a patrimoniului cultural UNESCO. Gazdele noastre ne-au povestit legende despre catedrala și minele orașului, explicându-ne cum era viața de zi cu zi pe vremea când acestea erau în funcțiune. După o plimbare lungă și un popas pentru suveniruri, am plecat spre ultima destinație din Engerdal: Youthhouse, un loc unde tinerii de toate vârstele se întâlneau pentru a socializa și a se simți bine. Emoțiile erau puternice, știind că aceasta era ultima noastră seară împreună, dar am reușit, totuși, să ne distrăm.
În dimineața următoare, a venit momentul să ne luăm rămas-bun și să pornim spre Oslo. În capitală, am stat doar o zi, dar a fost suficient pentru a vizita Palatul, Primăria, Centrul Nobel pentru Pace și Muzeul Munch, unde ne-am bucurat de expoziția dedicată lui Edvard Munch, ce includea și celebra pictură The Scream.
Faptul că am locuit la o familie-gazdă, că am participat la orele lor de curs, că am vizitat atâtea locuri importante din punct de vedere cultural și că ne-am străduit să fim cât mai deschiși față de cultura, tradițiile și stilul lor de viață ne-a maturizat mult și ne-a oferit amintiri demne de povestit.
Așadar, în cazul în care încă te mai întrebi dacă participarea la un program Erasmus este potrivită pentru tine, eu și Iarina sperăm că, prin poveștile noastre, te-am ajutat să te decizi.
Pentru tinerii ce au început frecventarea liceului nostru în post-pandemie (autoarea făcând parte, și ea, din această categorie), trupa de teatru a CNMB poate fi un subiect întâmpinat cu mirarea „Ce e aia, mă?”. Dar, dacă facem o plimbare în trecut, vor constata cât de important este acest proiect în istoria Colegiului și ce urmă puternică a lăsat el în sufletele absolvenților.
Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la înființarea trupei de teatru NOI și, de 20 de ani (cu o scurtă pauză în timpul pandemiei), sute de elevi au avut și au parte de această experiență inedită. De ce? Pentru că acest proiect nu este ca oricare altul din liceu; nu există un manual care să dicteze ordinea lecțiilor, ci fiecare generație experimentează emoții și experiențe diferite, fapt ce se datorează atât textelor jucate, cât și coordonatorilor ce își pun amprenta asupra spectacolelor.
Teatrul este, așa cum ne-a explicat regizorul la repetiții, o oglindă a societății, iar scena este un spațiu ce ne protejează pe noi, actorii, de restul lumii. În momentele în care suntem pe scenă nu ne mai încadrăm în tiparele societății, ci noi reprezentăm societatea. Ducem la extrem tot ceea ce poate fi dus la extrem: tipologia personajelor, sentimentele, stările și reacțiile lor. Astfel se face că, de la Shakespeare, la adaptări ale Legendelor Olimpului, de la clasicii români, precum Camil Petrescu, la scrieri ale talentaților elevi din CNMB, trupa NOI a adunat un repertoriu variat care a impresionat la numeroase festivaluri județene, naționale (Iași, Brașov, Suceava, București) și internaționale (Franța, Serbia).
Dar hai să nu ne lăudăm singuri și să vedem ce a înseamnat, de fapt, trupa, cercul, clubul (sau cum vreți să îi spuneți) de teatru NOI.
Fiecare generație a lăsat în urmă măcar un articol, o poză sau un afiș care să ateste prezența acesteia în istoria liceului, fapt care ne ajută să completăm tabloul trupei. Citind textele dedicate ei în numerele precedente ale „Zărilor”, prin anuare sau albume prezente în iubita noastră bibliotecă, nu am putut să nu observ câțiva termeni, câteva fraze recurente, de parcă fiecare creație lăsa în urmă un ecou ce se imprima în următoarele numere. Trebuie, totuși, să stabilim ceva înainte să începem cu citatele. Clubul de teatru nu este precum cercul de chimie, mate, fizică sau oricare altul. Aici nu vii, îți faci treaba, primești temă pentru acasă, și pleci. Când ajungi la prima întâlnire a trupei ți se întâmplă ceva ciudat: teatrul ori te captivează, ori te face să admiți instantaneu că nu ești făcut pentru el. Dar prima experiență este un fel de ruletă rusească: oricât de sigur ai fi că nu ești destul de talentat, poți fi prins în mrejele lui.
Pe scurt, trupa funcționează prin adaptarea unui principiu junimist: Intră cine vrea, „scapă” cine poate. De ce? Pentru că teatrul este un lucru ciudat: un organism de sine stătător, o inimă care pulsează încontinuu, o viață care există în afara fenomenelor explicabile și doar „norocoșii” seduși de el au ocazia de a simți o fărâmă din ceea ce înseamnă să trăiești pe o scenă. Altfel spus, nimic din experiența membrilor din trupa NOI nu poate fi, de fapt, explicat în cuvinte. Nu ne rămâne decât să revenim la citate.
Puteam să fiu eu fără să fiu judecat(ă) a fost enunțul pe care l-am citit cel mai des. Acesta poate reprezenta în mare măsură esența trupei, fiind mărturisirea pe care am regăsit-o chiar și când i-am întrebat pe colegii mei ce înseamnă trupa pentru ei. Într-adevăr, NOI ne-a ajutat să ne dăm jos măștile grele, convenționale, și să fim pur și simplu… noi. Ce înseamnă asta? Ei bine…
Dacă ne-ați vedea la repetiții ați crede că suntem niște imbecili, a scris unul dintre membrii trupei într-un articol din 2012. Și mă bucur să afirm că această descriere a rămas valabilă mulți ani după publicarea acelui articol. Într-adevăr, dacă ați fi o muscă pe peretele sălii unde se țin repetițiile, ați observa un grup de oameni atipici, care sar, urlă, râd cu lacrimi, plâng de frustrare, fac fel de fel de jocuri fără vreun aparent scop. Totuși, toate aceste onomatopee și activități sunt ingredientele necesare pentru pregătirea unei piese de teatru care să impresioneze și să lase o amprentă pe sufletul spectatorilor.
Habar n-am cum s-au simțit celelalte generații, dar, după câteva sute de repetiții cu colegii mei (sau fie, zeci!) pot afirma cu încredere că cele mai frumoase întâlniri sunt cele în care experimentăm o gamă largă de emoții, în care leșinăm de râs la primul joc și ne bușește plânsul când nu ne iese o scenă. Acele întâlniri la care un simplu oftat devine un elaborat moment de beatboxing, cele unde o simplă minge aruncată într-un colț devine principalul obiect de interes pentru zece minute, timp în care ne concentrăm să o pasăm de la unul la altul fără să o scăpăm, de parcă viața de Pământ ar depinde de asta.
Experiența personală în această trupă mi-a arătat că, atunci când urci pe scenă, prinzi aripi. Starea de Mi-e frică să nu mă fac de râs nu mai există, căci răspunsul imediat următor va fi Cui îi pasă?. Așa cum observa unul dintre foștii redactori într-un articol din 2018, Tu nu vei fi niciodată pe scenă. Pe scenă este personajul. Cât se poate de adevărat, căci niciunul dintre actorii de pe scenă nu duce o viață dublă, nimeni nu este ziua elev(ă) la CNMB și seara un profesor, de pildă, care nu știe dacă să accepte sau nu mită…
Lecția pe care am învățat-o de la trupa de teatru în acești ani reflectă una dintre convingerile filosofului Seneca: Ca o piesă de teatru, așa e viața: nu interesează cât de mult a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat.
Dacă cineva mi-ar fi spus la începutul liceului, mie, un copil timorat de clasa a IX-a, că la sfârșitul clasei a XII-a voi avea în agenda telefonică 20 de oameni cu care împart niște glume la care doar noi râdem, niște referințe fără sens pe care doar noi le înțelegem și niște amintiri pe care nimeni altcineva nu are norocul să le rememoreze, nu aș fi crezut nici în ruptul capului. Credința că în clasa a X-a voi lua contact cu lumea teatrului era foarte departe de mine, așa cum era și dorința de a urca pe o scenă și de a mă transforma într-o „nebună”. Dar acest proiect m-a surprins și continuă să mă surprindă, chiar dacă nu mai merg la repetiții și nu mai am un spectacol în care să joc.
Dacă stau să mă gândesc, sunt convinsă că de 20 de ani încoace proiectul NOI surprinde fiecare suflet care ia contact cu el, căci, oricum ar fi sau n-ar fi, acesta este viu și ne mai mușcă de colțul inimii cu dinții de lapte. (parafrază după Nichita Stănescu, descriind opera lui Tudor Arghezi) Prin urmare, ce moștenire lasă trupa Noi, an de an, în istoria Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” Constanța? Mărturisirea unuia dintre foștii membri este, după mine, cel mai semnificativ răspuns la această întrebare: Îmi e dor de NOI. Îmi e dor să ne simțim vii, luminoși, liberi.
Șase adolescenți din Constanța, plini de pasiune și curiozitate pentru știință, și-au luat inima în dinți și au traversat mii de kilometri pentru a ajunge într-un colț exotic al lumii – Malaezia. Cu vârste cuprinse între 14 și 17 ani, acești elevi au reprezentat România la Conferința Internațională IEEE SMC din Kuching, Sarawak, un oraș unde cultura și tradiția se împletesc armonios cu modernitatea și care i-a întâmpinat cu simbolurile sale distincte – statuetele cu pisici care împânzesc străzile orașului, reflectând importanța sacră a acestor animale tenace, asemenea acestor elevi, în cultura și religia locală.
Constănțenii au fost cei mai tineri participanți la un eveniment în care mințile strălucite se întâlnesc pentru a explora granițele tehnologiei și inovației. Îndrumați de profesoara lor, Ramona Rădulescu, și susținuți de Asociația „Informatică pentru Viitor” Constanța, tinerii au avut ocazia să prezinte o lucrare care a atras atenția experților internaționali. Înarmați cu avansate cunoștințe despre inteligența artificială, algoritmi de procesare și tehnologie BCI, ei au devenit ambasadori neoficiali ai viitorului tehnologic românesc. M-am numărat cu mândrie printre ei, dar voi încerca să prezint aici performanțele echipei cu necesara detașare a unui reporter.
Pentru a face mai accesibil conținutul lucrării celor șase elevi, vom spune că echipa a cercetat modul în care atenția poate fi susținută sau optimizată în medii de învățare inovatoare, cum ar fi Realitatea Virtuală (VR) și Realitatea Augmentată (AR). Printr-o analiză detaliată a semnalelor EEG, tinerii cercetători au observat că AR are un potențial deosebit în a crește nivelurile de atenție datorită interacțiunii unice dintre elementele digitale și mediul real. De asemenea, s-a creat un sistem adaptativ bazat pe algoritmi AI antrenați (precum KNN și SVM) care ajustează factorii externi (luminozitate, zgomot, temperatură) în timp real pentru a menține concentrarea optimă.Această abordare tehnologică, bazată pe inteligență artificială și algoritmi de căutare binară, redefinește modul în care mediile educaționale pot susține atenția elevilor.
Patru dintre membrii echipei sunt elevi ai Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”: David Gheorghica Istrate, 16 ani , elev în clasa a X-a, Tudor Durduman-Burtescu, 16 ani, elev în clasa a X-a, Andrei Bucur, 15 ani, elev în clasa a IX-a și Amalia Ripiciuc, 17 ani, elevă în clasa a XI-a. Lor li s-au alăturat Robert Beu, 18 ani, elev în clasa a XI-a la Colegiul Național „Mihai Eminescu” și Darius Balica, 18 ani, elev în clasa a XI-a la Liceul Teoretic „Traian”. Performanța excepțională a acestor tineri nu a fost întâmplătoare, ci rezultatul unei munci susținute și al unei colaborări intense. Totul a început cu o scânteie: discuții purtate la un concurs de robotică, la care elevii asociației participaseră în trecut. Acolo au aflat pentru prima dată despre IEEE și despre posibilitatea de a participa la conferințe internaționale. Inspirată de acest vis, echipa s-a mobilizat, iar sub îndrumarea profesoarei lor elevii au reușit să transforme o simplă idee într-un proiect științific apreciat pe trei continente.
Din perspectiva personală a unuia dintre participanți, „totul a curs asemenea unor piese de domino, fiecare realizare deschizând ușa către următoarea oportunitate. Deși drumul nu a fost lipsit de obstacole, fiecare provocare ne-a făcut mai puternici și mai hotărâți. Conferința din California nici măcar nu făcea parte din planurile noastre inițiale, fiind o idee care s-a născut spontan când am aflat că Dr. Adrian Stoica, unul dintre principalii organizatori IEEE, era stabilit acolo. Ne-am gândit: Ce-ar fi să ajungem și acolo? De atât am avut nevoie. La momentul respectiv, nici măcar nu știam de existența conferinței Telepresence, care urma să fie anunțată câteva săptămâni mai târziu. A fost ca și cum universul ne-ar fi confirmat că suntem pe drumul cel bun.”
Celor șase, centrul educațional coordonat de prof. Ramona Rădulescu le-a devenit, în ultimele 6-7 luni, o a doua casă. Studiind, dezvoltând software-uri complexe, antrenând AI-uri și realizând cercetări riguroase, au petrecut mai mult timp împreună decât cu prietenii sau familiile lor. Atmosfera din echipă a fost una echilibrată – munca serioasă fiind mereu acompaniată de momente de voie bună, o combinație care i-a ajutat să-și păstreze motivația și entuziasmul.
Sursă imagine: https://observatorconstanta.ro
Întorși acasă, cei șase elevi au fost întâmpinați cu un val de entuziasm la centrul educațional unde își desfășurau activitatea. Presa a venit să se documenteze despre succesul lor, iar câteva echipe de televiziune s-au mobilizat pentru a le surprinde reacțiile la întoarcerea în țară. Atmosfera era animată, iar camerele surprindeau emoția momentului, în timp ce elevii povesteau experiențele din cadrul competiției internaționale. Fără ostentație, aceștia au împărtășit detalii despre eforturile și provocările care i-au condus către o performanță apreciată pe plan mondial.
Lucrarea acestor tineri nu a fost apreciată doar în Malaezia. Aceeași cercetare fusese prezentată anterior în cadrul unui prestigios concurs de Abstracte organizat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, captând atenția specialiștilor din România. În urma acestei prezentări, echipa a primit o propunere remarcabilă: publicarea lucrării în Romanian Journal of Medicine and Applied Informatics, ediția din 25 octombrie 2024, consolidând astfel impactul ei atât la nivel internațional, cât și în comunitatea științifică locală. După succesul obținut cu prima lor lucrare, a urmat participarea la prestigioasa Conferință Internațională Telepresence 2024, desfășurată la California Institute of Technology (Caltech), sub egida IEEE. Lucrarea lor, intitulată EEG Signal Analysis of Attention Levels in VR and AR Learning Tasks, a captivat audiența prin originalitate și aplicabilitate, deschizând noi orizonturi în educația asistată de tehnologie.
Prezentarea Research Paper-ului în cadrul programului de Abstracte Admise
Participarea la conferința Telepresence 2024 a fost o ocazie de a descoperi un mediu academic diferit, în care pasiunea pentru știință și tehnologie este esențială. Atmosfera prietenoasă și colaborativă i-a impresionat profund pe tinerii constănțeni, care au remarcat solidaritatea dintre specialiștii, doctoranzii și autorii participanți și dorința acestora de a împărtăși idei, de a oferi sprijin și de a contribui la dezvoltarea viitoarelor generații de cercetători. Evenimentul a fost o oportunitate rară de a descoperi proiecte impresionante, de la roboți subacvatici și dispozitive avansate pentru persoane cu dizabilități, până la tehnologii autonome care deschid noi perspective în domeniul științific. Vizitele la laboratoarele de ultimă generație de la Caltech, printre care și Autonomous Systems and Technologies Racer și Emberlabs, din cadrul California Institute of Technology, au completat experiența, oferindu-le o perspectivă practică asupra celor mai noi descoperiri în robotică și inteligență artificială.
Adrian Stoica, președintele IEEE, a avut un rol esențial în pregătirea echipei pentru conferința de la Caltech, ghidându-i pe membrii ei cu detalii esențiale despre organizarea evenimentului și oferindu-le sugestii valoroase privind îmbunătățirea lucrării lor științifice. În perioada iulie-septembrie, dl Stoica i-a ajutat pe elevi să optimizeze structura lucrării și să își rafineze ideile, oferindu-le feedback constructiv și îndrumare practică pentru a face prezentarea mai clară și mai impactantă.
Alături de Adrian Stoica, Sorina Lupu, doctorandă la Caltech, a impresionat prin deschiderea și entuziasmul său. Un tur explicativ bine pus la punct al laboratorului coordonat de aceasta (Autonomous Systems and Technologies Racer) le-a dat elevilor constănțeni ocazia de a înțelege mai bine munca sa. Prezentă la conferință, le-a oferit o grămadă de informații valoroase despre admiterea la Caltech și la alte universități de prestigiu, sistemul american, proiecte tehnologice și, evident, activitățile elevilor, în cadrul asociației. În plus, Sorina a evidențiat cu mândrie performanțele acestora la conferință, remarcând faptul că tinerii excepționali, încă în clasa a X-a, au reușit să își prezinte lucrarea într-un mediu academic în care participă, de obicei, doar doctoranzi și cercetători experimentați. Tinerii cercetători veniți din România au fost prezentați drept adevărați „deschizători de drumuri”, cu un potențial uriaș și un impact semnificativ asupra viitorului științific global.
Grupul împreună cu dr. Adrian Stoica (mijloc)
Experiența trăită la Caltech a fost mai mult decât o oportunitate academică pentru elevi; a fost un exemplu viu de solidaritate românească. Pentru dr. Stoica aceste interacțiuni au depășit sfera îndrumărilor academice, el mărturisindu-și bucuria deosebită de a purta conversații științifice aprofundate în limba română cu elevi din țara sa natală și văzând în ei viitorul cercetării românești. Această mândrie s-a manifestat vizibil în timpul cinei organizate în cadrul conferinței, când, la trecerea altor participanți pe lângă masa lor, îi prezenta cu entuziasm drept „This is my group of Romanians!”.
Deplasarea echipei românești a fost posibilă datorită sprijinului generos al companiei Rompetrol, care a acoperit costurile logistice, iar comunitatea românească din Statele Unite s-a implicat activ, susținând echipa pe tot parcursul evenimentului și oferindu-i sprijinul necesar. Aceste acte de solidaritate, alături de încurajările primite de la experții români, au subliniat legătura puternică dintre românii din diaspora și cei din țară, iar spiritul de unitate a fost cu atât mai semnificativ cu cât evenimentul s-a desfășurat în apropierea Zilei Naționale a României. Acești elevi au oferit demonstrații de inteligență și creativitate, au arătat ce înseamnă curajul de a inova și maturitatea de a colabora la cel mai înalt nivel științific. Fiecare conferință și lucrare prezentată de ei reflectă combinația de succes dintre gândirea analitică, pasiune și perseverență, trăsături care îi plasează deja printre posibilii lideri de mâine în domenii emergente. Poate cea mai valoroasă lecție pe care o putem învăța de la ei este că determinarea și deschiderea spre noi perspective pot transforma orice idee într-o realizare remarcabilă, indiferent de vârstă sau context.
Ce facem, dragi cititori și iubitori de cultură, duminică dimineața? Vă dau un indiciu: sigur-sigur nu plutim prin oniric până la orele 12 ale prânzului. Răspundem: cu cărțile sub braț, părerile în dinți și controversele în pastile sublinguale, ne strângem cu mic, foarte mic și cu mare în cabinetul de limba și literatura română (unii dintre noi stau și prin culise, în anexă) să punem în discuție câte un roman emblematic pentru literatura universală, să despicăm firul în 16, să ieșim din casă, să ascultăm muzică (bună), să bem ceai (bun), să mâncăm crănțănele și, nu putem uita, să ne jucăm cu Răducu, motanul nostru literat. Ei, așa să-ți tot duci veacul de liceu! Hedoniști mai suntem, cum însuși Dorian Gray ne-a învățat…
Lăsând caraghioslâcurile la o parte, urmează cele cinci minute de istorie, de data asta despre noi: Clubul de lectură „Conspirația culturii” a apărut în liceul nostru prin 2013, și și-a desfășurat activitatea până când, din cauza pandemiei, a fost nevoie ca aceasta să fie suspendată, întrucât dezbaterile în mediul online erau secate de farmecul și savoarea celor „pe viu”. Câțiva ani mai târziu, în octombrie 2023, pe pereții holurilor din Mircea au reapărut afișe care anunțau reînceperea întrunirilor Clubului. După scurt timp, acestea au (re)devenit pentru (unii) mirciști (inclusiv pentru posesoarea mâinii care scrie) o rutină și, totodată, ceva demn de anticipat, pe care îl așteaptă cu nerăbdare. Coordonați de d-na prof.dr. Anca Evelina Cîrligeanu, ne întâlnim o dată la două-trei săptămâni, duminica, la ora 10, în funcție de volumul și complexitatea romanului propus, să dezbatem problematica, ascunzișurile și finețurile țesute printre rândurile acestuia. Ca orice comitet și comiție, avem și o structură administrativă, firește: un secretar general, secretari care se ocupă cu ambientul, marketingul, comunicarea și, nu în cele din urmă, o echipă de meșteșugari care se îngrijesc de albumul Clubului de lectură, în care ne lăsăm „moștenirea”: panseuri, comentarii prin care să fim „ținuți minte” și descoperiți de următoarele generații.
Îndrăznesc să spun că prima lege a decalogului nostru, lectori avizați în devenire, este, în mod ironic, „Să nu judecăm niciodată o carte după copertă”, pentru că, oricât de experți ne-am fi crezut în literatură înainte să venim la Club, am învățat un prim lucru de bază, fără de care nu putem să jucăm jocul literaturii: a pune lucrurile în context este crucial. Contextul este cel care ne ajută să trecem de foarte populara și, totodată, eronata preconcepție conform căreia cititul este doar un act de evaluare artistică a operelor și nimic mai mult, că lectura este doar plimbarea leneșă a ochilor peste niște litere negre pe un fundal alb. Cum nu se poate mai greșit! Înțelegând circumstanțele istorice și sociale în care un roman a fost conceput, deslușim experiențe umane esențializate și caracteristice perioadei respective, care, cumulându-se, ne îndrumă spre a ne raporta în modul nostru la lumea în care trăim. Cu alte cuvinte, prin intermediul lecturii ne punem o infinitate de măști, trăim o infinitate de vieți și suntem puși într-o infinitate de situații pe care, în mod normal, nu am putea să le experimentăm pe propria piele. Astfel, compensăm pentru timpul care nu ne-a fost dat sau care ne va fi luat, cine știe.
Așadar, mai întâi trebuie să înțelegem contextul, apoi să începem evaluarea estetică a scrierii. De aceea, primul lucru pe care îl facem la o întălnire a Clubului este să prezentăm câteva informații despre autorul romanului pus în discuție, perioada în care a fost scris, curentul literar căruia îi aparține și ideologiile instrumentate de acesta; astfel suntem „înarmați” cu cheile necesare descifrării scrierilor. Corelându-le cu conținuturile romanelor, propunem puncte de plecare pentru discuții, iar apoi începe dezbaterea propriu-zisă. Prin asta, înțelegem că începe distracția. Durata dezbaterilor variază, în funcție de complexitatea operelor și de cât avânt au participanții la discuție, știind că nu toate cărțile sunt pe placul tuturor. Totuși, toate cărțile merită o șansă și ne pot învăța (despre) ceva, așadar, chiar dacă subiectul romanului nu ne-a gâdilat papilele culturale așa cum ne-am fi dorit, cu siguranță există ceva – un aspect, un personaj, o împrejurare, orice – care să ne fi stârnit o reacție, oricare ar fi ea, și pe care suntem îndemnați să o formulăm. După ce discuțiile s-au încheiat, ceaiul ni s-a cam răcit și fursecurile ni s-au cam terminat, urmează un ultim moment artistic: ne sunt împărțite bilețele pe care să ne scriem niște panseuri (în caz contrar, vom tăcea pe vecie), care să apară în albumul Clubului și de care să ne amintim, nostalgici, atât de ele, cât și de oamenii care eram atunci când le-am scris.
În ceea ce privește „repertoriul”, titlurile (aparținând diverselor curente literare afirmate plenar, în diacronie) pe care le punem în discuție instrumentează teme, cronotopuri, contexte și tipologii umane dintre cele mai variate: am călătorit în Anglia și Rusia secolului al XIX-lea, în Germania și Italia medievale, am făcut cunoștință cu suprarealismul, cu conceptul de distopie, cu literatura absurdului, dar și cu genul science fiction, cu volume mai groase sau mai subțiri, titluri mai mult sau mai puțin cunoscute (dar nu mai puțin valoroase), cu alte cuvinte, ne-am familiarizat cu câte puțin din toate și ne-am deschis apetitul pentru mai mult (și vom continua să o facem, până când bac-ul ne va despărți, și dincolo de el!), deoarece, când vine vorba de cultură, nu putem merge, sub nicio formă, pe o premisă de tipul less is more. În fine, cine nu ar vrea să fie „dezgustător” de erudit?
Pentru că nu ar fi potrivit sau corect să îmi expun doar eu gândurile despre Club – până la urmă „Conspirația culturii” și-ar pierde însăși esența fără conspiratorii ei – am chemat ajutoare. Iată, deci, în loc de încheiere, câteva dintre panseurile altor participanți fideli la complotul nostru literar:
• Albumul de anul trecut a fost prilej de multe vizite la Pictus și ore de migălit… și altele care se termină în -it. Poate data viitoare mi se răspunde când întreb cine vrea ceai. Poftiți pe la noi, că nimeriți foarte potrivit! M-aș întoarce și ca studentă, deci chiar nu mint. (Sophia)
• Primii doi ani de liceu i-am trăit dorindu-mi reluarea activității din cadrul Clubului de lectură. Încă îmi amintesc ziua în care, intrând în liceu, am văzut afișul care îmi îndeplinea dorința, îmi amintesc nerăbdarea care mă cuprinsese. Nu exagerez deloc când spun că întâlnirile duminicale mi-au deschis mintea și sufletul spre misterele lumii și că nu știu dacă mi-ar fi plăcut foarte tare ce aș fi ajuns – sau ce n-aș fi ajuns – fără ele. (Ema)
• Țin foarte mult la Clubul de lectură și mi-l voi aminti cu drag toată viața, nu doar ca pe un mod plăcut de a-mi petrece diminețile de duminică, ci ca pe un factor decisiv în maturizarea mea. Sunt și voi fi recunoscătoare mereu pentru fiecare carte pe care am citit-o și pentru fiecare dezbatere a ei, pentru că datorită lor am învățat să mă scutur de clișee și superficialitate, am învățat să pătrund în profunzimea ideilor și să privesc conștient lumea în care trăim. (Antonia)
• Să mergi la clubul de lectură e ca și cum ai merge la spovedanie în grup (doar că fără presiune, cu ceai și biscuiți, iar singurul eventual păcat e că nu ai terminat cartea). Ne adunăm toți într-o zi de duminică și despicăm firul în patru, împărtășim tot felul de idei, și, între timp, gustărim pe îndelete. Recomand cu căldură! (Mara)
• Ah, Clubul de Lectură… Aș putea spune atâtea despre cât de mult îmi place, dar câteodată cuvintele sunt de prisos, chiar și atunci când vorbim despre literatură. Cel mai bine întrebați-mi prietenii cât de mult i-am sâcâit la cap repetându-le discuțiile, oferindu-mi părerile pe care nu le-am împărtășit la club și dezbătând cu ei tot ce se putea dezbate și vă veți convinge că a devenit o parte din sufletul meu (chiar dacă mă găsiți de multe ori terminând cărțile propuse abia după ce s-au încheiat ședințele dedicate lor). (Ana)
• Clubul de lectură este mai mult decât o invitație la lectură, este o convocare la a gândi, a desluși și a opina. În timpul orelor petrecute duminica, în Cabinetul de limba și literatura română, fiecare dintre noi devine coautorul operei dezbătute, înțelegând și interpretând ce se întâmplă acolo, în lumile ce se ascund între coperți. (Elenis)
Și, totuși, o încheiere: De nu ne credeți, veniți să vedeți cu ochii voștri. Cine știe, poate cândva veți fi chiar voi citați într-un articol despre Club. Ca să nutriți această speranță, treceți-ne pragul, căci poarta noastră nu e strâmtă și mulți sunt aceia care o găsesc. Nu râdeți… citiți înainte!
În prima carte scrisă despre această mișcare, Robert Baden-Powell, fondatorul Cercetășiei, spunea că Cercetășia nu este o știință dificilă sau de nepătruns; este, mai degrabă, un joc vesel, dacă o privești cum trebuie. Este în același timp educație și, precum caritatea, poate beneficia de ea atât cel care dă cât și cel care primește. Lui Robert Baden-Powell i se datorează inițierea acestui cadru generos de manifestare a tinerilor, ideea lui fiind preluată cu entuziasm în toate colțurile lumii și dezvoltându-se permanent, până la dimensiunea unei mișcări globale.
Cum s-a născut ea? Totul a început acum 117 ani, când Robert Baden-Powell, profesor, artist și erou național al Angliei, organiza o tabără experimentală pe Insula Brownsea, la care luau parte 20 de tineri. Împărțiți în grupuri mici (în patrule), acești primi cercetași au participat la probe, exerciții și concursuri, au primit misiuni de recunoaștere, au plecat în drumeții, fiind nevoiți să se descurce singuri în mijlocul naturii. Seara, poveștile din jurul focului de tabără au devenit prilej de învățare. Succesul acestei tabere este transpus în cartea Scouting for Boys. Ea a fost a patra cea mai vândută carte din lume și temelia pentru ceea ce va însemna pedagogia cercetășească și lansarea mișcării mondiale scout, onorată cu titlul de „cea mai importantă organizație de tineret din lume”.
La nivel mondial, Mișcarea Cercetășească este alcătuită acum din peste 50 de milioane de cercetași, fiind prezentă în peste 200 de țări și teritorii. În România sunt aproximativ 6500 de membri, organizați în 82 de centre locale. Din cei 300 de milioane de cercetași consemnați de-a lungul timpului au făcut și fac parte șefi de state, prim miniștri, senatori, deputați, președinți de multinaționale, sportivi de performanță, cântăreți, oameni de cultură, regi și regine, actori și actrițe, medici, scriitori, precum și 11 din cei 12 astronauți care au pășit pe Lună.
În România, cercetășia a fost adusă de profesorul Gheorghe Murgoci, în anul 1913, dovedindu-și forța în contextul evenimentelor dramatice care au urmat. În timpul Primului Război Mondial, cercetașii români au dat o mână de ajutor în spatele liniei frontului, fiind prezenți acolo unde era nevoie, înlocuindu-i pe sanitari, curieri sau telegrafiști. În memoria celor ce au murit atunci, la Tecuci a fost ridicat singurul monument din lume dedicat cercetașilor căzuți pe front.
În Constanța, cercetășia este reprezentată de patru centre locale active: Ovidius, blueMarin, Tomis și Dacia Pontica. Aceste centre locale organizează activități variate pentru tineri, contribuind la promovarea valorilor cercetășești în comunitatea locală.
Se știe că cercetașii pot supraviețui în natură fără probleme, pot face focul în orice condiții și pot parcurge distanțe mari cu ușurință. Deși aceste abilități sunt importante, ele nu definesc esența cercetășiei. Cercetășia îi învață pe beneficiarii ei să fie deschiși la idei noi, să lucreze în echipă, îi învață tehnici de supraviețuire și de prim-ajutor, să își dezvolte caracterul și abilitățile individuale, să organizeze activități pentru alte persoane, să aleagă din nenumărate domenii pe cele în care vor să exceleze, dar și multe alte lucruri. Cercetășia scoate tot ce este mai bun din membrii organizațiilor sale prin educație non-formală. De la început, cercetașii învață că cel mic trebuie să-l asculte pe cel mare, dar și că cel mare trebuie să aibă grijă de cel mic. Acest lucru îl poți observa la aproape orice activitate și este minunat că el devine o obișnuință. Atunci când vezi că cineva are nevoie de ajutor, te duci la el pentru a-l ajuta și pentru a-l susține.
Când porți cu mândrie eșarfa și cămașa alături de alți cercetași, respectarea legilor cercetășiei devine ușoară. Este simplu să-i ajuți pe ceilalți, să-ți faci prieteni și să înveți lucruri noi, dar mai ales este simplu să fii tu însuți. Dificultatea apare când activitățile se termină și te întorci la viața de zi cu zi. Atunci, a ajuta o persoană necunoscută poate fi o provocare. Totuși, din momentul în care ai depus promisiunea, nimeni nu te poate opri să faci ce îți place.
În vara anului trecut am avut ocazia să particip, alături de prieteni, la cel mai mare eveniment cercetășesc internațional, organizat în Spania (Jamscout 2024), care a reunit aproximativ 5000 de cercetași din diverse țări. Unul dintre momentele pe care nu le voi uita a fost drumeția pe munte. Spaniolii aveau un ritm mult mai rapid decât al nostru, iar noi, românii, eram deseori în spatele lor. Cu toate acestea, am reușit să parcurgem 25 km de urcare continuă în aproximativ 5 ore. Ne-am simțit mobilizați tot drumul de glumele, cântecele și discuțiile despre obiceiurile fiecăruia, care au făcut ca totul să pară mai ușor. Această experiență mi-a crescut dorința de a explora și mai mult cultura și tradițiile altor națiuni. După această călătorie memorabilă, mi-am stabilit un obiectiv clar: să particip în fiecare an la cel puțin o activitate internațională, pentru a învăța mai multe și a mă conecta cu oameni din întreaga lume.
Cercetășia este, așadar, locul în care ești ascultat, în care nu există idei greșite, în care imaginația și creativitatea sunt cultivate la fiecare pas. Aici vei găsi oameni care să te accepte, să te înțeleagă și să te sprijine.
Cercetășia este un stil de viață care trebuie încercat!
Performanța sportivă, când încă ești elev, se obține cu multă ambiție, capacitate de a te mobiliza în două direcții – antrenamente și instruire școlară – dar și având convingerea că ambele contribuie la formarea unei personalități puternice. Sportul te ajută să fii disciplinat, competitiv și, în cazul nostru, al baschetbaliștilor din CNMB, să colaborezi cu echipa, iar școala, să-ți dezvolți gîndirea. În spatele succesului se află întotdeauna un program bine structurat, dar și o dorință arzătoare de a reuși.
Într-o lume cu un ritm de viață tot mai accelerat, în care timpul pare să nu mai fie suficient pentru toate, noi, componenții echipei de baschet a Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”, ne-am dedicat și sportului, arătând că se poate face performanță.
Cum am ajuns la ea? Echipa de baschet a colegiului a fost înființată în anul 1990, fiind într-o continuă primenire, absolvenții lasând locul elevilor care intră în clasa a IX-a și care, printr-o selecție riguroasă, fac parte din echipă în următorii patru ani.
Actuala echipă s-a constituit și funcționează în această formulă începând cu anul 2021, fiind compusă din: Avram Mihai Alexandru (XIIC în anul școlar trecut), Călințaru Mihai (XIIC), Călințaru Andrei (XIIC), Dobre Cosmin Andrei (XIID în anul școlar trecut), Dumitrescu Codrin (XIG), Dumitrescu Rareș (XIG), Ocheșel Mihai Răzvan (XIIA), Pață Denis (XIIC), Gafar Idris (XIIC) și Moise Rareș Mihai (XIIE în anul școlar trecut).
Primele reușite au venit în anul școlar 2022-2023, când am participat la Olimpiada Națională de Baschet. La faza județeană a competiției, confruntându-ne cu alte nouă echipe ale liceelor din județul Constanța, am obținut locul I și drept de participare la etapa interjudețeană, care s-a desfășurat în orașul Tulcea, îndrumați fiind de profesorul de educație fizică și sport Gheorghe Moraru. Am obținut din nou locul I și ne-am calificat la etapa națională, care a avut loc la Râmnicu Vâlcea. Aici și-au disputat podiumul câștigătoarele locului I de la alte șapte etape interjudețene, echipa CNMB obținând locul III la nivel național.
Un pas mai departe l-am făcut în anul școlar trecut (2023-2024), când am obținut din nou locul I la județeana și interjudețeana, desfășurată la Galați, a Olimpiadei Naționale de Baschet, având același antrenor de succes, pe dl profesor Gheorghe Moraru. În cadrul fazei interjudețene au concurat șase echipe, din județele Brăila, Tulcea, Buzău, Galați, Constanța și Vrancea.
Confruntarea decisivă a fost cu echipa gălățeană, finală în care am experimentat emoții intense ce au variat pe parcursul întregului meci. Știam că echipa de la Galați este una foarte bună și aveam nevoie de concentrare maximă. Fiecare aruncare aducea un val de adrenalină, tensiune și nervozitate în momentele critice ale meciului (ultimele minute, când fiecare punct contează), dar și de bucurie, mândrie și satisfacție odată cu obținerea rezultatului mult dorit: victoria. Cu acea ocazie am constatat a nu știu câta oară că baschetul este mai mult decât un simplu joc; este o experiență emoțională intensă, care unește echipa și-i leagă pe membrii ei de spectatori prin trăiri comune.
La faza națională de anul trecut, desfășurată la Satu Mare, am obținut locul al II-lea, după un meci de mare angajament fizic și psihic. Deși inițial am fost coordonați de profesorul Gheorghe Moraru, mentorul nostru ne-a fost alături de la distanță, desemnat fiind pentru a ne însoți și îndruma la evenimentul final de la Satu Mare dl Ionel Bohițoiu, profesor al Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”.
La turneul final au participat 8 echipe, împărțite în două grupe: Grupa A – Vâlcea, București, Deva și Bihor; Grupa B – Neamț, Cluj, Constanța și Ploiești. După meciurile din cadrul grupelor, cele mai bune două echipe au participat la turneul final, respectiv noi și echipa din București.
Finala de la ediția trecută a Olimpiadei Naționale de Baschet a fost încă un moment cu mare încărcătură emoțională. Când pășești pe teren simți cum te cuprinde un val de adrenalină, iar publicul, atmosfera și echipa te fac să trăiești momentul cu fiecare fibră a ființei tale. A fost o presiune uriașă și o provocare de a concretiza în joc tot ce am acumulat în etapa de pregătire. Împreună cu întreaga echipă, am simțit că fiecare moment contează și tocmai această intensitate ne-a motivat să ne depășim limitele.
Rugat de noi să ne spună ce crede despre acel meci, dl profesor Gheorghe Moraru ne-a mărturisit: „La toate nivelurile echipele participante au fost deosebit de competitive, iar atmosfera incendiară a fost întreținută de suporteri (colegi, prieteni, părinți) ai elevilor din fiecare echipă. Pe lângă o bună pregătire tehnico-tactică, sportivii colegiului nostru au dat dovadă de spirit de echipă, ambiție, dorință de victorie și un mental deosebit de puternic, care i-a ajutat să treacă peste momentele dificile.”
Într-adevăr, să fii performant atât pe terenul de baschet cât și în sala de clasă nu este o sarcină ușoară. Am încercat în fiecare zi să găsim un echilibru între antrenamente și școală, am învățat cu toții să ne organizăm timpul foarte bine, dar autodisciplina, în cazul nostru, a fost cuvântul-cheie. Practicând acest sport, am înțeles că trebuie să ne stabilim clar prioritățile de etapă, atât școala, cât și baschetul aducându-ne satisfacții la fel de importante. Deși nu e deloc ușor, cred că am reușit să oferim un exemplu remarcabil de echilibru între cele două laturi ale preocupărilor noastre. Doar combinând talentul, munca asiduă și organizarea eficientă ajungi să-ți duci la bun sfârșit responsabilitățile școlare și să strălucești pe terenul de baschet.
Să nu uităm, însă, că atingerea acestui echilibru nu ar fi fost posibilă fără ajutorul părinților și al profesorilor noștri, care ne-au sprijinit și ne-au înțeles atunci când am avut atât de mare nevoie. Despre ecuația succesului în sportul școlar am dialogat și cu d-na profesoară de sport Aurelia Dincă, iar dumneaei este de părere că:
„O contribuție importantă la succesul echipei de baschet a CNMB îl au elevii. Este nevoie de o disciplină a minții care se fundamentează pe trei factori-cheie: educație, atitudine pozitivă și disciplină în pregătirea fizică. Eu, ca profesor de educație fizică, întotdeauna pun mare accent pe rolul minții în construirea drumului către obținerea performanței. Cred că primul pas este prima victorie, urmează obținerea primului titlu și apoi sentimentul că ai ajuns la succes. Mereu subliniez valoarea sportului de echipă, care, prin Asociația Sportivă Școlară, formează caractere puternice. De la practicarea sistematică a sportului în timpul orelor de educație fizică, până la descoperirea unor talente este doar un singur pas. O carieră în sport este un vis pentru mulți tineri și este foarte important ca activitatea sportivă să ia forme cât mai variate și să implice cât mai mulți copii. Este cunoscut faptul că sportul promovează spiritul de fair-play. Un meci de baschet este o oportunitate pentru toți elevii CNMB, dar și pentru grupul de prieteni ai sportivului să interacționeze cu acest spirit nobil al fair-play-ului și să-și găsească inspirația și modelele demne de urmat.
Susțin, cu toată convingerea, că echipa de baschet a CNMB are dreptul să viseze la un loc fruntaș și în acest an școlar și chiar la o calificare la Etapa Națională 2024-2025. Experiența acumulată în ultimele două sezoane, care au adus echipei CNMB locul III (2022-2023) și locul II (2023-2024) la nivel național, este cu siguranță un plus, căci doar munca împletită cu experiența de joc pot aduce victorii importante. Subliniez, de asemenea, importanța gândirii pozitive la fiecare competiție și recomand ca aceasta să stea sub semnul dictonului latin Veni, vidi, vici.”
Pentru mirciștii care țintesc spre performanța sportivă nu putem avea, așadar, decât un sfat, desprins din experiența noastră: Succesul vine atunci când ești dispus să muncești din greu și să-ți urmezi pasiunile, indiferent de obstacole. Nu este ușor să găsești timp pentru toate, dar atunci când faci ceea ce-ți place, orice este posibil.
