Categorie: Proiecte și proiecții

Argument

Am mai scris despre Sergiu Medeșan, dar nu și despre „Medeșan”, adică despre turneul de tenis de masă pe care l-a inițiat și îl patronează. O facem acum, fiindcă este un eveniment care promite să capete proporții și popularitate. În perioada 27-28 septembrie a avut loc prima lui ediție, desfășurată în cadrul Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”, oferindu-le atât jucătorilor performanți cât și celor ce joacă din pură plăcere oportunitatea a de a se afirma pe acest plan.

Medeșan și „Medeșan”

Numele Turneului dezvăluie povestea inspirațională a fostului mircist Sergiu Darie Medeșan, tenismen consacrat în istoria sportului la nivel național. Încă de la nouă ani, Sergiu Medeșan și-a cultivat pasiunea pentru tenisul de câmp și de masă, iar de-a lungul timpului a obținut premii naționale și internaționale și a reușit să echilibreze studiile academice cu practicarea sportului de performanță. Autodisciplina și devotamentul față de sport au dus la tranziția lui de la titlul de junior la acela de jucător profesionist. Astăzi Sergiu Medeșan le propune sportivilor de toate vârstele un cadru de cultivare a pasiunii pentru tenis, prin coordonarea Turneului „Medeșan”.

Campionatul desfășurat în CNMB a fost un mare succes, la el participând peste 150 de sportivi, împărțiți în diferite categorii de vârstă și experiență, de la juniori la adulți și de la începători la avansați. Echipa organizatoare a fost formată din Sergiu Darie Medeşan, dl director Vasile Nicoară, bibliotecara colegiului, d-na Ionela Simula, profesorii de sport ai colegiului și antrenorul mondial Viorel Filimon.

Scurtă inițiere

Câteva explicații pentru necunoscători. Tenisul de masă este un sport dinamic, bazat pe reflexele, coordonarea și precizia jucătorului. La începutul meciului, fiecărui jucător i se atribuie câte o jumătate din masa de tenis, iar în urma alegerii aleatorii a primului serviciu prin tragere la sorți sportivul trebuie să arunce mingea vertical, apoi să o lovească astfel încât să atingă mai întâi porțiunea lui de masă, apoi pe cea a adversarului, fără ca fileul despărțitor să fie atins. Atingerea fileului se sancționează cu un punct acordat adversarului. Un set se joacă până la 11 puncte, dar poate continua până când unul dintre jucători are un avantaj de două puncte. Meciurile se dispută după regula „cel mai bun din cinci” sau „cel mai bun din șapte” seturi.

Atmosfera de la „Medeșan” 2025

În sala de sport a colegiului, în care s-a desfășurat turneul, se rostogoleau emoțiile din toate și spre toate direcțiile. Agitația părinților care își încurajau copiii, antrenorii care ofereau ultimele sfaturi înainte de meci, sportivii care își făceau de lucru pregătindu-și echipamentul pentru a-și ascunde tracul, organizatorii preocupați de punerea la punct a ultimelor detalii, toți degajau o stare de „eveniment” special. Când primii competitori s-au poziționat de-o parte și de alta a meselor de tenis, iar prima serie de meciuri a început, atmosfera s-a schimbat, fețele lor arătând control și concentrare, iar fețele noastre respect pentru spiritul competitiv.

Ce face sportul din om?

În toiul competiției ne-a trecut prin minte întrebarea „Cum de are sportul un impact atât de puternic asupra stării de spirit a jucătorului și a privitorului?”. Deci, ne-am dus la dl director Vasile Nicoară să ne lămurească.

Zări Alb Astre: Domnule director, ce beneficii ne aduce implicarea în astfel de activități?

Dl Vasile Nicoară: A practica un sport, nu neapărat de performanță, dar și de pasiune, în timpul liber, vine să-i dea mai multă forță elevului și poate să-i confere disciplină și o gândire mai consolidată. Sportul are puterea de a canaliza emoțiile într-o manieră pozitivă, care îi ajută pe practicanți să se depășească pe ei înșiși.

Perfect de acord, ne-am spus noi, și, am adăuga, faptul că nu s-a impus o taxă de participare i-a încurajat și mai mult pe cnmb-iști să se înscrie în competiție. În plus, elevii spectatori au avut prilejul să-și identifice, poate, o nouă pasiune. După cum a precizat chiar Sergiu Medeșan, pasiunea lui pentru tenis a început în perioada în care era un simplu spectator. Atunci a conștientizat că ceea ce-și dorește este să fie un jucător performant în cadrul acestui sport.

Ce spun jucătorii? În urma discuției cu Alexandra Stoian, câștigătoarea grupei de 12-18 ani avansați, am aflat, între altele, cât de importantă este gestionarea emoțiilor.

ZAA: Care ar fi sfatul pe care i l-ai da unui jucător înaintea meciului?

Alexandra Stoian: Calmarea înaintea meciului, ceea ce ajută la naturalețea loviturilor și o minte limpede, emoțiile fiind un obstacol care îi împiedică pe foarte mulți jucători să se concentreze și să progreseze. Depășirea fricii de eșec îi diferențiază pe jucătorii avansați de amatori.

Ok. Dar părinții?

În tabloul concursului, un personaj colectiv de maximă importanță au fost părinții si prietenii participanților. De pe bancă, țipând încurajări sau stând nemișcați, cu inima în dinți și sufletul la gură, așteptând finalul fiecărui punct, ne-au atras atenția și curiozitatea. Deci, i-am întrebat și pe ei: Ce stări vă cutreieră când vă urmăriți copilul jucând un meci?

Părinte: Nu pot spune câte emoții trăiesc și câte gânduri îmi trec prin minte. Evident că mă bucur că băiatul meu face ceea ce-și dorește de mult să facă, să joace, dar știu bine și cât de mult își dorește să câștige, așa că încerc sa îl încurajez și să-l asigur că, orice s-ar întâmpla, eu tot mândră de el rămân.

Sfârșit. Spre un nou început

Cam așa a fost. Fiecare meci a contribuit la imaginea de ansamblu a unei competiții reușite, care a răspuns așteptărilor noastre și care și-a atins scopul principal: promovarea sportului.

Turneul „Medeșan” a reflectat și capacitatea de implicare și efortul comun al organizatorilor din „Mircea cel Bătrân”, al antrenorilor, părinților și pasionaților de tenis de masă pentru crearea unui eveniment sportiv autentic. Și ne-a lăsat speranța unor ediții viitoare, tenismenii mirciști fiind nerăbdători să-și îmbunătățească performanțele și să facă, la anul, dovada progresului lor.

Marco & Alberto Ippolito sub trei condeie

Concursul Marco & Alberto Ippolitoa fost inițiat în 2002 cu scopul de a păstra vie memoria a doi frați italieni – Marco și Alberto – și de a celebra spiritul lor creator. Cei doi tineri au fost pasionați de poezie și arte, însă, din păcate, s-au stins din viață înainte ca lucrările lor să prindă aripi. În memoria acestora, în fiecare an mii de tineri din toată Europa se adună pentru a se bucura de comuniunea întru artă.  

Cu siguranță că în fiecare elev există o curiozitate care trece dincolo de granițele sălii de clasă și o dorință de a descoperi lumea dintr-o perspectivă mai largă decât cea a manualelor, trăind nemijlocit contactul cu alte medii sociale, culturi și sisteme educaționale. Proiectele de tip „Erasmus” nu sunt doar oportunități internaționale, ci adevărate punți între culturi, oameni și visuri. Aceasta este concluzia la care au ajuns colegii noștri care au participat anul acesta la deplasarea în Italia, în Reggio Calabria, în cadrul concursului Marco & Alberto Ippolito: „Pentru mine, Erasmus nu a fost doar o excursie, ci o prețioasă lecție de viață, care a venit atunci când mă așteptam cel mai puțin.”, ne-a mărturisit Ema Teodora Badea (XI E). „A fost o săptămână incredibilă și recomand oricui elev să dea o șansă acestui concurs care ne-a dăruit unele dintre cele mai frumoase amintiri.”, adaugă Ștefan Nanu (XI E). „Această săptămână nu a fost doar o experiență Erasmus, ci o lecție de viață: despre artă, prietenie și puterea de a fi împreună.”, este convinsă Sofia Maria Stan (XI B). Toți ne vorbesc despre amintiri, pentru că un astfel de proiect încurajează un prim pas către independență, către cunoașterea de sine și înțelegerea diversității în lume.

Pe lângă amintirile care îi leagă acum pe cei trei, inițial i-a legat dragostea față de artă, arta care a fost de altfel și tema proiectului, definită de Sofia:

„Arta poate fi văzută, auzită, simțită, apreciată, dar cel mai important este să fie înțeleasă. Este modul prin care artistul își dezvăluie toate trăirile, armele, sentimentele, ideile… sufletul în esența lui.

Arta este mult mai mult decât ceva palpabil, decât ceva vizual sau auditiv. În esență, arta este peste tot și pentru toată lumea și, fără să ne dăm seama, ne unește. Este limbajul sufletului, o limbă pe care cu toții o vorbim și care întrece barierele culturii, comunicării sau chiar ale timpului. Tot ce trebuie să faci este să îți dorești; să vrei să te deschizi și tu în fața trudei artistului. Să îți deschizi ochii, mintea și sufletul pentru că, până la urmă, orice formă de artă, fie ea poezie sau muzică, îți poate mângâia sufletul dacă îi permiți.

Aceasta – arta – a fost punctul de plecare în aventura noastră italiană, fiind tema concursului de anul acesta. Temă la care am cugetat, cu care am concurat și chiar câștigat fiecare dintre noi. Tema artei ne-a înconjurat în toate cele șapte zile, în moduri neașteptate și nu doar abstracte, fie că vorbim de liceul de artă unde ne-am petrecut majoritatea zilelor, de dansul tradițional românesc interpretat la festivitatea de închidere sau chiar de oamenii pe care i-am întâlnit, aceștia fiind, de altfel, și sufletul acestei experiențe.”

Evocarea Emei:

– Îl cunoști? mă întreabă un profesor arătând spre colegul meu de clasă.

Dau din cap afirmativ și atunci îmi face o propunere care mă uimește.

– Atunci mută-te de lângă el. Vino lângă eleva mea, ea e Isabel.

Așa a început totul…

Când am aflat că am fost aleasă să plec în programul Erasmus prin concursul Marco e Alberto Ippolito, n-am sărit în sus de fericire, ci i-am dat mesaj unui prieten, spunând: Mi-e frică, o să renunț. Acum, dacă mi s-ar da șansa să mă întorc încă o dată la acel moment, m-aș grăbi să îmi fac bagajul.

Era liniște la masă și, cum eram așezați unii între alții, elevi din țări diferite, priveam în jur curioși, dar timizi. Țin minte că i-am mărturisit atunci lui Isabel frica mea de a nu mă integra sau adapta programului, neștiind la ce să mă aștept. A zâmbit ușurată și a spus că simte la fel. Apoi, de îndată ce ne-am dat seama că nu suntem așa diferite precum credeam, am început să tot vorbim și să vorbim. Curând, de la masa noastră răsunau râsete, iar alături profesorii erau mândri că planul lor de a ne împrieteni a funcționat.

E un lucru amuzant să pot spune acum că știu care e culoarea preferată sau numele animalului de companie al unor persoane care locuiesc la câteva mii de kilometri distanță. De unde mi-era frică să fac cunoștință cu ele, am ajuns să am ochii înlăcrimați când ne-am luat la revedere.

Cea mai frumoasă parte a fost, fără îndoială, schimbul de idei, tradiții și perspective cu oamenii pe care i-am întâlnit acolo. Deși provenim din culturi diferite, am descoperit că, în esență, toți căutăm același lucru: conexiune. Cine s-ar fi gândit că aș sta noaptea până dimineața învățând cuvinte noi în alte limbi sau descoperind noi jocuri de cărți? Barierele lingvistice și culturale nu mai reprezentau un obstacol – ne adunam toți într-un singur loc, ne încurajam unii pe alții, schimbam păreri și visuri despre viitor.

Am trăit o săptămână de neuitat în Reggio Calabria, unde fiecare minut a avut câte ceva să ne învețe.

Am avut șansa să vizităm liceul artistic, unde am participat la ore și am schimbat impresii cu elevii de acolo, ne-am bucurat de preparate tradiționale delicioase, am avut privilegiul să punem întrebări unor mari personalități și să primim sfaturi valoroase de la ele, am vizitat muzee, am participat la workshopuri și conferințe care ne-au deschis noi orizonturi.

Deși toate aceste momente oficiale au avut importanța și frumusețea lor, trebuie să mărturisesc că momentele care mi-au rămas cu adevărat întipărite în minte sunt acelea aparent simple, acelea care par banale, dar stârnesc cele mai sincere râsete. De fapt, cred că despre asta a fost vorba în tot acest timp – despre oameni, despre clipe aparent mărunte, dar care dau sens amintirilor.”

            Jurnalul lui Ștefan:

19 mai:            După 11 ore și jumătate de drum, cu microbuz, avion, autocar, barcă și mașină, am ajuns la cazare, în Gallico Marina. Cazarea a fost… memorabilă, dar, din păcate, n-am apucat să ne bucurăm de ea, căci seara am plecat în Reggio Calabria ca să mâncăm și să-i cunoaștem pe primii colegi ajunși, suedezii.

20 mai:            Dimineața am fost la Liceul Artistic „Matti Preti – Alfonso Frangipane”, unde elevii ne-au făcut un scurt tur al lucrărilor lor… mărturisesc că m-am simțit ca într-un muzeu de artă. După-amiaza ne-am plimbat prin Reggio, am fost la Muzeul de Istorie și am mâncat înghețată de la Gelato Cesare, la care urma să ne întoarce în aproape fiecare zi din această săptămână. Seara au venit și polonezii, Maciej și Krzysiek, cu care am râs până târziu.

21 mai:            Astăzi a început, practic, programul oficial. Am fost la liceul de arte din Reggio, iar după ce am mâncat din nou la Gelato Cesare, ne-am întors la cazare, am fost la plajă, iar după aceea a avut loc prima activitate cu toți participanții. Ne-am adunat la sala de mese, cu elevii din Suedia, Germania, Polonia, Portugalia, Bulgaria și Italia, am făcut activități de socializare și i-am cunoscut mai bine pe Ioana din Republica Moldova și pe Aaron, băiatul român care stă în Italia.

22 mai:            Astăzi a avut loc ceremonia de încheiere a concursului. Am fost mândri că am defilat cu steagul României, am ascultat discursurile personalitaților și am făcut turul liceului. După-amiază am avut program liber: am fost la Cesare, ne-am plimbat prin Reggio și am fost la plajă.

23 mai:            Și iată că a venit și momentul mult așteptat: acordarea premiilor. Ne-am bucurat că am luat toți opt câte un premiu sau mențiune onorifică, diplomă ori medalie. Seara au urmat momentele folclorice, iar dansul nostru a ieșit surprinzător de bine, impresionându-i pe elevii și pe profesorii prezenți. Am dansat o brașoveancă reinterpretată și o sârbă studențească, dansuri care s-au bucurat de aplauzele tuturor.

24 mai:            Azi s-au acordat și premiile pentru cercetările sociologice, care au fost jurizate în cadrul proiectului, iar filmulețul nostru de prezentare a obținut locul al doilea. După alte discursuri ale profesorilor și ale personalităților, am mâncat la Gelato Cesare și ne-am întors la cazare. Seara am fost iar în Reggio, la Museo del Bergamotto.

25 mai:            A venit și finalul aventurii noastre din Calabria. Ne-am luat cu greu rămas-bun de la toată lumea și am pornit spre casă, obosiți după o săptămână în care nu am dormit mai mult de 3 ore pe noapte…

Impresiile Sofiei

Pot să spun cu siguranță că Italia ne-a primit cu brațele larg deschise, brațe din care nu am ieșit decât abia în momentul în care a trebuit să ne luăm rămas-bun. Fiecare zi a fost o combinație de învățare, descoperire și fericire pură, făcând experiența Marco & Alberto Ippolito de neuitat.

Însă, pe lângă toate activitățile pe care le-am avut, consider că unul dintre meritele cele mai mari în această deplasare îl au chiar oamenii – adică fiecare persoană care, timp de o săptămână, a trecut peste diferențele dintre noi și s-a alăturat unei mari familii internaționale, printr-o conexiune autentică. Astfel, fiecare persoană a fost o formă de artă în sine, iar conexiunile create au transformat această experiență într-o operă de artă vie. Am avut oportunitatea să întâlnesc niște oameni incredibili – calzi, deschiși și plini de viață – oameni care au reușit să facă să pară că săptămâna a trecut în doar câteva ore. Fiecare interacțiune, fiecare zâmbet sau conversație purtată a adus o rază de lumină acestor zile speciale.

Până la urmă am avut și propriul motto, mai mult ca o exclamație: Spasamento! Prin traducere indirectă este un îndemn să te distrezi oricum îți dorești, cât de mult poți, cu oricine vrei, atâta timp cât nu strici dispoziția celorlalți. Momentul în care strigam toți Spasamento! era un moment plin de unitate, o punte între culturi și oameni, o chemare la a trăi clipa și a ne bucura de fiecare moment împreună – un fel de Carpe diem, dar doar al nostru.

Spasamento rămâne pentru mine nu doar un cuvânt, ci amintirea unei familii internaționale care mi-a lăsat în suflet ceva ce a făcut despărțirea atât de grea, dar în același timp atât de prețioasă. M-am întors acasă cu inima plină, cu amintiri eterne, prieteni noi, o viziune mai amplă asupra lumii și povești care vor fi auzite mult timp de acum încolo. Spasamento!

Cine este Cezara? Este, de fapt, Cezara, una dintre nuvelele lui Mihai Eminescu. Ea ne-a trecut Prutul în luna mai a acestui an, când a avut loc un schimb de experiență la Chișinău, în cadrul parteneriatelor educaționale dintre CNMB și Liceul „Mihail Kogălniceanu”, respectiv Liceul „Mircea cel Bătrân”, ambele din capitala Republicii Moldova, la invitația acestora. Astfel, trei elevi mirciști – Delia Mușat, Maria Piscanu și Rareș Marcu – însoțiți de către dl. director Vasile Nicoară și prof. dr. Anca Evelina Cîrligeanu au petrecut patru zile în „orașul din piatră albă” alături de gazdele lor, experimentând cunoașterea pe viu a unor mentalități, atitudini și comportamente diferite. Încercând să însumeze autentic cele patru zile petrecute acolo, emisarii cnmbiști le-au definit astfel:

Ziua 1 – Bazaruri peste bazaruri;

Ziua 2 – De la careu la tusă;

Ziua 3 – Republica Moldova – o țară nouă;

Ziua 4 – Punct si virgulă.

Iată experiențele celor trei:

Delia – Dacă ar fi să mă întrebați pe mine care ar fi regionalismul cu care aș defini dimineața plecării, ar fi fără dar și poate „bazar”. Nu, nu am făcut cumpărături neașteptate, ci am discutat, cu multe emoții, despre plecarea noastră, acest regionalism fiind un echivalent al cuvântului „vorbă”. Părăsim țara? Ce vom face noi într-o țară străină? Cum ne vom înțelege cu gazdele noastre? Oare mi-am uitat cravata acasă?

Trecând peste drumul lung, capul colegei furate de somn de pe umărul meu, bateria de la telefon strigând după încărcător, am ajuns în Chișinău. Cu ochii lipiți de geam și mult entuziasm, căci pentru mine era prima dată când vedeam Chișinăul, ne-am îndreptat întâi spre locul în care ne așteptau gazdele. Îmi amintesc și acum momentul în care microbuzul nostru a intrat în curtea liceului, unde într-o mașină stăteau nerăbdători cei la care urma să locuim pentru patru zile, întrebându-se, în timp ce ne căutau cu privirea, „ei sunt?”.

Din fericire, toate întrebările anterioare au avut un răspuns foarte plăcut. Adelina, gazda mea, m-a făcut să mă simt împreună cu familia ei ca acasă, întâmpinarea mea fiind una foarte caldă și plină de amabilitate, atitudine pentru care le mulțumesc enorm! Ajuns fiecare în locuința lui temporară, a început partea interesantă: socializarea cu gazda. După „un bazar” de doar o oră cu Adelina, am desființat împreună stereotipuri, am învățat lucruri noi despre cultura fiecăreia și am descoperit un sâmbure din viața și personalitatea fiecăreia.

A doua zi am participat la festivitatea de sfârșit de an școlar a liceului gazdelor noastre, unde am luat parte, de asemenea, la un atelier de studiu și dezbatere a literaturii, unde aveam să prezentăm un proiect. Pot spune că festivitatea a fost un adevărat spectacol, desfășurat cu mare atenție la detalii și seriozitate. Am ascultat discursurile doamnei directoare și ale domnilor profesori, am plâns împreună cu absolvenții claselor a douăsprezecea, i-am aplaudat cu bucurie și admirație pe premianți și ne-am delectat cu momentele artistice ale absolvenților de clase terminale, iar spre sfârșit am început să ne emoționăm, căci momentul în care noi „intram pe scenă” se apropia cu pași repezi. Așezați pe o bancă din curtea liceului, ne repetam cu sufletul la gură prezentarea, dorind ca totul să iasă perfect.

Atelierul de anul acesta a fost dedicat nuvelei Cezara de Mihai Eminescu, o capodoperă ce îmbină perfect filosofia idealistă cu misticismul romantic, valorificând într-un mod inedit condiția omului de geniu. Mai mult nu vă spun, trebuie neapărat să o citiți!

După, „închiderea careului” (sfârșitul festivității), primele clipe de vacanță începeau (pentru noi, mai puțin, căci ne mai așteptau în România câteva săptămâni bune de școală). Eu și Maria, împreună cu gazdele noastre, am participat la serbarea de după festivitatea școlară, o tusă autentică, termen ce înseamnă „petrecere”. Locația superbă aleasă de clasa Adelinei, mâncarea delicioasă, pregătită cu atenție de mamele colegilor, muzica și activitățile specifice au făcut din această seară un moment memorabil pentru mine, de care și acum îmi amintesc cu zâmbetul pe buze.

După doar patru zile, din păcate, punem punct acestei vizite, însă adăugăm și o virgulă, cu un bagaj plin de amintiri, luându-ne la revedere (cu gândul la revedere) de la gazdele noastre și de la Chișinău. Privind deja cu nostalgie în spate, începem chiar de pe drumul de întoarcere să mai împărtășim din părerile noastre. Știu că vreți adevărul, așa că vi-l vom spune… Au fost 4 zile pline de surprize plăcute care ne-au scos din cotidian, provocându-ne la un schimb de experiență în adevăratul sens al cuvântului.

Maria – Chișinăul, capitală a Republicii Moldova, locul de origine sau doar gazda multor personalități culturale/ istorice, casa unui adevărat oraș subteran al vinului – Crama Cricova… Acestea sunt câteva definiții asociate Chișinăului care apar la o primă căutare în baza mintală de date a fiecăruia dintre noi. În urma vizitei noastre acolo, pot confirma că, într-adevăr, acest oraș impresionant nu duce lipsă de monumente istorice, clădiri impunătoare din piatră albă sau semne care îți promit o degustare de vinuri memorabilă. Dar acestea sunt informații care fac parte din cultura generală a multor persoane sau pe care le poate afla foarte ușor, cu un simplu click de pe internet, orice neștiutor. Acestea fiind spuse, noi am avut plăcerea de a vedea Chișinăul dintr-o altă perspectivă, prin ochii unor adolescenți excepționali care numesc acest oraș acasă și care s-au oferit alături de părinții lor să ne găzduiască. Paula, călăuza mea pe tot parcursul acestei experiențe și traducătorul meu personal de moldovenisme, m-a primit cu mare căldură și a avut grijă să mă simt mereu inclusă în grupurile ei de prieteni și colegi (nu că aceștia nu ar fi fost la fel de amabili și deschiși).

Prima zi oficială a aventurii noastre a fost, în mod ușor ironic, ultima lor zi de școală, ceea ce a presupus o ceremonie de încheiere a anului școlar denumită careu. Cred că nu vorbesc numai pentru mine atunci când spun că am rămas profund impresionată de complexitatea festivităților organizate de Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” – discursuri, premierea elevilor cu cele mai mari medii, momente de recunoaștere a activității olimpicilor și a celor implicați în diferite proiecte, intercalate cu secvențe artistice – ansambluri coregrafice de dansuri tradiționale, dansuri moderne, interpretări vocale – toate realizate chiar de către elevi. Pentru a echilibra talerul balanței îngreunat de fericirea de-a dreptul contagioasă a copiilor, absolvenții clasei a 12-a au decis că ei nu vor părăsi liceul până ce nu văd lacrimi în ochii tuturor celor prezenți la ceremonie. Și doar cine eram eu să nu le fac pe plac unor tineri inteligenți, muncitori și care meritau să se bucure din plin de una dintre cele mai importante zile ale vieții lor? Nu că aș fi avut nevoie de prea multe încurajări, căci discursurile celor care au luat cuvântul și emoția din glasurile lor au fost mai mult decât suficiente.

După închiderea careului, a urmat adevărata provocare: atelierul de literatură, în cadrul căruia s-a pus în discuție nuvela Cezara, de Mihai Eminescu. După momentele captivante pregătite de elevii liceului gazdă, m-am trezit neobișnuit de emoționată la gândul că trebuia să vorbesc în fața lor. Știam că materialul pregătit de noi este consistent și că prezentarea este atrăgătoare din punct de vedere estetic, dar eram conștientă de faptul că modul în care aveam să susținem prezentarea va fi contat mai mult decât orice. S-a dovedit că nu am avut de ce să îmi fac griji. Este adevărat că a existat un moment în care m-am pierdut puțin cu firea, dar, improvizând, am reușit să gestionez situația. Cât despre colegii mei, s-au descurcat admirabil, iar prezentarea noastră a fost un succes.

Gata. Ce tot atâtea emoții?! La șașlâc cu noi. Paula și Adelina (gazda Deliei) ne-au invitat la un grătar pentru a sărbători alături de colegii lor sfârșitul anului școlar.  Atunci am auzit-o prima oară: „Da, acum plecăm din New York”, spuse Paula cuiva la telefon. New York?! Care New York?! Aruncând o privire întrebătoare gazdei mele, mi s-a explicat: în grupul lor de prieteni, fiecărei zonă a Chișinăului îi este asociată un oraș/ cartier faimos. Râșcani, sectorul în care locuiește prietena mea moldoveancă, le amintește de „orașul care nu doarme niciodată” datorită blocului în care stă Paula – înalt, modern și aproape de liceul lor, clădirea a devenit un punct de reper, priveliștea din apartamentul ei de la ultimul etaj amintind de panoramele văzute din zgârie-norii New York-ului, doar că mai verde (datorită mulțimii de parcuri din oraș) și fără vreo statuie a libertății la orizont. Poșta Veche, considerată parte a Râșcaniului, nu putea să fie asociată cu nimeni altcineva decât Brooklyn, ambele având identități bazate pe contrastul vizual dintre vechi și nou. Dacă vorbim despre cel mai mare cartier al Chișinăului, Botanica, prin care plimbându-te poți ajunge în cealaltă parte a orașului fără a părăsi sectorul, acesta trebuie să aibă un echivalent pe măsură: al doilea cel mai mare stat din SUA, Texas. Fascinant…

A doua zi, eu, Delia, Paula și Adelina am plecat într-o misiune de explorare a orașului, iar gazdele noastre, luându-și rolul foarte în serios, nu aveau cum să ne lase să plecăm fără să vedem unele dintre cele mai frumoase locuri din capitala Republicii Moldova. Trecând prin zonele menționate mai sus, corespondențele realizate de fete nu puteau fi mai evidente, dar eram totodată sigură că nu aș fi putut născoci niciodată așa ceva pe cont propriu și le-am apreciat creativitatea. Toate opririle noastre au fost încântătoare, dar dintre ele una m-a lăsat fără cuvinte- Valea Morilor (sau „Central Park”, după cum a fost poreclită), un parc viu, unde ești înconjurat de natură, dar nu de sălbăticie. Fântâni arteziene, statui, bărcuțe și hidrobiciclete pe un lac de cristal… mi-au lăsat impresia unui parc scos dintr-o pagină de poveste, fermecat pentru a se materializa și în realitate.

Sfârșitul călătoriei noastre a venit mai repede decât ne așteptam și am părăsit Chișinăul ziua următoare cu mai mulți prieteni decât aveam atunci când am ajuns.

Rareș – Schimbul de experiență de la Chișinău a fost o călătorie prin idei, obiceiuri și feluri de a privi lumea, o împletitură fină de valori comune, diferențe, visuri și aspirații… Pentru mine cele patru zile au însemnat libertate. Educația ca formă de libertate. Libertatea de a privi dincolo de granițe, fie ele teritoriale ori cele invizibile dintre noi, și de a ne regăsi în oglinda celuilalt. Libertatea de a învăța, de a descoperi, de a socializa, de a mă exprima. Am vorbit, am ascultat, am dezbătut și, fără să îmi dau seama, am învățat. Poate că asta face ca un schimb de experiență să rămână mult în memoria unui elev, faptul că înveți fară să îți dai seama. Fiind prima mea experiență de acest fel, am pornit emoționat, cu multe întrebări în minte și în suflet despre cum vor decurge următoarele zile. Când am ajuns în Chișinău întrebările au fost înlocuite de curiozitatea și entuziasmul prezentului, iar neliniștea de dorința de a înțelege, de a descoperi esența locului, căci în oglinda locului am găsit gazdele, iar ele, la rândul lor, ne-au regăsit pe noi. Iată cum.

Ce spune Sergiu: Această experiență a fost una de neuitat, în care am fost ca un ghid și am observat cât de mare și largă este istoria țării mele. În doar patru zile, relația noastră a trecut de la politețe la prietenie sinceră: am râs, am discutat despre visuri și ne-am sprijinit unul pe celălalt. Rareș nu mai este doar un oaspete – a devenit cineva pe care știu că mă pot baza. Această întâlnire m-a făcut să prețuiesc și mai mult rădăcinile și tradițiile noastre și mi-a arătat cât de valoroase sunt schimburile interculturale pentru tineri. Am înțeles că, prin dialog și curiozitate, putem construi prietenii durabile. Din dicuția cu Rareș am aflat că sitemul de învățământ din Republica Moldova și cel din România diferă, necătând la faptul ca avem o istorie comuna. Sper să mai am ocazia să găzduiesc și alți elevi de schimb — astfel de experiențe ne îmbogățesc atât pe plan personal, cât și ca societate. Rareș a devenit un prieten și îmi doresc să păstrăm legătura.

Ne întoarcem însă în Chișinău unde, a doua zi, am participat la finalul de an școlar și, uitându-mă la tabloul acestui eveniment, am regăsit aceeași esență: dorința de a ne bucura unii de alții, de succesul fiecăruia, atât individual cât și colectiv, de a fi mândri de noi, de toți împreună. Despre asta este vorba: despre acea esență, acel eu, dispersat în mii și mii de bucăți pe care îl regăsești chiar și atunci când nu ești acasă. Am înțeles din nou că există valori universale care creează conexiuni, împletesc visuri și conturează suflete.

Să nu uităm de dezbaterea culturală bazată pe opera eminesciană Cezara, care a fost, de altfel, și scopul vizitei noastre la Chișinău. Noi, echipa CNMB, am ales să transpunem vizual câteva aspecte ale nuvelei. Ni s-a părut interesant să vedem și să înțelegem din nou cum arta este universală, iar mesajele ei se pot regăsi atât în opera eminesciană, cât și în niște opere plastice din timpuri și culturi diferite. Astfel, am selectat câteva picturi din cultura universală, pe care le-am asociat cu mesajul nuvelei, iar apoi am demonstrat din nou, împreună, cum arta rezonează cu sufletul fiecarui om, căci limbajul ei este accesibil în primul rând inimii. Astfel, după un drum Constanța – Chișinău în care am repetat discursuri și recapitulat observații, după seara de dinainte în care am revizuit prezentarea, expresia Ești foarte bravo! venită după susținerea ei de la profesorii și elevii basarabeni, de la Sergiu și de la mama lui mi-a ajuns la suflet, nu numai pentru că mă felicita, ci pentru că mă consacra întru cultura și valorile lor.

Ești foarte bravo! rămâne pentru mine amintirea unor valori autentice, a sentimentului de libertate, a acelui eu pe care îl regăsești peste tot în lume, la vecinii noștri ori la mii de kilometri distanță de casă.