Arhive Interviurile ediției - Revista Zări Alb Astre

80 de Zări. De la „Mircea cel Bătrân” la „Mircea cel Tânăr”

Posted on 10/04/202611/04/2026 by REDACȚIA

Câte generații de elevi s-au așezat, în cei 80 de ani, în orizontul Zărilor? N-am ști să spunem. Nici nu i-am numărat pe cei care au publicat în paginile revistei Liceului/ Colegiului „Mircea cel Bătrân”, pentru că, până la urmă, se vede doar personajul colectiv pe care l-au imortalizat seriile de redactori, adică mirciștii, cei „bătrâni” și cei „tineri”.

Am fost curioși, totuși, să aflăm cum se zăresc Zările de la timona vasului cu care navigăm în istorie și ne-am adresat coordonatorilor din ultimii aproape 30 de ani ai revistei, adică doamnelor profesoare Luminița Belcin, Amalia-Maria Roșioru și Anca Evelina Cîrligeanu. Rugându-le să ne împărtășească experiențele și opiniile dumnealor legate de această publicație, le-am adresat întrebări. Le mulțumim pentru răspunsuri și pentru tot efortul depus în activitatea de îndrumători!

Redacția Zări Alb Astre: În ce perioadă ați coordonat activitatea revistei și de ce ați asumat acest rol?

Prof. Luminița Belcin: Am coordonat activitatea redacțională a revistei în două etape: între 2008-2012, împreună cu Mariana Nistorescu, apoi între 2018-2023, făcând echipă cu Amalia-Maria Roșioru. Printr-o convenție stabilită la nivelul catedrei, sarcina de a păstori Zările trebuia să revină, periodic, fiecăreia dintre noi, profesoarele de limba română. Pentru mine a fost o sarcină copleșitoare, mai ales că revista fusese condusă înainte de 2008 de regretatul Mircea Țuglea. Am acceptat-o ca pe o provocare, nu doar ca pe o sarcină de serviciu.

Prof. Amalia-Maria Roșioru: Zări Alb Astre este un proiect de suflet pentru mine, despre care aleg să vorbesc doar la timpul prezent. Am ocupat rolul de profesor coordonator un deceniu, începând cu anul 2013(?), până în anul 2023. Pot spune că am debutat în această misiune în anul 2008, cu publicația Pătratul literar și am continuat cu Zările și alături de dna prof. Luminița Belcin.

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: La Zări am îndrumat redacția mai întâi în intervalul 1999-2004, chiar din anul venirii mele în CNMB. Cu generația de atunci am „resuscitat” revista, care nu mai apăruse de ceva vreme. Înainte, ca profesor la L.T. „Mihai Eminescu”, înființasem și coordonasem (1991-1998) revista „Convorbiri liceale”, care a continuat să existe până azi, ceea ce mă bucură mult. A fost apoi etapa 2012-2015, notabilă prin faptul că în 2014 Zările au fost laureate la Concursul național de reviste școlare. A treia (și ultima!) perioadă este cea actuală (2023-2026), când s-a obținut Premiul al III-lea la nivel național (2025).

De ce coordonator? Am fost la un pas de a lucra în presa culturală, mă pasionează să construiesc una-alta, am publicat eu însămi de-a lungul timpului etc. Dar mai ales pentru că în „Mircea” sunt mulți tineri care au ceva de spus și îmi place să-i ajut să o facă.

Redacția Zări Alb Astre: De ce e nevoie de o revistă școlară? Care este scopul ei principal și cum ați descrie succint spiritul revistei?

Prof. Luminița Belcin: O revistă școlară este un spațiu cultural adaptat așteptărilor unui public receptor adolescentin și preia orizontul extins de semnificații din viața unei școli; este un martor incontestabil al momentului trăit, e un document referențial atât pentru prezent, cât și pentru cei ce, în viitor, vor forma comunitatea mircistă.

Spiritul revistei Zări Alb Astre este asimilat de spiritul timpului, dar grija pentru cuvântul scris, colaborarea, prietenia născută firesc între cei ce alcătuiesc redacția, interferența tradiției cu noutatea sunt câteva dintre constantele care-i definesc spiritul.

Prof. Amalia-Maria Roșioru: Când s-au împlinit 75 de ani de la înființarea revistei, știu sigur că am pus acest subiect în discuție și am căutat și în mărturisirile fondatorilor. Aceștia vorbeau despre vocea revistei ca expresie a vocii tinerei generații care se află în căutarea zărilor albastre. Ca și atunci, și acum cred că revista este o voce, dar și o atitudine înfășurată în toga fiecărei generații de liceeni. Zările cheamă spre înălțime, dar se ancorează ca într-o agora, de CNMB, centrul unei comunități a elitei. Susțin că elită nu se referă doar la rezultatele unor tineri excepționali, ci și la sentimentul de apartenență la o comunitate specială care te onorează.

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: Revistele școlare au multe roluri. Cred că fiecare instituție respectabilă își editează publicații prin care viața ei, cu evenimente, proiecte, oameni, idei, este consemnată. Așa sunt Anuarul CNMB sau Monografia Colegiului, așa este și revista, așa sunt diferitele volume aniversare lansate de-a lungul anilor. Numerele tipărite ale Zărilor constituie și un mijloc de promovare a imaginii CNMB în relația cu alte instituții și cu mediul educațional/ cultural românesc, fiind dăruite unor personalități sau vizitatori, publicitate în media etc. Site-ul revistei este, de asemenea, un important vector de promovare a valorilor care compun blazonul liceului nostru.

Dar cel mai important rol al unei reviste școlare este să creeze acea emulație în rândul elevilor care să o transforme într-un permanent colocviu, într-o platformă a dialogului sincer, liber și incitant. În ea se reflectă tabloul în mișcare al generațiilor, mentalităților și preocupărilor.

Cât privește spiritul Zărilor, aș spune că esența lui este descriptibilă ca unitate în diversitate. Mă refer la diversitatea domeniilor abordate, la varietatea opiniilor și scriiturilor, unificate, însă, de atitudinea exigentă și implicată a celor care scriu.

Redacția Zări Alb Astre: Ce parte din sufletul școlii ajunge să trăiască între paginile revistei noastre?

Prof. Luminița Belcin: Zări Alb Astre este o stare. În viața oricărei școli, cu o istorie mai mult sau mai puțin îndelungată, există diverse mărci ale distincției; de exemplu, cravata cu însemnele colegiului e formală, simbolică, fără relevanță calitativă, iar performanțele elevilor la concursuri și olimpiade au și menirea de a face remarcabilă o instituție; rezultatele excepționale reprezintă vărful, nu ansamblul unei școli. O revistă școlară este o oglindă larg cuprinzătoare, vârful și ansamblul devin un tot unitar; în paginile Zărilor a prins viață partea sufletului sensibil la schimbări de paradigmă în școala românească.

Prof. Amalia-Maria Roșioru: Am observat de-a lungul anilor că toți elevii CNMB știu despre existența revistei, deși nu toți ajung să o citească; paradoxal, asta nu-i împiedică să o respecte mult, să fie curioși să afle cine a scris articolele, să o considere parte a școlii. Dacă în paginile revistei trăiesc visătorii, în jurul lor sunt toți mirciștii de ieri și de azi, mândri de revista lor.

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: Partea durabilă și dătătoare de speranță, indiferent de contextele socio-politice în care trebuie să funcționăm. Ea se manifestă prin luciditate etică, inteligență, inițiativă, implicare, bucuria de a coopera.

Redacția Zări Alb Astre: Ce credeți că ne diferențiază de alte reviste școlare? Cum de am rămas, iată, de 80 de ani, albaștri?

Prof. Luminița Belcin: Nu prea știu ce ne diferențiază de alte reviste școlare, pentru că am avut acces sporadic la alte publicații școlare și de obicei mă feresc de comparații.

Longevitatea Zărilor se datorează, cred, stăruinței de a scrie, percepute ca formă supremă de manifestare a libertății de a fi. Zările sunt parte a Colegiului, iar continuitatea revistei se datorează în egală măsură consecvenței manifestate atât de conducerea liceului de a o ține în viață, cât și efortului conjugat al coordonatorilor și al elevilor.

Prof. Amalia-Maria Roșioru: Zări Alb Astre a continuat să se scrie pentru că mirciștii au așteptat-o mereu și nu-i putea dezamăgi. Generațiile de redactori mirciști își predau, una celeilalte, ștafeta scrisului. Tot timpul găsești câțiva tineri care vor să fie și ei în redacție, la fel cum au fost și fratele mai mare sau sora care a absolvit anul trecut. Totul intră într-un firesc și revista se scrie, iată, de 80 de ani! Desigur, a rămas albastră pentru că așa este spiritul ei, proiectat spre înălțimi.

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: Diferențierea Zărilor vine din dorința de a fi mai mult decât o revistă școlară, ceea ce implică deschiderea către toate „zările”. Ne preocupă opiniile tinerilor despre viață, societate, știință, cultură etc. Mai vine și din exigență în selectarea materialelor. Revista și-a creat anumite standarde de calitate și le respectă. Ar mai fi de punctat originalitatea în formele și mesajele pe care le propunem. Poate și curajul de a merge, uneori, împotriva curentului.

Redacția Zări Alb Astre: Ce exprimă pentru dumneavoastră titlul revistei?

Prof. Luminița Belcin: Titlul sună optimist și oferă și libertatea de a crea jocuri de cuvinte, dovadă cele două forme ale acestuia: cea veche, Zări albastre, și cea nouă, cu aer postmodernist, Zări Alb Astre. Nici nu se putea alege un alt titlu pentru o publicație care apare într-un oraș aflat la malul mării…

Prof. Amalia-Maria Roșioru: Titlul rămâne un prag spre adevăratele semnificații ale textelor scrise negru pe alb. Zările albastre din trecut evocau speranțele tinerei elite constănțene, iar în prezent, Zări Alb Astre reflectă inovația și invită la o călătorie spre sensurile ascunse din spatele cuvintelor.

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: În varianta lui inițială (Zări albastre), titlul îmi sugerează un înduioșător idealism, hrănit, cum altfel, de speranțele unei generații care trăise Al Doilea Război Mondial. Ce poți vedea în orizontul destinului tău, după ce ai avut șansa de a supraviețui, decât un cer senin? Aproape că ești dator să vezi asta… Din păcate, știind că pentru acea generație optimistă a urmat bolșevismul, că peste ea a venit teroarea comunistă, titlul îmi trezește și o profundă compasiune; el capătă o încărcătură dramatică.

Zări Alb Astre, în schimb, sprințar, versatil și provocator prin ambiguitate, răstoarnă această încărcătură dramatică într-un joc liber și relaxat al comunicării, propriu contextului postdecembrist. O decriptare personală este: zările (către care privim proiectiv) + albul paginii care ne așteaptă scriitura + astrele (la care aspirăm prin scriitura noastră, într-un proces de elevare cognitivă, spirituală, emoțională).

Redacția Zări Alb Astre: Care este diferența dintre condeierii de altădată și cei de acum?

Prof. Luminița Belcin: Condeierii de altădată și cei de acum împărtășesc cam aceleași idealuri adolescentine, scriu poezie despre iubiri siropoase sau dureroase, își asumă cu seriozitate rolul de observatori critici, pertinenți ai universului școlar și nu numai.

Citind ce scriau mirciștii în edițiile apărute înainte de ˊ89, am remarcat, fără prea mare dificultate, înregimentarea politică, inevitabilă.

Prof. Amalia-Maria Roșioru: Redactorii revistei au avut mereu ceva în comun, indiferent de anii în care au fost în echipă. Cred că sunt tineri sensibili și cu un deosebit spirit critic. Dacă astăzi sunt mai puțini condeieri, se explică prin lipsa timpului, care este ocupat cu activități uneori serioase, alteori neserioase.

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: „Altădată” e vag, fiindcă acoperă o lungă perioadă de timp, iar pentru adolescenți înseamnă tot ceea ce s-a întâmplat înainte de recenta lor venire pe lume. Deci, „condeieri de altădată” au fost și cei de acum 80 de ani, și cei de după Revoluție. În orice caz, tendința pe care o încurajăm astăzi este eliberarea de stereotipuri în gândire și în discurs, curajul de a aborda teme dificile, de a fi neconvenționali (fără teribilism) și de a manifesta spirit critic într-o manieră argumentată.

Redacția Zări Alb Astre: Cum influențează un profesor scrisul elevilor săi?

Prof. Luminița Belcin: Scrisul frumos, sub toate aspectele lui, e influențat de orice profesor, indiferent de materia predată, pentru că acesta își construiește demersul într-o limbă română coerentă și obligatoriu corectă. Poate că sună a caz ideal… Configurarea premiselor unui scris care să dezvăluie creativitatea și personalitatea elevilor se produce în timp, necesită răbdare și perseverență; e un cumul de factori care favorizează interesul pentru scris al elevilor – puterea exemplului oferit de profesor, intuiția acestuia de a-i descoperi pe cei care au condei, încurajarea elevilor de a (se) descoperi prin scris.

Prof. Amalia-Maria Roșioru: În ultimii ani, elevii sunt tot mai independenți și cu greu se lasă influențați de profesorul lor. Treptat, se simte ceva și din personalitatea celui care îi îndrumă în articolele lor, dar, de la an la an, tot mai puțin.

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: Influența este rezultatul colaborării permanente, al unui parteneriat intelectual implicit. Coordonatorul și redacția construiesc o viziune publicistică pe care o promovează prin articolele care ajung în paginile revistei. Cred că, totuși, profesorul îndrumător are un mare rol în formarea comunicării scrise a elevilor (de aceea și este nevoie de el), explicându-le, individual, cum să scrie bine, fără a se părăsi pe ei înșiși. Nu există rețete sau algoritmi ori, dacă există, ele împuținează calitatea articolului și îl depersonalizează. Îndrumătorul de scriptori trebuie să dirijeze circulația ideilor și să arate care sunt direcțiile ofertante și unde/ de ce unele idei se înpotmolesc.

Redacția Zări Alb Astre: Puțini elevi ajung să-și învingă inhibițiile, prejudecățile sau reticențele și să scrie pentru a fi publicați. De ce se întâmplă acest lucru? Este scrisul o formă de curaj?

Prof. Luminița Belcin: Fără îndoială, scrisul este o formă de curaj, e o provocare pentru oricine. Cred că trebuie să existe o predispoziție pentru scris; unii adolescenți sunt prea orgolioși ori prea timizi și se tem să nu fie criticați, alții n-au suficientă încredere în capacitatea de a se manifesta prin și în scris, chiar dacă au talent și sunt încurajați s-o facă. Existența unei publicații școlare poate reprezenta pentru elevi un stimul; îndrumați din umbră de un profesor, de un prieten care e redactor, unii trec peste prejudecăți și surprind prin forța ideilor.

Prof. Amalia-Maria Roșioru: Scrisul este o formă de curaj și mulți tineri se ascund după tot felul de pretexte ca să nu-și asume rolul de redactor al revistei. Cred că tinerii de azi se tem să nu fie judecați și le este greu să accepte că nu sunt întotdeauna pregătiți.

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: De la începători, la artiștii consacrați, a te oferi spre lectură înseamnă o expunere riscantă, din mai multe motive. Comunicarea unui punct de vedere personal nu e un proces așa de simplu cum s-ar crede, fiindcă „ideile iau forma capului în care intră”, adică între ce a vrut autorul să spună și ce a înțeles cititorul poate apărea o diferență deformatoare gravă. Teama de a fi înțeles greșit e un inhibitor puternic. Apoi, e vorba de a exprima convingeri solide și de a avea tăria argumentativă de a le apăra atunci când/ dacă vor fi contestate de cei care au un alt punct de vedere. Autorul trebuie să fie întotdeauna în gardă.

Dar, din păcate, așa cum observăm în tot felul de alte situații, principalul motiv este un soi de dezangajare confortabilă față de tot ceea ce nu are un deznodământ utilitar concret, imediat și personal. A scrie este un act de socializare autentică, sinceră, cu cei pe care îi consideri necondiționat de bună credință în judecata lor, și anume colegii tăi. Dar e o socializare mai solicitantă decât cea de pe rețele…

Redacția Zări Alb Astre: Care au fost cele mai mari dificultăți pe care le-ați întâmpinat în munca de coordonator și care au fost cele mai mari satisfacții trăite?

Prof. Luminița Belcin: Dintre dificultățile cărora a trebuit să le fac față m-aș referi la selecția materialelor, la corectarea lor și la realizarea părții grafice (acestea m-au măcinat teribil), dar și la presiunea timpului. Posibilitatea de a interacționa cu elevii și a le descoperi fețele nevăzute este satisfacția cea mai mare pe care am trăit-o.

Prof. Amalia-Maria Roșioru: Munca de coordonator a fost intensă și a presupus mult timp dedicat proiectului. Dacă în urmă cu câțiva ani, echipele se sudau mai ușor, lucrul acesta a devenit tot mai greu cu timpul. Am văzut cum diferențele de opinie se transformau în adevărate conflicte și gestionarea acestor situații a fost cea mai grea misiune a mea. Desigur, cele mai mari satisfacții au venit tot din partea acelorași oameni, mai ales atunci când reușeam o performanță precum un interviu cu o personalitate academică sau politică. Emoțiile așteptării unui nou număr care urma să vină de la tipografie, bucuria împărtășită de toți redactorii, popularizarea care urma, sentimentul că tot ce a fost greu a trecut și că suntem cu toții prieteni au fost marile mele reușite ca profesor coordonator.

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: Dificultățile întâmpinate de un coordonator de revistă școlară, mai ales al uneia care, în varianta online, trebuie să aibă un ritm acceptabil de publicare a materialelor, sunt multe și nu mărunte. Să nu uităm că activitatea lui de bază este aceea de profesor, cu toate responsabilitățile ei. Coordonarea colectivului redacțional este al doilea lui job, făcut numai și numai din convingere și pasiune. Așadar, cel mai dur obstacol este timpul de lucru necesar. Apoi e dificultatea de a trezi în copii dorința reală de a scrie, de a-i face să recunoască în ei potențialul pe care tu l-ai descoperit intuitiv și de a-i călăuzi pe drumul scrisului persuasiv, de calitate.

Cele mai mari satisfacții vin atunci când un copil care nu știa că poate să scrie începe să fie convins că-i este necesar să scrie și nu se mai poate opri din scris. Și atunci când ținem în mâini numerele proaspăm tipărite ale Zărilor și ne minunăm de cât de buni suntem.

Redacția Zări Alb Astre: Cum vă imaginați cea de-a o suta aniversare a Zărilor?

Prof. Luminița Belcin: Mă sparie gândul… vorba cronicarului! Sper ca cei ce vor veni după noi să țină în viață Zările pentru a se ajunge la cea de-a o sută aniversare. Poate vom fi niște holograme la centenarul Zărilor sau poate nu vom fi deloc…

Prof. Amalia-Maria Roșioru: Zări Alb Astre este vocea CNMB și va continua să se exprime, fie mai palid, fie mai puternic. Zările sunt vocea comunității mirciste care va ajunge și la 100 de ani! Doar gândul la această aniversare mă încântă și mă face să văd cu ochii minții un moment unic, creat prin întâlnirea dintre generații. Un număr aniversar lansat într-un cadru festiv ar fi și o dovadă în fața timpului pentru următorii 100 de ani, spre a opri Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat!

Doresc Zărilor Alb Astre multe pagini scrise! La mulți ani!

Prof. Anca Evelina Cîrligeanu: Trăim într-o răscruce istorică și în 20 de ani se pot întâmpla multe, așa că imaginația mea lucrează în variațiuni. Scenarii alternative, deci:

Suntem (?)/ Sunteți în anul de grație 2046, într-o lume multipolară încă instabilă/ într-un sistem mondial orwellian consolidat/ într-o lume care începe să-și regăsească identitatea.

E un război permanent/ planează permanent amenințarea războiului/ e pace. Aici s-ar impune o scurtă descriere de atmosferă: Roiuri de insecte digitale distrug dispozitivele militare ale inamicului/ Roiuri de ochi minusculi veghează populația, în funcție de obiectivul „binelui colectiv”/ Roiuri de albine, un câmp de flori, doi îndrăgostiți care se țin de mână.

Nu suntem atenți la anotimpuri, ci la codurile meteo. E tot timpul cod roșu, spre maro./ E începutul verii și vine vacanța.

Pe o platformă de studiu gestionată de IA se ține o prelegere despre efectele toxice ale culturii/ se strâng adeziuni pentru organizația anticulturală a tinerilor de pretutindeni/ se sărbătorește moartea culturii.// În Amfiteatrul clădirii renovate a CNMB se lansează numărul aniversar al revistei. Zările și astrele sunt la locul lor, albul e alb și negrul e negru, între timp s-au făcut mari progrese în științe, s-a depășit arta nimicului și au fost redescoperite valorile umane. Cineva spune că e bine și nimeni nu-l contrazice.

Designul interior al CNMB

Posted on 05/04/202605/04/2026 by REDACȚIA

Din cei 130 de ani ai CNMB, 30 au adus în prim-planul rolului managerial pe profesorul doctor VASILE NICOARĂ, director adjunct în perioada 1996-2002, iar din 2002 până azi director plin. Este cel mai lung mandat din istoria colegiului, ceea ce atestă personalitatea de excepție a omului și profesionistului Vasile Nicoară și beneficiile stabilității pentru o instituție: o viziune managerială care se poate concretiza temeinic și unitar în proiecte solide. În acest moment aniversar, am încercat să ne strecurăm cu întrebările noastre în cabinetul interior de lucru al dlui Vasile Nicoară și îi mulțumim că ne-a permis să-i fotografiem designul.

Redacția „Zări Alb Astre”: Stimate domnule director, când spun CNMB, constănțenii (și nu numai) îi asociază instantaneu numele Vasile Nicoară. Cât de mult vă identificați, ca personalitate, cu liceul nostru?

Dl director Vasile Nicoară: Licee centenare, precum „Mircea cel Bătrân”, sunt adevărate cetăți ale culturii. Cândva viața din interiorul lor era cazonă, încât apelativul „Bastilia” avea destul temei. Atunci s-a creat și aura magistrală a profesorului și, evident, într-o notă și mai gravă, a directorului. Competența făcea casă bună cu exigența maximă.

De peste trei decenii zidurile „Bastiliei” noastre au căzut. Cetatea este vizibilă tuturor, iar viața ei interioară este reglementată de reguli mereu în reformare.

În încercarea de a mă ridica la nivelul pretențiilor funcției, mi-am măsurat mereu deciziile cu gândul la cei pe care îi succed, dar urmărind promovarea unor valori perene, fundamentale: umanismul, respectul necondiționat față de toți actorii sistemului și afinitate empatică față de cei pe care îi pregătim să fie urmașii noștri. Longevitatea în funcție și încercarea de a fi mereu servul instituției mi-au adus această măgulitoare onoare.

Redacția „Zări Alb Astre”: Din perspectiva prodigioasei dumneavoastre experiențe manageriale, faceți, vă rugăm, portretul unui bun director. De ce calități are nevoie și ce defecte trebuie să-i lipsească?

Dl director Vasile Nicoară: Nu găsesc un portret al bunului director. Este mai degrabă un melanj potrivit între personalitatea lui și o serie de necesare competențe, între care cea mai de vârf este competența socială. Comunicarea este punctul fundamental, însoțită de bunăvoință, asertivitate și o doză permanentă de optimism și încredere în viitor. Cred că directorul trebuie să fie obiectiv în aprecieri, cu atitudine pozitivă, apolitic și devotat misiunii sale. Trebuie să nu cunoască invidia, răzbunarea, egoismul.

Redacția „Zări Alb Astre”: Suntem într-un an sărbătoresc, se fac recapitulări, deci nu se poate să nu vă întrebăm: Cum era „Mircea” în primul an al directoratului dumneavoastră și care e tabloul de azi al Colegiului?

Dl director Vasile Nicoară: Tot Bătrân era și atunci, dar mai prăfuit și cam învechit. Îmi aduc aminte că în fața amenințărilor reformei se dorea… „să avem cretă suficientă, pentru că noi știm tot ce trebuie făcut”.

Astăzi învățarea se bazează pe colaborarea elev-profesor, pregătirea elevului înseamnă nu numai achiziții cognitive, ci formare și dezvoltare de competențe și convingeri și asigurarea unei gândiri critice într-un flux european de gândire, în care toate disciplinele sunt importante.

Redacția „Zări Alb Astre”: De la „cel Bătrân” de atunci, la „Bătrânul” cel de azi, Colegiul a cunoscut, într-adevăr, multe schimbări care vi se datorează. Care au fost principalele obiective ale proiectului dumneavoastră managerial de-a lungul acestor ani?

Dl director Vasile Nicoară: Misiunea asumată a fost aceea de a oferi pregătire la standarde europene fiecărui absolvent al liceului. Cu mult înainte ca România să devină stat membru al Uniunii Europene, am fost implicat direct în introducerea în CNMB a programelor dedicate formării profesorilor, Socrates, Comenius, Arion, Lingua. În urma parteneriatului cu Institutul de Științe ale Educației, am obținut, în 1997, primul cabinet școlar multimedia, am adus apoi, video-proiectoare cu cristale lichide, primul aparat GPS, programul de educație ecologică Globe, am devenit Academie CISCO și am introdus programele de competențe lingvistice pentru limba germană (DSD), pentru engleză (Cambridge, SAT), pentru franceză (Bacalaureatul francofon) ș.a.

Redacția „Zări Alb Astre”: Să mai privim puțin în urmă. În perioada directoratului dumneavoastră s-au schimbat miniștri ai învățământului, politici educaționale, volumul finanțării, planuri-cadru, organigrame, programe etc. În toată această dinamică accelerată, ce satisfacții personale a trăit profesionistul Vasile Nicoară?

Dl director Vasile Nicoară: Împlinirea personală cea mai înaltă este onoarea de a fi directorul acestui excepțional colegiu, o comunitate de elită, oarecum ferită de zbuciumul dur al valurilor umane, atât de încărcate de neliniști, de marasm și de goană mercantilă.

Am cunoscut aici mângâierea succesului, trăinicia valorilor, grație înțelepților profesori și genialilor noștri elevi, care au adus școlii cele mai de preț și dorite medalii și premii din lume. Am fost în compania Majestății Sale Regele Mihai, în octombrie 2005, când corul liceului i-a dedicat un concert aniversar, la Palatul Elisabeta. Am urcat pe scena Ateneului Român, în 2009 pentru a primi prestigiosul trofeu „Primul liceu din România”. Am primit felicitările dlui Horst Kohler, Președintele Germaniei, în Palatul Bellevue din Berlin (2012) și ale dlui Laurent Fabius, ministrul afacerilor externe al Franței, în sala Senatului Francez (2015). Am purtat steagul românesc alături de sute de elevi ai colegiului în majoritatea statelor europene, în SUA, Canada, China, Brazilia, unde am dus imaginea pozitivă și valoroasă a școlii noastre de elită. Sunt onorat de medalia Meritul pentru învățământ în grad de Comandor, de Diploma Gh. Lazăr clasa a II-a și de ordinul francez Chevalier des Palmes académique.

Redacția „Zări Alb Astre”: Într-adevăr, în toiul pandemiei, Excelenţa Sa Laurence Auer, ambasadoarea Franţei la Bucureşti, a trecut pragul liceului nostru pentru a vă înmâna distincţia Chevalier des Palmes Académiques. Ce a însemnat pentru dv. acel moment de recunoaștere franceză la cel mai înalt nivel?

Dl director Vasile Nicoară: Pentru mine a fost un moment de maximă trăire. Ambasadoarea Franței, în prima ei misiune în România, a venit la Constanța în plină pandemie pentru înmânarea unei importante distincții a statului pe care l-am admirat mereu. Așa întâmplare te înnobilează pentru restul vieții. Onoare la superlativ!

Redacția „Zări Alb Astre”: V-ați confruntat, fără îndoială, și cu multe obstacole. Puteți să ne vorbiți despre acestea? V-ați simțit vreodată descumpănit în fața lor?

Dl director Vasile Nicoară: Deseori invoc anii de glorie ai omenirii, anii de educație, politețe și armonie socială. Poate că exagerez în privința valorilor pierdute. Totuși, o lume mai blândă, mai omenoasă, cu mai multă bunăvoință și modestie, mi-ar plăcea să mai avem. Dezamăgirea însă o găsești mai peste tot.

Redacția „Zări Alb Astre”: Ce v-ați fi dorit să realizați din poziția de director și nu ați reușit sau ați făcut-o parțial?

Dl director Vasile Nicoară: Nu am reușit să dinamizez administrația locală, mereu dedicată altor interese (?), să finalizeze lucrările de reabilitare a clădirii liceului, începute în 2008 și încheiate, din lipsă de fonduri, doar cu repararea aripii de nord. Mi-ar fi plăcut să reușesc să redau liceului corpul de clădire în care se află Teatrul de Operă și Balet „Oleg Danovski”, parte componentă a imobilului până la ocuparea lui de armata sovietică, în 1944. Actuala legislație a creat, însă, un singur proprietar, Consiliul Local, pentru ambele corpuri de clădire.

Redacția „Zări Alb Astre”: Domnule director, ați călătorit mult și ați interacționat cu sisteme educaționale din diverse țări. Unde ați situa învățământul din România? Câte bile albe și câte bile negre ați pune în urna lui?

Dl director Vasile Nicoară: Învățământul din România este precum un curcubeu. Pleacă de la pâmânt și urcă până în înaltul cerului; are toate varietățile și nuanțele. Sublim pe alocuri, de elită în anumite unități, jalnic și lipsit de eficiență în altele și cel mai adesea mediocru. O majoră segregare între rural și urban, între centru și periferie. Pe Glob, pe unde m-au purtat pașii, am întâlnit multe state cu situații similare, dar cele mai multe dintre statele Europei au marea majoritate a școlilor situate la nivelul mediu-avansat. Un liceu cu o valoare atât de înaltă ca „Mircea” am întâlnit foarte rar. Similar cred că este Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, cu mențiunea că la ei simți mai multă modestie și mai multă politețe.

Redacția „Zări Alb Astre”: Și acum, un exercițiu de imaginație: Se poate spune că directorul unei unități școlare de complexitatea Colegiului „Mircea” este ca dirijorul unei orchestre?

Dl director Vasile Nicoară: Poate fi acceptată analogia propusă, cu unele mici amendamente, cum ar fi faptul că nu există întotdeauna aceeași partitură și că uneori dirijorul preferă un repertoriu diferit față de unii dintre membrii orchestrei. Dacă nu poți să selectezi în totalitate membrii orchestrei, atunci trebuie să cauți partitura cea mai adecvată și, mai ales, să o promovezi insistent, motivând astfel întreaga orchestră.

Redacția „Zări Alb Astre”: Elevii sunt întotdeauna curioși să vadă, dincolo de rolul public, persoana profesorului. De pildă, v-am ruga să ne spuneți dacă ați avut mentori în viață și în carieră. Aveți discipoli?

Dl director Vasile Nicoară: Desigur. În copilărie am avut ca modele, cu aură legendară, membri din familia lărgită, participanți cu fapte importante în cele două războaie mondiale sau la evenimente de afirmare a identității românești, în contextul de oprimare națională din Ardeal. În adolescență am fost sub fascinanta magie a dirigintei din liceu, a profesoarei de limba română Maria Rațiu, descendentă a familiei memorandistului Ioan Rațiu. Am avut apoi o serie de repere privind profesia pedagogică în mulți dintre profesorii din traseul școlar urmat.

Îmi place să cred că am fost și eu, pentru unii, reper în profesia didactică în care am interferat cu mii de elevi și studenți, mulți dintre ei deveniți profesori, câțiva chiar colegi.

Redacția „Zări Alb Astre”: Pentru că ați evocat Ardealul, cât de atașat ați rămas de originile dumneavoastră ardelene. Cum se vede Dobrogea dinspre Ardeal? Muncesc ardelenii mai temeinic?

Dl director Vasile Nicoară: În documentarea tezei mele de doctorat am avut posibilitatea să mă conving cu argumente științifice numeroase că Dobrogea este puternic ardelenizată. Dobrogea a fost colonizată cu ardeleni (identificați toponimic prin termenul „mocani”) fie spontan, prin transhumanță, fie prin colonizare dirijată de la finele secolului al XIX-lea. Găsim multe dublete de localități ardelene: Turda, Abrud, Hațeg, Făgărașul Nou, Sâmbăta Nouă, Sibioara, Săcele etc. Deci, iată că nu mai pare așa de străină Dobrogea de locul meu de naștere!

Totuși, unele influențe, balcanice mai ales, aspectul mai oriental, în peisaj și uneori și în comportament, mă fac să resimt destule diferențe, mai puțin favorabile Dobrogei. În rest, peste tot ne întâlnim cu cele două tipuri umane, centrate pe a fi sau pe a avea. Diferența o creează raportul demografic dintre ele.

Redacția „Zări Alb Astre”: De-a lungul anilor, ați modelat mii de caractere. Ne întrebăm dacă mai există elevi care să vă surprindă plăcut și care să contribuie la povestea carierei dumneavoastră.

Dl director Vasile Nicoară: Cariera mea s-a îmbogățit mereu prin descoperirea de noi și fascinante caractere umane. Am fost de foarte multe ori entuziasmat, încântat până la superlativ prin întâlnirea unor elevi cu trăsături de personalitate extraordinare, ideale. Am și lăcrimat uneori în fața frumuseții și perfecțiunii lor. Am oferit sentimente și modele comportamentale, dar am și primit multe de la elevii mei. Am văzut tineri capabili de dăruire până la sacrificiu, dotați cu talente deosebite, native, dar și șlefuite, posesori ai unei inteligențe sclipitoare, cultivați și creativi.

Redacția „Zări Alb Astre”: Ca director și profesor, ați putea face o succintă prezentare a modului în care a evoluat elevul mircist de-a lungul timpului?

Dl director Vasile Nicoară: În toți acești ani tipologia mircistului nu s-a schimbat esențial. Cei mai mulți aparțin unei aristrocrații culturale (termenul elită pare prea banalizat). Desigur, cohortele sunt eterogene. Nu pot să îi includ pe toți în această castă. Rareori, am trăit și decepții. În prezent sunt noi tehnologii folosite de elevi și de aici și caracteristici comportamentale noi, diferite.

Redacția „Zări Alb Astre”: De 130 de ani CNMB adună ce este mai bun dintre cei mai buni. De 24 de ani conduceți această instituție în care performanța renaște odată cu fiecare generație. Se pare că spiritul cnmb-ist se transmite din tată în fiu. Cum s-a cultivat acest puternic succesorat?

Dl director Vasile Nicoară: Școlile, ca și indivizii, au acumulările lor de valori, de calități și imagine publică. Acestea le creează identitatea culturală, iar prin repetarea lor în mai multe generații conferă acestora trăinicie și blazonul tradiției. Dacă, în succesiunea generațiilor, într-o școală cu blazon se regăsesc membri ai aceleiași familii, parcă predând ștafeta unul altuia, atunci se creează adevărate dinastii ce poartă același titlu, în cazul nostru acela de „mircist”. În timpurile actuale, el poate fi asociat cu titlurile nobiliare din alte vremuri. Pentru a menține viu spiritul mircist este necesar ca fiecărei serii de elevi să-i oferi șansa cunoașterii patrimoniului acumulat și să o faci părtașă la înnoirea lui.

Redacția „Zări Alb Astre”: Totuși, având în vedere că deviza liceului nostru este „Tradiție, Viitor, Excelență!”, cum vedeți relația din această triadă raportată la actualitatea „ultra-progresistă” și, poate, „liber-schimbistă”?

Dl director Vasile Nicoară: Succesiunea generațiilor promovează mereu aspecte noi în comportamente, în aspirații, în gusturi și modă și, desigur, în alternanța unor perioade, unele cu moravuri mai laxe, altele, dimpotrivă, cazone. Acum, în ultimii zece ani, trăim o perioadă mai tensionată, cu manifestări contradictorii, cu o bulversare a înțelesurilor și rosturilor bine cunoscute ale societății. Este explozia informațională, coroborată cu cea a tehnologiei, ambele desferecând porțile unei lumi noi, nu neapărat și mai bune. O lume a omului-mașină, performant, eficient, dar mai puțin sentimental. În rest, elevii sunt tot elevi, vârsta domină comportamentul, iar naivitatea și joaca nu dispar nici în concurența cu algoritmii.

Redacția „Zări Alb Astre”: Fiindcă veni vorba de concurență, ca sistem bazat pe competiție și ierarhii, este învățământul nostru orientat, credeți, spre rezultate statistice sau spre dezvoltarea individuală a elevilor? Către ce se îndreaptă educația din România?

Dl director Vasile Nicoară: Educația din România merge pe același drum cu țara, un drum destul de sinuos, cu suișuri și coborâșuri, cu ocoluri mari câteodată, cu avarii pe traseu. Este drumul maturizării societății, o societate ajunsă în libertate dezordonată, fără prea multă cultură a democrației, și expusă simultan și unei revoluții tehnologice epocale, revoluția digitală. Într-o lume europeană mai evoluată cultural – mai ales în spațiul occidental – și adeptă a evaluării la nivel individual, educația de la noi are un fundament puternic și, zic eu, în bună măsură sănătos, diferit. Este un sistem bazat pe principiul competițional. De aici și ierarhizarea școlilor după rezultatele lor statistice. Axioma că un elev capabil, ajuns într-o școală de top, are garanția unei înalte performanțe la absolvire, este validată în proporție covârșitoare. De aici se naște segregarea sistemică și prezumpția că situația opusă celei enunțate va conduce sigur la eșec.

Redacția „Zări Alb Astre”: Sunteți apreciat pentru jovialitatea dv. și pentru capacitatea de a detensiona situații dificile. Spuneți-ne cum să facem să fie pace în lume.

Dl director Vasile Nicoară: Ca individ, e minunat să ai în caracter trăsătura fundamentală a umanismului, bunăvoința, la care să se adauge și doze de modestie, de empatie și solidaritate, un pic de smerenie, dar și înțelepciunea de a practica echilibrul dintre drepturi și îndatoriri. Respectul manifestat în abordarea oricăror relații interumane este calea cea mai bună pentru detensionare, iar sensul acțiunii trebuie să conducă la acceptarea reciprocă a soluției. Pacea în lume rezultă din astfel de comportamente și din umilința asumată a individului în confruntarea sa cu timpul.

Redacția „Zări Alb Astre”: Vă rugăm să ne răspundeți la raționamentul nostru dătător de speranță: Dacă IA le va face pe toate, ce rost are să mai învățăm?

Dl director Vasile Nicoară: Dacă renunțăm la învățare, se atrofiază creierul, iar dacă renunțăm la școală, dispare civilizația. Școala, însă, va pierde multe dintre atributele ei de astăzi și noi forme de învățare vor înlocui pedagogia noastră.

Redacția „Zări Alb Astre”: „Zările Alb Astre” împlinesc 80 de ani. S-au născut înainte de primul aparat de radio cu tranzistori și au ajuns contemporane cu ChatGPT. Cum comentați această încăpățânare de a supraviețui?

Dl director Vasile Nicoară: Mulți ani de „Zări Alb Astre” au fost și mulți urez să mai fie! Vor fi! Se încăpățânează unii să creeze, să viseze, să scrie. Microb fatal. Și sunt încă mulți care să-i citească și să-i aprecieze. Mai avem încă și mari Profesori care să-i formeze și să-i motiveze. Cu plecăciune, tuturor!

Lungul drum al zării către astre – Un interviu de suflet cu Laur Cavachi

Posted on 15/02/202615/02/2026 by Rareș Marcu

Laurențiu Ovidiu Cavachi este astăzi dramaturg, dar, fără să fi fost vreodată cu adevărat altceva decât scriitor, a absolvit mai ieri ASE-ul și Literele și mai alaltăieri Colegiul „Mircea cel Bătrân” (mai exact, în 2009). În liceu a avut o participare constantă la olimpiadele și concursurile naționale de matematică, rămânând apropiat de domeniu și în prezent.

Ce s-a întâmplat între timp este o poveste cu multe răsturnări de situație, și totuși cu un sens clar, dat de marea lui pasiune pentru arte. În anul 2017 i s-a pus în scenă primul text dramatic, la Teatrul „Point” din București. A participat la tabere de scriere creativă organizate de Revista de povestiri, coordonate de T.O. Bobe, Marin-Mălaicu Hondrari, Eli Bădică, precum și la alte ateliere din domeniul literaturii, teatrului și filmului. A obținut premii pentru proză scurtă la festivalurile literare „Eusebiu Camilar”, „Marin Preda” și „Ion Creangă”. A studiat câțiva ani chitara și pianul (cântă la pian), iar pentru o vreme a fost sportiv (terenurile de fotbal și de tenis sunt și azi alternativa la activitatea culturală).

Este redactor al revistei de cultură Infinitezimal.

În iulie 2024 a avut loc premiera spectacolului cu piesa Lexiconul amar, la Teatrul „Odeon” din București, în regia lui Silviu Purcărete, piesă scrisă de Laur Cavachi împreună cu Sebastian-vlad Popa.

Un an mai târziu, în februarie 2025, i s-a pus în scenă piesa 7 inimi, în regia Elenei Tudorache, la Teatrul „unteatru” din București, scrisă de Laur după basmul Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu.

Rareș Marcu: Înainte de a vorbi despre succesele din prezent și despre proiectele tale, te invit să aruncăm o privire în trecut. În 2009 s-a încheiat episodul mircist. La câți ani lumină este astăzi CNMB? Laur Cavachi dramaturgul mai intră în dialog cu Laurențiu Ovidiu Cavachi liceanul? Ce-și spun ei?

Laurențiu Cavachi: Laur Cavachi dramaturgul intră, din păcate, în dialog cu Laurențiu Ovidiu Cavachi liceanul. Spun „din păcate” în primul rând pentru că nu îmi place când literatura nostalgizează. Îmi dau seama cât de scandalizantă este această poziție a mea vizavi de felul în care se scrie literatura de azi, de ieri, posibil și de alaltăieri – vorbesc despre cărți din care nu lipsesc „bunicul”, mileul de pe televizor, sau „când eram a unșpea”. Este o manieră atât de oportună de a trăi viața de scriitor, încât iată-mă din păcate căzut în prizonieratul ei atunci când vorbesc cu liceanul. (Apropo, în textul „Lexiconului amar”, calul lui Făt-Frumos se numește „liceanul”, iar corul este „Corul Liceenilor”). La toate nunțile m-am străduit să nu intru în nicio horă. Am reușit? Nu am reușit. Am reușit să nu intru în horă cu Laurențiu Ovidiu Cavachi liceanul? Nu am reușit nici asta, însă când am intrat, nu am știut să fac pașii care se fac și nu am știut să spun cuvintele care se spun. De aceea, deși vorbim, eu și liceanul nu ne spunem mai nimic.

R.M.: Te rugăm să ne explici, ca unor foarte tineri și curioși învățăcei, cum se transformă căutarea drumului într-o călătorie pe drumul tău, cum se iese din labirintul incertitudinilor? Când și cum ți-ai dat seama că ești mai mult artist decât matematician?

L.C.: Din labirintul incertitudinilor, cu puțin noroc, nu se iese niciodată. Să o spunem: e mult mai la îndemână să fii artist decât matematician (am spus „la îndemână” doar ca să nu mă fac de râs repetând cuvântul „oportun”). Dacă v-aș trage de urechi că, poate, nu știți teorema fundamentală a trigonometriei, v-aș rămâne drag, dacă nu chiar simpatic. Dacă, în schimb, v-aș bănui că nu ați înțeles „Scrisoarea III” sau că nu cunoașteți vârstele poeziei românești, sau că l-ați mai confundat, la o adică, pe Hermann Hesse cu Thomas Mann, v-aș ieși din grații. Necunoașterea matematică se drapează de obicei într-un surâs, scontând să catalizeze o altă cunoaștere, o altă vocație, nu neapărat superioară, dar în orice caz profundă și mai ales incontestabilă, vocația artistică. Cum poți să îi spui unui poet că nu e poet? Nu poți. Așa și eu, am trecut de la matematică, unde erau dovezi (matematice) că nu am ce să caut, la artă, unde noțiunea de dovadă se perimează cât ai clipi. Asta dacă e vreun moment loc de ea.

R.M.: Ce ne recomanzi să vedem mai întâi în jurul nostru: litere sau cifre?

L.C. Eu nu am văzut nicăieri numărul 3. Am văzut trei scaune și poate am citit trei cărți fenomenale, dar pe 3 în carne și oase nu l-am văzut niciodată. În schimb pe „ț” l-am văzut, eu am fost litera Ț la Serbarea Abecedarului (vedeți cum nostalgizez din nou?). Poate, deci, că sar în ochi mai mult literele, limbajul lor e mai prietenos, lumea lor mai primitoare, mai îngăduitoare cu vinovații și cu impostorii, spre deosebire de lumea rece și discriminatorie a cifrelor. Însă instalarea comodă în lumea literelor ratează – am văzut-o cu ochii mei – poezia cifrelor. Deci, mai întâi cifrele. Pentru că literele vin oricum spre noi, pe când cifrele rămân, totuși, o alegere.

R.M.: Pe la școală, întrebările sofisticate care s-ar cuveni să fie puse în această direcție sunt contrase în formula Ce-a vrut să spună autorul? Deci, ce vrea să spună despre lume autorul Laurențiu Cavachi și cum a evoluat spunerea lui? Când ți-ai dat seama de dimensiunea vocii interioare a vitalității înțelepțite (asemenea Gheonoaiei din Lexiconul amar)?

L.C.: Un lucru foarte greu de înțeles și de acceptat în viața de scriitor: există posibilitatea să nu ai nimic de spus. Îți dorești să scrii, nu îți poți imagina viața altfel decât scriind, și atunci nu concepi că poate nu ai nimic de spus. Sau nu concepi să nu publici ce ai scris, dar, apropo de cifre, probabilitatea de a nu avea totuși nimic de spus nu e nulă. O fi mică, o fi epsilon, dar știți foarte bine că epsilon e mai mare decât zero. Un motiv pentru care au trecut douăzeci de ani din clipa în care mi-a încolțit dorința de a scrie și până când a apărut în spațiul public ceva semnat de mine este și acela că, deși voiam cu patimă și lăcomie să-i vorbesc lumii, s-o vrăjesc și s-o dirigențiez prin scrierile mele, totuși realizam că încă n-am nimic de spus. Există și alte motive pentru această întârziere, de pildă încă nu mi-a apărut romanul pe care visez de mult să-l public, iar el, dacă era un roman valoros, urgent și nemaipomenit, apărea până acum. A apărut însă altceva. Vocea mea a început să se audă prin teatru, lucru la care nu m-am așteptat niciodată, de unde rezultă că ceva a dospit în mine. Iar acest ceva este un mic elogiu prodigiului: nu întâmplător cele două texte ale mele se trag de sub mantaua lui Făt-Frumos. Nu sunt înspăimântat de splendoarea prodigiului și de maniera nedemocrată în care am simțit că el mă exclude. Am fost mai viclean decât atât: l-am identificat la cei care îl aveau, m-am însoțit cu ei, inclusiv cu Gheonoaie și Scorpii, și am pariat pe ideea romantică și repede repudiabilă cum că se mai poate vorbi ca ei, cu ei. Pentru toate acestea a fost nevoie de câteva întâlniri providențiale care au lucrat în mine, în timp: Anca Evelina Cîrligeanu la începutul drumului, Sebastian-vlad Popa când drumul părea închis. Au existat și alte călăuze.

R.M.: Care este diferența experiențială dintre a scrie proză și a scrie dramaturgie? Cum te exprimă fiecare?

L.C.: Auzisem cândva că nu există om care să nu fi scris o poezie. Apoi, n-ați întâlnit om care să nu declare „viața mea, ce roman!”, și cei mai mulți îl și scriu. Bucureștiul în care trăiesc este plin de ateliere de dramaturgie. Așa o fi și în New York. În Franța, am citit că cea mai mare problemă după ce te alfabetizezi este să reușești să nu scrii. Deci, oricum am lua-o, omul scrie, și scrie de toate. Are ceva aprioric de spus. Așadar diferența dintre a scrie proză și a scrie dramaturgie s-a cam topit. Eu însumi n-aș fi zis niciodată că o să sfârșesc ca dramaturg și nici că o să încep ca unul. La fel am spus că nu o să mă prindeți în vecii vecilor cu o poezie, dar am scris cincizeci. Sper să am forța să nu fac niciodată nimic cu ele. Dar proza (deși nu am publicat), prin degresiunile ei, mi se pare mai lașă decât dramaturgia. Posibilitatea desfătării în proză e de o mai joasă condiție decât în textul dramatic în care desfătarea nu mai e la tine. Îți permiți, când scrii proză, să fii atent numai la tine. Poți să n-o faci, ai voie, dar îți permiți și s-o faci. Aș scrie numai proză.

R.M.: Ești autorul, iar noi suntem cititorii/ spectatorii. Cum ți-ai descrie piesele? Prezintă-ne, te rog, ideea de la baza Lexiconului amar și a piesei 7 inimi. De unde vine impulsul de a răscoli structurile basmului și ce a găsit acolo interesant autorul pentru receptorul din secolul XXI?

L.C.: În „Lexiconul amar” rostirea de cuvânt descarcă realitatea. Tatăl îi spune fiului niște cuvinte, fiul se duce după ele. Regele și regina nu fac copii pentru că nu au cuvintele, Unchiașul li le dă. Le încredințează o carte de cuvinte, Lexiconul, și imediat se compune realitatea corespunzătoare cuvintelor din Lexicon, apare Făt-Frumos. În basm unchiașul le dădea leacuri magice, dar ce puteau fi leacurile acelea? Coca-Cola cu vanilie? Îngrășământ organic din bălegar de cal? Apropo de cal, Făt-Frumos ce-i dă calului ca să-l revigoreze? Jăratic îndoit cu bicarbonat? Cu pudră proteică? În rescrierea noastră problema ține de cuvânt. Lumea în care se trăiește la începutul „Lexiconului amar” e cea în care toate elementele sunt încrucișate, indistincte: plopul face pere, micșunelele cresc împletite pe răchită, lupii se pupă cu mieii, regele și regina sunt infecunzi. Lexiconul Unchiașului, însă, vine să dezmembreze lumea indistinctului. Regele și regina își văd, în sfârșit, natura. Lupii, în sfârșit, îi papă pe miei, mărul face mere, părul face pere. E o soluție care ocolește calapodul basmului, dar se apropie de tarele textului basmului scris de Petre Ispirescu.

Cu „7 inimi” am încercat să procedez asemănător. Nu l-am avut lângă mine pe Sebastian-vlad Popa cu care scrisesem „Lexiconul amar”, dar apucasem să învăț de la el să gândesc. Apucasem să învăț să gândesc și de la Silviu Purcărete. Ca orice truc de magie, teatrul se poate învăța. Am aplicat în „7 inimi” tot ce am învățat din „Lexiconul amar”, și n-a fost puțin. Însă există și lucruri care nu se pot învăța. Sebastian știe ceva ce nu a învățat de la nimeni, deci ceva ce nici eu, la rândul meu, nu pot învăța de la el. Se numește geniu, și aceasta este ideea de la baza piesei „7 inimi”. O temă pe placul lui Mihai Eminescu, am sperat.

R.M.: Tocmai l-ai pomenit pe Silviu Purcărete. Lexiconul amar se joacă la Teatrul „Odeon”, în regia sa. Te rugăm să ne împărtășești ceva din experiența colaborării cu marele Silviu Purcărete și cu actorii de la „Odeon”.

L.C.: Mă întreb ce e mai bine: un debut însoțit de Silviu Purcărete, cum am avut eu, ori un debut ordinar, bun, ca aproape orice debut, și care abia mai târziu să ducă la o întâlnire cu Silviu Purcărete. Sunt tentat să cred că varianta dezirabilă e a doua, căci ea oferă sentimentul ocrotitor de acumulare, de creștere, și în cele din urmă de vrednicie. Prima variantă e mai meschină, învăluie și iluzionează sau, în cel mai rău caz, îl aruncă pe debutant în derută, dacă nu în culpa imposturii. Prefer însă impostura cu Silviu Purcărete imposturii cu altcineva și cu atât mai tare imposturii în singurătate. Criteriile obiective de măsurare a prestigiului unui artist sunt din ce în ce mai palide și mai nedezirabile. Eu am rămas cu acest nărav al criteriilor obiective din trecuturile mele matematice, dar asta nu înseamnă că ele sunt transferabile între lumi. Deci poate că mă înșel când spun că Silviu Purcărete este în continuare cel mai important reper de gândire a teatrului și a artei spectacolului, că este cel mai profund cititor de literatură universală, mai atent și mai curios decât zeci de filologi pe care i-am întâlnit în scurta mea viață de om al literelor. Printre altele, mi-am petrecut două luni de zile alături de Silviu Purcărete la repetițiile de la Teatrul „Odeon” pentru „Lexiconul amar”. La un moment dat ieșeam de la repetiții să-mi cumpăr câte un covrig. O gândeam și atunci și o gândesc cu atât mai dramatic acum: puteam să nu mă duc după acel covrig. Fiecare minut pe care l-am consumat ducându-mă la patiserie, în afara sălii de repetiții unde Silviu Purcărete vorbea, a fost un minut irosit și care nu se va mai întoarce sub vreo altă formă. Nu doar că pe mine și pe Sebastian ne-a orientat spectaculos spre culmile scrierii „năzdrăvăniei noastre de text” (am citat din Silviu Purcărete), dar geniul acestui uriaș artist constă, cred eu, și în felul în care devine imediat un fascinator pentru toți colaboratorii dânsului, pentru toată echipa, de la tehnic până la strălucitorii membri ai trio-ului consacrat deja: alături de regizor, scenograful Dragoș Buhagiar, compozitoul Vasile Șirli. Întâlnirea cu aceștia e o călătorie într-un basm cu cavaleri și zâne. Iar pe chipurile actorilor din trupa Teatrului „Odeon” am văzut o încântare și o însănătoșire artistică instantanee, grație întâlnirii cu Silviu Pucrărete.

R.M.: La Teatrul „unteatru” s-au pus în scenă cele 7 inimi. Cum a fost interacțiunea cu o trupă de teatru independent?

L.C.: În teatrul independent apar niște dificultăți care apar și în teatrul de stat, doar că în acesta din urmă ele se rezolvă uneori prin apăsarea unui buton. Spui abracadabra și vine profesionalismul echipei, vin trecutul, gloria, banii și experiența ca să rezolve problema unui scripete și a unei mări învolburate care trebuia să spumege mai la stânga sau mai la dreapta scenei. În teatrul independent, scrumiera, marea și stânga sau dreapta se caută un pic mai mult, sunt mai puțin asumate și mai puțin garantate. Asta nu înseamnă nimic. Sau dacă înseamnă ceva, e de obicei în favoarea teatrului independent și a expunerii talentului clocotitor al artiștilor care-l compun.

R.M.: „Oare teatrul este literatură?” se întreba Caragiale. Din punctul tău de vedere, este mai important textul unei piese sau punerea ei în scenă? Cine dă viață unei piese de teatru: autorul, regizorul sau actorii?

L.C.: Din punctul meu de vedere, este mai important textul decât punerea în scenă. Am încercat să nu spun asta, dar nu am avut pe unde s-o iau decât pe aici. Sigur că teatrul este literatură, și sigur că o știe și Caragiale, dar nu îi dăm voie puțin și lui să se alinte? Dacă teatrul nu ar fi literatură, s-ar complica și mai mult problema căreia oricum nu îi facem față, și anume ce este literatura? Ca de obicei, e mai comod să definim lucrurile în manieră apofatică, să descriem literatura prin ceea ce ea nu e, și am face un pas înainte dacă am stabili că teatrul nu e literatură (după cum poate ați observat că poezia nu trece drept ficțiune), dar mie nu-mi plac scurtăturile astea. Prefer să nu știu ce e literatura decât să presupun că teatrul nu e literatură.

Cred că actorii și regizorii sunt dintr-o altă viață a textului, o viață mai bună sau mai proastă, dar în orice caz alta. Însă textul e suficient, e un în sine atunci când are ceva de spus. Simt o respingere acută față de textele dramatice cu didascalii bogate. Mă stânjenesc, mi-e mie rușine în numele rușinii pe care n-au avut-o autorii care au epatat scriindu-le. Ați observat la Shakespeare zgârcenia din didascalii? Intră regele – Iese regele. Și atât. El de ce poate așa?

R.M.: De unde se vede mai bine spectacolul, din sală sau din culise? Care este diferența dintre cele două perspective?

L.C.: Spectacolul se vede numai din sală, iar asta nu pentru că e unghiul mai bun sau acustica desăvârșită, ci pentru că spectacolul e făcut să se vadă din sală. Accesul la culise pervertește artificialul din spectacol, iar pentru mine artificialul este elementul esențial, îl prefer oricând naturalului. Artificial înseamnă suprascrierea materiei și este un procedeu eminamente artistic. În plus, culisele pustiesc și-așa firavele înțelesuri ale spectacolului. Am zice că, dimpotrivă, accesul la culise, la mai mult, îmbogățește experiența, dar efectul e invers, căci pătrunzând în culise am spart echilibrul instaurat de regie, care oferea dozaje și construcții artificiale, și am intrat într-un spațiu fără reguli, iar în lipsa regulilor dispare și coerența. La una dintre întrebările de mai sus am avut dificultăți când m-ați întrebat despre ce e vorba în „Lexiconul amar”. Nu mai știu despre ce e vorba, deși am scris patru ani la text și am văzut spectacolul de cel puțin douăzeci de ori. Poate că știu să spun câte ceva despre text, dar spectacolul e al celor care-l privesc și cărora li se duce ochiul unde vrea el să se ducă, nu unde noi am vrut să-l trimitem. Am fost privat de plăcerea pe care o au spectatorii care nu l-au văzut din culise.

R.M.: Aproape că ne-am mutat în lumea virtuală, aproape că nu mai avem curajul să ne păstrăm centrul de greutate în realitatea factuală… În acest context, ce (mai) înseamnă teatrul? Ce (mai) înseamnă aplauzele?

L.C.: Teatrul reprezintă plăcerea din realitatea factuală, palpabilă. Foarte curând, oamenii care vor vrea să câștige timp se vor apropia și mai mult de teatru și de experiențele senzoriale, pentru că acolo timpul trece mai greu, stă pe loc, ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Când facem multe lucruri deodată, așa cum ne obligă virtualul, timpul trece mai repede. În schimb, când facem un singur lucru, când punem mâna pe materie, ca la teatru, ținem clipa pe loc. Iar aplauzele au o valoare cu atât mai mare. Să nu uităm, la aplauze și spectatorul are o emoție, nu doar actorul. Aplauzele ating o nevoie de solidaritate, de apartenență.

R.M.: Pentru că momentele de sinteză și de analiză retrospectivă ne stimulează să facem asta, propun să ne întoarcem în 2021, când răspundeai la întrebarea „Mai scrii?” astfel: „Sigur că da. Chiar dacă asta înseamnă de multe ori să ştergi ce ai scris, se pune, nu-i aşa?”. Cinci ani mai tărziu, răspunsul la aceeași întrebare pare evident, așa că întreb: Ce mai ștergi și de ce? (De fapt, te-am ruga să ne împărtășești proiectele tale literare.)

L.C: În ultima vreme șterg în sfârșit ceea ce mi-am dorit dintotdeauna să șterg: rânduri despre matematică. Și chiar am mult de șters, pentru că nu mă pricep la matematică așa cum ar fi trebuit s-o fac ca să-mi dau voie să scriu despre ea. Și nu mă pricep nici la scris atât de bine. Știu, sunt exigențe multe și supărătoare, dar ele produc plăcerea. Dificultatea produce plăcerea, de aceea m-am și aventurat în ceva care mă depășește, și anume încercarea de a scrie texte inspirate din problemele de matematică ale tatălui meu. Inspirate e mult spus, fiindcă nu caut să descriu nici literar și nici literal ceea ce se petrece în problemele respective, însă un organ din mine începe să funcționeze la parametri crescuți atunci când citesc matematica tatălui meu, iar acel organ nu e creierul, sau nu componenta rațională din el. În lipsă de alt termen o să-i spun stomacul; e ca o simplă poftă ce mi se declanșează când văd enunțurile lui matematice, pofta de a scrie ceva, orice, uneori fără legătură cu noțiunile propriu-zise din problemă. Această colecție de texte, oricum va arăta ea, nu are nicio finalitate, ca mai tot ce scriu.

În afară de „Lexiconul amar” și „7 inimi”, în șifonierul meu mai există 5-6 alte piese de teatru, scrise cu ani în urmă, și cu care nu se întâmplă nimic, fiindcă nici nu am încercat să fac ceva să se întâmple. Le-am scris pur și simplu. Am simțit plăcere scriindu-le. Am scris până și câteva zeci de poezii. Aici nu am simțit la fel de multă plăcere scriindu-le, dar a trebuit s-o fac tocmai ca să înțeleg de ce nu simt aceeași plăcere. Am scris și niște zeci de povestiri, n-am scos niciuna la lumină. Am scris și două romane, pe care de data asta sper să le public, iar acum șterg la un al treilea.

R.M.: În 2026 CNMB împlinește 130 de ani, iar revista „Zări Alb Astre” 80 de ani. Dă-ne, te rugăm, titlul unei piese de teatru în care am fi personajele tale.

L.C.: Lungul drum al zării către astre.

R.M.: Îți mulțumim, Laur, pentru acest cel mai frumos interviu cu putință.

Despre oameni și tehnologii. Un dialog cu Teodora Moraru

Posted on 20/01/202620/01/2026 by Rareș Marcu

Absolventă a Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” în anul 2018, șefă de promoție (cu media generală 10), Teodora Moraru constituie un reper când vorbim despre drumul spre succes. În cei doar opt ani de la absolvirea liceului, a urmat Facultatea de Automatică și Calculatoare de la UPB, apoi studiile masterale în Administrarea Afacerilor în IT la Alfred Nobel Open Business School din Zürich și doctoratul în Administrarea Afacerilor în Securitate Cibernetică la aceeași instituție elvețiană, desfășurând, în paralel cu studiile și după încheierea lor, o intensă activitate antreprenorială bazată pe cercetare și inovare, remarcându-se prin inițiative și parteneriate care au propulsat-o în mediul de afaceri național și internațional.

În 2017-2018 a fost student-ambasador al programului Technovation, fiind selectată în top 10 ambasadori la nivel global și invitată la sediile companiilor HP, Tesla, Google și Oracle din Silicon Valley. Este co-fondator al start-up-ului Tire2Tire, creat pentru dezvoltarea unui dispozitiv hardware autonom capabil să monitorizeze calitatea anvelopelor tirurilor. Cu acest proiect a participat la pre-acceleratorul Innovation Labs 2020 și a obținut premiul Best Smart Mobility. Teodora este Angel Investor (identifică și investește în start-up-uri cu potențial, cu un accent special pe susținerea și încurajarea companiilor co-fondate de femei), este Board Member și Chief Growth Officer la Cult of Coders, vice-președinte și președinte al Comisiei de Tineri Antreprenori din cadrul Uniunii Naționale a Patronatului Român – Regiunea Sud-Est, co-fondator și Chief Growth Officer al Admin Tools, co-inițiator și coordonator al proiectului Flavours of Dobrogea. Printre cele mai recente inițiative este Ambasada, comunitate, hub și platformă pentru start-up-uri, dedicată sprijinirii fondatorilor aflați la început de drum în regiunea de sud-est a României.

Trebuie să adăugăm, cu mulțumiri, faptul că Teodora Moraru și echipa ei de IT-iști au acordat asistența tehnică pentru crearea, acum câțiva ani, a site-ului revistei Zări Alb Astre.

Cu un portofoliu atât de bogat, aflată într-o dinamică profesională pe care doar am schițat-o mai sus, Teodora a acumulat deja o experiență care trebuie, credem noi, împărtășită, putând reprezenta pentru cititorii revistei un factor motivațional. Iată de ce am rugat-o să ne acorde interviul pe care îl reproducem în continuare.

Rareș Marcu:Teodora, ești unul dintre mirciștii cu care ne mândrim, de aceea îți propun să facem mai întâi un salt în trecut, la calitatea de absolventă a CNMB. Cât de departe ți se par anii de liceu?

Teodora Moraru: De fiecare dată când mă gândesc la anii de liceu, o fac cu nostalgie și cu recunoștință. Paradoxal, simt că am trăit atât de multe experiențe de atunci, încât pare că a trecut o viață de om. Și totuși am rămas aceeași Teo, cu aceeași energie de a construi lucruri și același entuziasm ca în liceu, încât, pe de altă parte, simt că au trecut doar câteva zile.

R.M.: … dovadă că înregistrăm și afectiv timpul! Privind spre etapa „mircistă”, fie ea departe sau aproape, ce au însemnat anii de liceu pentru tine?

T.M.: Liceul a fost, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Acolo am legat unele dintre cele mai puternice prietenii, atât cu colegi, cât și cu profesori, și am avut parte de un mediu care m-a încurajat să explorez. Prin accesul la zeci de activități extrașcolare, am reușit să-mi dezvolt abilități complementare, de la robotică, la coordonare de echipe, de la vorbit în public, la design de produs, abilități pe care le folosesc zilnic și în activitatea mea de fondator de start-up-uri sau de proiecte comunitare.

Liceul a fost locul în care am căpătat încrederea că, alături de oamenii potriviți, poți construi orice.

Cansat in Europe (Bremen, 2017)

R.M.: După anii de formare din CNMB și din mediul universitar, au urmat experiențe intense în practica vieții, finalizate cu numeroase reușite. Crezi că pentru a avea succes este nevoie de strategie sau de noroc, de luciditate sau de visuri, de muncă sau de talent?

T.M.: Nu cred că există o rețetă universală a succesului, dar sunt convinsă că ai nevoie de toate aceste elemente, în proporții diferite, în funcție de proiect sau de obiectiv. Eu întotdeauna am avut o perspectivă realistă asupra mea și asupra lumii și am pus munca pe primul loc. Visez mult, dar doar la lucruri în care cred cu adevărat și despre care știu că am forța și resursele necesare pentru a le transforma în realitate.

De cele mai multe ori încep cu o strategie clară, fie pe termen mediu, fie pe termen lung. Totuși, norocul are și el un rol important: de la oamenii și mentorii pe care ai șansa să îi întâlnești, până la contextul economic și trendurile pieței. Cei care lucrează îndeaproape cu mine știu, însă, că mai am și anumite momente de „nebunie” sau de inspirație spontană, în care îmi vin idei out of the box și decid să organizez evenimente sau să implementez proiecte într-un timp record, când adrenalina este la cote maxime. Așa că pot spune că lucrez într-un echilibru între strategie și spontaneitate, iar din această combinație cred că se naște inovația.

R.M.: Într-un articol publicat în 2021 în „Revista Zări Alb Astre” prezentai drumul tău profesional de până în acel moment, de la primul proiect internațional, până la noul start-up de atunci, „Tire2Tire”. Cum o vezi pe Teodora Moraru de acum 5 ani? Cum a continuat povestea ei?

T.M.: Teo de acum cinci ani era încrezătoare în forțele proprii, dar se compara prea des cu oamenii din jur, punând astfel o presiune mult prea mare pe ea însăși. Acorda mult prea ușor încredere altor persoane și nu avea mereu curajul să pună întrebări sau să-și exprime opinia atunci când nu se alinia cu părerile celorlalți. Teo a trecut printr-o mulțime de experiențe formatoare, de la extazul unui potențial succes al proiectului Tire2Tire, până la destrămarea echipei, de la crearea unui nou start-up în Constanța, la extinderea vizibilității echipei la nivel global, de la managementul propriului grup de companii tech, la crearea unui ecosistem de start-up-uri în Constanța și până la managementul unui proiect regional gastronomic cu impact pe termen lung.

Teo de astăzi este mai matură, mai curajoasă, mai echilibrată și are capacitatea de a înțelege mult mai bine adevăratele intenții ale oamenilor din jur, alegând să se înconjoare doar de cei cu care poate construi tot ceea ce și-a propus.

Proiectul Flavours of Dobrogea

R.M.: Care au fost cele mai dificile momente din cariera ta?

T.M.: Încă din facultate am învățat ce înseamnă reziliența, atunci când eu și echipa mea am încercat să construim propriul start-up. A fost o perioadă intensă: lucram zilnic câte 8-9 ore pentru facultate și încă 2-3 ore pentru proiect. Ne-am asumat să ne sacrificăm echilibrul dintre viața personală și cea profesională. Totuși, momentul cel mai dificil a venit după terminarea licenței, când am conștientizat că proiectul nostru nu are viitor în business și că trebuie să renunțăm, deși investisem enorm de mult timp și energie. A fost o lecție dură, dar valoroasă în lumea start-up-urilor: să te îndrăgostești de problemă, nu de soluție, și să fii mereu pregătit să pivotezi.

După ce m-am întors în Constanța, am co-fondat un nou start-up, de data aceasta într-o echipă de programatori cu mult mai multă experiență decât mine: profesională, dar și de viață. Era o echipă unită, formată în mare parte din bărbați care lucrau împreună de peste zece ani. Pentru mine a început o etapă dificilă, pentru că a trebuit să demonstrez că merit încrederea lor și autonomia de a lua decizii. A fost un proces lung, uneori provocator, dar care m-a ajutat enorm să mă maturizez profesional și personal.

R.M.: Pe 5 iunie 2025, ca speaker la IQ Digital Summit ai purtat (după spusele tale) „o discuție despre cum poți să crești un start-up tech la nivel global, rămânând conectat la orașul în care ai început”. Pentru că ai rămas mereu ancorată în originile constănțene pe care le ai, vreau să te întreb cum ajunge un absolvent mircist să fie inclus în lista „Forbes 30 under 30”?

T.M.: Așa cum am spus și la IQ Digital Summit, chiar dacă am rămas mereu ancorată în originile mele constănțene, am ales constant să ies din zona de confort și să mă expun unor contexte noi. Am căutat să interacționez cu oameni din mediul de business și tech din toată țara și chiar din întreaga lume. Puțini știu asta, dar eu țin mereu geamantanul lângă ușă, pregătit să fie făcut în 15 minute pentru o nouă călătorie :).

Cred că, oricât de mult ai munci pentru visul tău și pentru echipa ta, uneori succesul vine și din întâlnirea cu oamenii potriviți, în momentele potrivite. Așa a fost și în cazul meu: am fost recomandată de echipa Innovation Labs pentru a fi inclusă în lista Forbes 30 under 30. Ulterior, am făcut și eu același lucru: am recomandat, la rândul meu, persoane valoroase, iar doi prieteni apropiați au ajuns pe listă. Cred în „karma” și în ideea că, într-un ecosistem, ar trebui să oferi cel puțin la fel de mult cât primești.

R.M.: Având în vedere deschiderea pentru nou și schimbare care te caracterizează, te-ai gândit vreodată să te stabilești în altă țară? De ce nu ai făcut-o?

T.M.: Am avut momente, în perioada liceului, în care mă gândeam serios să urmez facultatea în străinătate. Totuși, am descoperit că Facultatea de Automatică și Calculatoare din cadrul UPB era poate cea mai potrivită alegere pentru mine, așa că am decis să rămân în țară. Nu a fost o decizie ușoară, dar pentru mine comunitatea și conexiunea umană au contat întotdeauna enorm, iar aici simțeam că pot construi mai ușor aceste legături. Poate sună neașteptat, dar am nevoie de o anumită stabilitate pentru a avea curajul să fac lucruri mai „nebunești” și să spun „da” unor experiențe noi.

R.M.: Chiar dacă ai rămas în România, ai venit în contact, călătorind mult, cu diverse culturi civilizaționale. Care este locul de pe Pământ în care te regăsești cel mai bine și în care ți-ar plăcea să trăiești? Împărtășește-ne motivele.

T.M.: Spania! O vizitez foarte des, ori de câte ori am ocazia, atât în interes profesional, cât și în vacanță. De fiecare dată mă simt incredibil de relaxată acolo, mă atrag clima, oamenii, mâncarea, arhitectura și, în general, atmosfera caldă și primitoare. Am văzut Spania în toate ipostazele: ca turist, în familie, cu prietenii sau în cuplu, dar și ca participantă la conferințe de tehnologie și evenimente gastronomice. Din fiecare perspectivă am rămas la fel de impresionată și m-am întors mereu cu amintiri foarte frumoase.

R.M.: Rezultă că, deși rațională și cu simț practic, te definești și ca o persoană emoțională, cu reacții impresive spontane. Ce o impresionează pe Teo Moraru?

T.M.: Până la 26 de ani am avut șansa să trăiesc atât de multe experiențe, încât am ajuns să apreciez lucrurile simple, momentele de pură bucurie. Mă impresionează oamenii buni! Și aici mă refer la cei „buni la suflet”, acei oameni pe care îi găsești greu în lumea de astăzi, care apreciază cu adevărat ceea ce faci și care îți sar în ajutor fără să le-o ceri, care se bucură pentru bucuria ta și a celor din jur și care nu așteaptă ceva în schimb. Oamenii alături de care orice experiență devine de zece ori mai împlinitoare, doar pentru că o trăiești împreună cu ei.

R.M.: Pe lângă oamenii buni, ce-i mai place Teodorei Moraru?

T.M.: Teodora Moraru (co-fondatoarea de start-up-uri) este pasionată de tehnologie, de modele noi de business, de leadership și de inspirarea noilor generații. Iar dacă mă întorc la Teodora Moraru (omul), îmi place enorm să călătoresc, să descopăr locuri și civilizații noi, să testez preparate din diferite gastronomii și să le înțeleg tradiția. Iar atunci când sunt aproape de casă, încerc adesea să mă transpun în pielea unui turist și să mă bucur de locuri pe care, în agitația de zi cu zi, nu apucăm să le observăm cu adevărat. În plus, îmi place mult să urmăresc cursele de Formula 1 și, recent, am dezvoltat o pasiune pentru squash.

R.M.: Ce visuri (mai) are Teo Moraru?

T.M.: Mediul din liceu m-a învățat un lucru extraordinar: să visez măreț, fără bariere. Viața de adult mi-a arătat că există și rezistență sau reticență în oamenii din jurul tău, pe care trebuie să o dobori pentru a-ți îndeplini visurile. De aceea, așa cum spuneam și mai devreme, acum visez realist: doar la lucruri în care cred cu adevărat și știu că am forța să le transform în realitate.

Visez să transform Constanța într-un nou pol al start-up-urilor de tehnologie, așa cum sunt București, Cluj sau Timișoara. Prin comunitatea Ambasada, educăm tinerii despre cum să înceapă și să crească astfel de proiecte, aducem mentori și investitori de la care să învețe și, pe termen lung, ne propunem să transformăm tot acest ecosistem într-o colaborare cu un fond de investiții orientat pe regiunea de Sud-Est.

Totodată, visez ca Dobrogea să devină Regiune Gastronomică Europeană 2029, iar toată munca pe care o depun alături de echipa Flavours of Dobrogea să se transforme într-o strategie unitară și puternică de promovare turistică a regiunii.

Proiectul Ambasada

R.M.: Pentru mulți oameni succesul se rezumă la cifre. În interacțiunea cu tine am sesizat, însă, conexiunea reală pe care încerci să o întreții cu oamenii. În ultima vreme ne amintim tot mai des de „Minunata lume nouă” a lui Huxley, având impresia că ne apropiem periculos de mult de realitatea lui distopică. Care crezi că este rolul omului în era noilor tehnologii?

T.M.: Pentru noi, oamenii tehnici, primul impuls ar fi să vorbim despre capacitatea de a te adapta la noile tehnologii și de a lucra eficient cu ele. Însă, în ultimii ani, mi-am dat seama că acest lucru nu este suficient. Tehnologiile vin și pleacă, trendurile economice se schimbă rapid, iar instrumentele se reinventează constant. Ceea ce rămâne, însă, esențial și neschimbat este componenta umană. Empatia, încrederea, capacitatea de a construi relații autentice și de a colabora în mod real cu ceilalți sunt cele care dau sens și direcție tehnologiei și ne țin departe de distopia lui Huxley. În opinia mea, conexiunea autentică dintre oameni stă la baza oricărui proiect de succes, iar tehnologia ar trebui să fie un catalizator al acestei conexiuni, nu un substitut al ei.

R.M.: Mulțumindu-ți pentru interviul acordat, te rugăm să ne mai răspunzi la o întrebare: Dacă ar fi să le dai un sfat cititorilor noștri pasionați de tehnologie, care ar fi acela?

T.M.: Așa cum spuneam, dacă tehnologia se schimbă constant, atunci abilitățile care rămân relevante sunt cele profund umane. În acest sens, adaptabilitatea nu înseamnă doar să înveți rapid tool-uri noi de programare sau AI, ci să știi cum să te raportezi la oameni diferiți, în culturi diferite, în contexte aflate mereu în schimbare. Un exemplu foarte concret pentru mine este componenta de public speaking, care a devenit esențială în ultimii ani pentru dezvoltarea start-up-ului meu. Pentru a atrage feedback, investitori și viitori clienți, am prezentat proiectul pe scene extrem de diverse: de la evenimente din România, până la conferințe internaționale în Dubai, Las Vegas, Los Angeles, Barcelona, Berlin sau Davos.

Fiind o persoană introvertită, acest proces nu a fost deloc ușor la început. Tocmai de aceea, am ales constant să ies din zona mea de confort, știind că această abilitate îmi va permite să mă adaptez mai bine și să duc mai departe viziunea în care cred. Sfatul meu, așadar, este să țină cont că cea mai valoroasă dimensiune a unui lider este capacitatea de a comunica eficient, de a-ți exprima clar viziunea, obiectivele și valorile și, indiferent dacă interlocutorii sunt „tehnici” sau „non-tehnici”, de a-i convinge să vină alături de tine într-o călătorie comună.

Un pilon al matematicii românești: Prof. Univ. Dr. Radu Gologan

Posted on 25/02/202525/02/2025 by Bogdan Ștefan PAVEL

Domnul profesor Radu Gologan este unul dintre cei mai cunoscuți specialiști din domeniul matematicii românești. Orice elev care a avut vreodată experiența de a participa la etapa națională a Olimpiadei de Matematică îi cunoaște, cu siguranță, chipul. Este actualul președinte al Societății de Științe Matematice din România (SSMR) și profesor la Universitatea Politehnica București. A fost cercetător la Institutul de Matematică „Simion Stoilow” și a îndrumat Lotul olimpic al României la competițiile internaționale.

Pe 7 decembrie 2024, la Universitatea „Ovidius” din Constanța a fost organizată o sesiune de comunicări matematice dedicată profesorului universitar Wladimir Georges Boskoff. La această conferință, domnul profesor Radu Gologan a acceptat să ne ofere un interviu pentru a putea cunoaște mai multe despre dumnealui.

***

Bogdan Ștefan Pavel: Pentru început, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre dumneavoastră. Cum v-ați descrie în câteva cuvinte? Ce trăsături considerați că vă definesc ca persoană și care sunt valorile care vă ghidează în viață?

Prof. Radu Gologan: Sunt un om obișnuit, căruia de mic i-a plăcut să învețe. Am avut și rezultate rezonabile, zic eu. Mi-a plăcut întotdeauna să predau și să scriu. Îmi plac copiii. Am crescut alături de mine copii, nepoți și mă mândresc cu asta, că toți mă apreciază ca părinte, bunic și unchi.

B.Ș.P.: Ați fost un elev remarcabil, obținând rezultate impresionante la olimpiadele internaționale de matematică. Care sunt cele mai vii amintiri din perioada liceului, mai ales legate de participarea la olimpiadele internaționale?

Prof. R.G.: În primul rând, îmi aduc aminte când eram în clasa a X-a și, spre surpriza mea, am reușit să ajung în Lotul restrâns de matematică. A fost pentru mine o reușită extraordinară, eu venind din Brașov, unde nu prea exista tradiția concursurilor internaționale (fuseseră puțini elevi din Brașov care să participe la olimpiadă). Apoi, sigur că îmi aduc aminte când am ajuns în Lotul României în anul următor. Mi-a rămas întipărit în minte cu câtă bucurie m-am dus la Palatul Telefoanelor să dau telefon acasă că am reușit.

B.Ș.P.: Domeniul principal în care ați activat este analiza matematică. Ce v-a determinat să îndrăgiți acest domeniu și care sunt aspectele care v-au fascinat cel mai mult la analiza matematică?

Prof. R.G.: Am avut un profesor de matematică foarte bun în clasele a X-a și a XI-a. În prima lecție de analiză matematică, profesorul nostru, domnul Horia Banea, ne-a spus: «Din păcate nu sunt vremurile acestea bune ca să vă spun un lucru foarte important. Poate mai târziu o să vi-l spun.» Această frază mi-a dat de gândit ca elev. De-abia mai târziu am aflat și continuarea. La întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului (trecuse deja Revoluția), același profesor ne-a spus: «Acum pot să vă spun că analiza matematică înseamnă dumnezeirea.»

Analiza matematică m-a pasionat foarte tare de la început. Sigur că atunci nu am înțeles-o foarte bine deoarece am învățat-o fără să îi înțeleg adevăratele subtilități. Prima dată am înțeles-o când am început să fac analiză matematică în mod oficial în clasa a XI-a, apoi, odată cu trecerea timpului, am reușit să o înțeleg din ce în ce mai bine.

Trăim într-o lume discretă, pe care nu o putem vedea decât discret. Analiza matematică duce totul în continuu și, pentru a o aplica, trebuie să te întorci înapoi în discret.

B.Ș.P.: Ați lucrat cu mulți copii și tineri talentați de-a lungul carierei. Credeți că generațiile viitoare oferă motive de optimism sau nu? Ce anume vă face să credeți acest lucru?

Prof. R.G.: Ceea ce este clar este că procentul de excelență în cultură și în știință se păstrează. Liceele performante din țară au rezultate excepționale. Cred că de multe ori copiii din ziua de azi care se ocupă serios și care au talent să se ocupe serios de știință sau de cultură în general sunt mai inteligenți decât cei de acum 20-30 de ani. Probabil că următoarele generații vor aduce copii și mai inteligenți, numai că va fi o discrepanță foarte mare între excelență și mediocritate.

B.Ș.P.: Vorbind cu studenții din România și din afara țării, se remarcă o diferență în relația profesor-student. În România, această relație este uneori percepută ca autoritară, în timp ce în alte țări pare mai deschisă. Aceasta este doar una dintre diferențele pe care elevii le remarcă. Ce părere aveți despre actualul sistem de învățământ din România și care sunt principalele schimbări pe care le-ați propune pentru a-l îmbunătăți?

Prof. R.G.: Îți voi da un exemplu care mi se întâmplă în fiecare an la primul curs. Când intru în sală, toți studenții se ridică în picioare. Le spun că respectul nu se arată prin a te ridica în picioare. Respectul se arată prin a fi atent, a pune întrebări, a arăta drag de materia pe care o înveți. Este adevărat că este un sistem care a rămas încă destul de autoritar, dar nici nu trebuie exagerată afirmația, pentru că putem să cădem și în alte aspecte care nu sunt utile educației. Îmi aduc aminte că atunci când am predat în SUA erau studenți care stăteau în primele bănci cu picioarele pe masă.

Acum la noi lucrurile au început să se schimbe în bine, deoarece marea majoritate a profesorilor tineri au o atitudine mai prietenoasă și mai carismatică față de copii.

B.Ș.P.: Atunci când i-ați spus tatălui dumneavoastră că doriți să urmați o carieră în matematică, acesta v-a răspuns că «matematica nu este o meserie». Ce v-a determinat să continuați pe acest drum, în ciuda rezervelor părintelui?

Prof. R.G.: Ceea ce a spus tatăl meu trebuie luat parțial ca o glumă. Până în momentul acela eram hotărât să urmez o carieră inginerească. Schimbarea mea de mentalitate a venit datorită olimpiadelor și copiilor pe care i-am întâlnit în acel mediu. Mama mea era, de altfel, profesoară de matematică, deci primul lucru pe care i l-am spus tatălui meu a fost: «Dar mama ce e?». Nu îmi pare rău, același lucru l-aș face și acum. Probabil că domeniul în matematică l-aș schimba puțin, către matematica aplicată.

B.Ș.P.: În motivarea dumneavoastră pentru continuarea mandatului în cadrul SSMR ați afirmat că sunteți „obligat moral” să candidați din nou. Ce ați vrut să spuneți prin aceasta?

Prof. R.G.: Atunci când am fost ales, împreună cu echipa mea am încercat și am reușit în mare parte să punem Societatea pe picioare, și din punct de vedere financiar, dar și ca vizibilitate. M-am simțit dator să continuăm. Nu a fost numai dorința mea, ci și a celorlalți colegi cu care am colaborat.

B.Ș.P.: Dacă ar fi ales un nou președinte al SSMR, ce așteptări ați avea de la acesta? Ce calități și priorități le considerați esențiale pentru această funcție?

Prof. R.G.: Prima ar fi calitatea de matematician, care să fie fără pată. În principiu, ar fi bine să fie cadru universitar, să fie suficient de tânăr pentru a duce cel puțin două mandate și să aibă experiență în cadrul Societății.

B.Ș.P.: Dintre proiectele științifice pe care le-ați publicat, care vă este cel mai drag și de ce?

Prof. R.G.: Desigur că cel mai drag este legat de o problemă de care am aflat în anii ’80, la sfârșit, când am fost plecat pentru două săptămâni la Moscova. Atunci când m-am întors în țară am avut câteva idei, dar pe care nu le-am dus la capăt. Problema este legată de jocul de billiard. După 20 de ani, problema mi-a tot revenit în minte. Am descoperit doi colegi mai tineri care publicaseră un articol în care exista o idee ce se putea aplica în cazul problemei respective. Împreună cu ei am publicat o serie de trei articole prin care am rezolvat complet problema.

B.Ș.P.: Ce reprezintă „Gazeta Matematică” pentru dumneavoastră și cum credeți că influențează această publicație educația matematică din România?

Prof. R.G.: Este un monument al culturii românești prin tot ceea ce reprezintă ea. În primul rând, a apărut neîntrerupt din 1895 și până acum. În al doilea rând, a influențat drumul spre matematică al multor tineri români. Matematicieni din trei secole sunt legați de „Gazeta Matematică”. Și, evident, avem dorința de a rămâne și a continua să existe.

B.Ș.P.: Ce ne puteți spune despre culisele organizării olimpiadelor și concursurilor de matematică? Ce implică, în mod concret, pregătirea unui eveniment de o asemenea amploare?

Prof. R.G.: Mai întâi trebuie găsit locul unde să se desfășoare. La fiecare clasă sunt implicați în jur de 100 de elevi. Sunt implicați peste 100 de profesori la olimpiada finală. Trebuie asigurată logistica din banii oferiți de către minister sau proveniți din sponsorizări. Foarte importantă este calitatea profesorilor din comisiile naționale, care trebuie să fie una desăvârșită, atât moral cât și matematic. Desigur, trebuie gestionată și atmosfera tensionată care apare uneori din cauza unora dintre părinți, care au impresia că, dacă un elev este excepțional, nu se poate să greșească sau să nu facă performanță la o olimpiadă. De multe ori am constatat că am făcut foarte bine când am decis că elevii își pot vedea lucrarea înainte de a face contestație, deoarece, în general, copiii uită; astfel numărul contestațiilor a scăzut.

B.Ș.P.: Ce considerați că trebuie să aibă un elev pentru a deveni olimpic la matematică? Există un „profil” al olimpicului de succes?

Prof. R.G.: În primul rând, spirit de competiție. Acesta este primul lucru care apare la copiii mici. Ei nu se duc la olimpiada de matematică pentru că le place foarte mult fenomenul matematic. Ei se duc să concureze și să arăte că mintea lor e mai bună decât a altor copii. După aceea, încet-încet apare pasiunea, care este cea mai importantă. Cred că pe orice copil talentat părintele ar trebui să îl îndrume către locul care se potrivește cel mai bine gândirii și abilităților lui.

B.Ș.P.: Cum ar trebui să abordeze un elev matematica pentru a o înțelege cu adevărat și a dezvolta o pasiune pentru aceasta?

Prof. R.G.: Să știi că nu sunt povești cele pe care le spun adesea profesorii copiilor: «Lucrați mai multe probleme! Lucrați mai mult la matematică! Faceți-vă temele!» Acest exercițiu nu înseamnă neapărat o repetare. Încet-încet, la fiecare exercițiu descoperi ceva nou care este dedesubtul acelei probleme și acelui concept. Cred că este foarte important ca o persoană pasionată de matematică, după ce rezolvă o problemă frumoasă, să se gândească ce ar mai putea deduce, cum ar putea să o generalizeze. Aplicația principală a matematicii din școală este gândirea.

B.Ș.P.: Din păcate, în fiecare an la olimpiada de matematică apar diferențe semnificative între punctajele obținute înainte și după contestații. Ce schimbări credeți că sunt necesare în procesul de evaluare pentru a reduce aceste discrepanțe?

Prof. R.G.: Este foarte greu la matematică. Unii dintre copiii care sunt foarte talentați scriu foarte urât. Am întâlnit situații în care trebuia să stai ore întregi pe o lucrare ca să descoperi dacă e bună sau nu. Și, dacă nu reușeai, venea copilul și îți explica la contestații. Regulamentul la etapa județeană în privința contestațiilor este destul de păcătos. Profesorul care corectează contestația nu știe nota pusă la prima corectură. Acesta ar trebui să o vadă, deoarece ar fi un punct de plecare.

B.Ș.P.: Care sunt principalele proiecte sau obiective pe care doriți să le realizați în viitor în cariera academică, dar și în activitatea din cadrul SSMR?

Prof. R.G.: De anul viitor mă voi axa doar pe Societate. Nu cred că voi mai preda, doar voi participa la conferințe și lucruri de tipul acesta. La Societate vreau să pregătesc terenul pentru o împrospătare a conducerii ei. Există și probleme administrative, deoarece Universitatea va intra în renovare și va trebui să ne mutăm, ceea ce va însemna, probabil, o pierdere la vânzarea „Gazetei Matematice”.

B.Ș.P.: Care este matematicianul care v-a impresionat profund, dincolo de contribuțiile sale științifice? Ce aspecte ale personalității sau muncii sale v-au făcut o impresie deosebită?

Prof. R.G.: Am întâlnit matematicieni geniali, în fața cărora rămâi perplex văzând modul în care gândesc și își imaginează lucrurile, oameni care inventează matematică ore întregi la tablă. De exemplu, profesorul meu, de care am fost cel mai mult legat și care m-a impresionat cel mai tare, domnul Ciprian Foia. Ne ținea un seminar în care prezenta aspecte de matematică neelementară pe care le fabrica pe loc. El nu învățase demonstrațiile teoremelor respective, le producea pe loc. Câteodată, dacă nu îi ieșea, ne spunea să luăm o pauză un sfert de oră, se plimba puțin pe coridor și ne spunea apoi: «Gata, hai că mi-a ieșit!».

B.Ș.P.: În încheiere, având în vedere că revista „Zări Alb Astre” promovează cultura și știința, ne-ar face plăcere să ne recomandați o problemă de matematică interesantă, care să capteze atenția cititorilor noștri.

Prof. R.G.: Există într-un plan n drepte în poziție normală (nu există trei concurente și nici paralele), se formează niște regiuni în plan. Trebuie arătat că această hartă poate fi colorată cu două culori, astfel încât două regiuni vecine (care au cel puțin un segment comun) nu au aceeași culoare.

***

Simțindu-mă onorat să pot purta un dialog atât de deschis cu o personalitate de un asemenea calibru din domeniul matematicii românești și mulțumindu-i domnului profesor Radu Gologan pentru timpul acordat, îi invit pe mirciștii pasionați de matematică să-și ia creioanele colorate și să rezolve problema.

Citește și: Sfântul contact

Căutătoarea de excelență (Chestionar din Zare-n Zare)

Posted on 10/02/202510/02/2025 by REDACȚIA

Ne întoarcem la inspiratorul nostru, Marcel Proust, citând un enunț emblematic despre neliniștile noastre de exploratori: „Adevărata călătorie de descoperire este aceea în care nu cauți noi peisaje, ci o nouă perspectivă din care să vezi lumea.”. Vă îndemnăm să cădem pe gânduri în preajma acestui gând, alături de d-na directoare adjunctă Janetta Daniela Bărăitaru, profesoară de limba franceză. Deci, o proustiană? Rămâne de văzut. Aflată, ca și noi, în căutarea timpului nerisipit, a răspuns cu gentilețe chestionarului, fapt pentru care îi suntem recunoscători.

Cuvântul care vă caracterizează cel mai bine?

Perseverența

Conceptul-cheie al filosofiei dumneavoastră de viață?

Excelența prin muncă bine făcută

Un dicton/ proverb în care credeți?

Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

Care sunt principala dumneavoastră calitate și principalul defect?

Calitate: Exigența. Defect: Perfecționismul dus uneori la extrem.

Cu ce calitate ați vrea să vă fi născut?

Plăcerea de a vorbi în public

Despre ce ați putea vorbi ore în șir?

Subiecte de politică actuală și istorie

Cel mai mare succes personal care poate fi făcut public?

Contribuția la dezvoltarea Colegiului Național „Mircea cel Bătrân” ca instituție de elită, recunoscută pentru excelența academică, precum și organizarea și promovarea unor proiecte de anvergură sau rezultatele elevilor mei la concursuri naționale/ internaționale.

Cel mai mare eșec personal care poate fi făcut public?

Momentele în care am lăsat perfecționismul să îmi întârzie deciziile

Ce apreciați cel mai mult la oameni, într-un cuvânt?

Onestitatea

Ce prețuiți cel mai mult la un prieten?

Loialitatea

Sunteți credincios sau ateu, activ sau contemplativ, un revoltat sau un conformist?

Credincioasă, dar nu bigotă, activă și uneori revoltată

Preferați programul de dimineață sau de după-amiază?

Programul de dimineață

Preferați să scrieți cu pixul sau cu stiloul?

Cu stiloul

Care este locul dumneavoastră preferat din „Mircea”?

Sala festivă, un simbol al excelenței și al tradiției

Care este capitolul din materia dumneavoastră pe care vă place cel mai mult să-l predați?

Aspecte care țin de studiul contrastiv al limbii române și franceze

Dar cel mai puțin?

Subiectele prea tehnice sau abstracte, care sunt greu de conectat cu realitatea

Care credeți că este cea mai importantă calitate a unui profesor bun?

Pasiunea pentru educație și empatia față de elevi

Descrieți într-un cuvânt atmosfera din „Mircea”.

Dinamism

Descrieți într-un cuvânt atmosfera din cancelarie.

Colaborare

Ce materie v-a plăcut cel mai mult ca elev (în afară de cea pe care o predați)?

Istoria

Ce materie v-a displăcut cel mai mult ca elev?

Fizica

Ce prețuiți cel mai mult la un elev?

Curiozitatea intelectuală

Care este greșeala din partea unui elev care vă inspiră cea mai mare indulgență?

Întrebările naive, dar sincere

Ce dezaprobați cel mai mult la un elev?

Lipsa de respect

Numiți un defect pe care îl aveați ca elev.

Încăpățânarea

Care este cel mai mare regret din timpul școlii?

Că nu am profitat mai mult de toate oportunitățile extracurriculare

Dacă ați fi acum elev la „Mircea” la ce activități din afara programului v-ar plăcea să participați? (de exemplu: cluburi, trupa de teatru, cor, funcții CȘE, EPAS, echipe sportive etc.)

Cluburile de dezbateri și teatrul

În ce bancă v-ați așeza ca elev?

În prima bancă, pentru a fi mai aproape de profesor

Ce v-ar lipsi ca actual elev la CNMB?

O curte mai mare pentru recreație

Care este evenimentul/ perioada din istorie care vi se pare cel/ cea mai interesant/-ă?

Epoca Renașterii

Care sunt eroii dumneavoastră preferați din cărți/ filme (trei nume)?

Elizabeth Bennet (Mândrie și Prejudecată), Jean Valjean (Mizerabilii), Atticus Finch (Să ucizi o pasăre cântătoare).

Un erou din viața reală?

Părinții mei

Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai importantă valoare socială?

Respectul

Ce vă face cel/cea mai fericit/-ă?

Să văd elevii progresând și având succes

Ce vă întristează cel mai mult?

Situația grea a altora

Care sunt: ziua preferată din săptămână, luna preferată din an, anotimpul preferat?

Ziua: luni. Luna: martie. Anotimpul: primăvara

Care sunt: genul de muzică preferat, sportul preferat, personalitatea pe care o admirați?

Muzică pop, gimnastică, Marie Curie

Care sunt: zeul grec preferat, cartea preferată, filmul preferat?

Zeul: Atena. Cartea: „Mizerabilii” de Victor Hugo. Filmul: „Forrest Gump”

Care sunt: animalul preferat, culoarea preferată, mâncarea preferată?

Animal: delfin. Culoare: albastru. Mâncare: salată de boeuf

Trei activități de timp liber care vă fac plăcere?

Lectura, plimbările pe malul mării, vizitarea muzeelor

Copacul pe care l-ați planta, floarea pe care ați răsădi-o și clădirea pe care ați înălța-o?

Un stejar, o lalea, o bibliotecă modernă

Cel mai impresionant loc pe care l-ați vizitat?

Catedrala Notre-Dame din Paris

Dacă nu trăiați în România, unde v-ar fi plăcut să trăiți?

În Portugalia

Dacă nu ați fi devenit profesor, ce v-ar fi plăcut să fiți?

Arhitect sau scriitor

Dacă ați călători în timp, ce ați alege: trecutul sau viitorul?

Trecutul

Ce aspect din societatea constănțeană vă place și ce vă revoltă?

Îmi place spiritul marin al orașului; mă revoltă nepăsarea față de trecutul istoric al orașului.

Cum definiți inteligența naturală și prostia artificială?

Inteligența naturală: capacitatea de adaptare. Prostia artificială: rigiditatea gândirii.

Cum ați descrie viitorul omenirii în trei cuvinte?

Provocări, progres, incertitudine

Ce titlu ați da portretului rezultat din acest chestionar?

„Căutătoare de excelență”

Transmiteți un mesaj scurt cititorilor „Zări Alb Astre”.

Respectați munca, onorați cunoașterea, visați măreț!

Citește și: Conspiraționiștii

Să aduci infinitul mai aproape – Interviu cu LIVIU PĂUNESCU

Posted on 20/01/202520/01/2025 by Bogdan Ștefan PAVEL

LIVIU PĂUNESCU (dreapta), alături de Mihai FULGER, Ramazan BIRANT și Cezar LUPU (toți foști mirciști), membri în Comisia Olimpiadei Internaționale de Matematică (Cluj, 2018)

Pasiunea pentru o materie poate deveni rapid fundația pe care oamenii își construiesc traiectoria profesională. Totodată, sprijinul unei persoane potrivite, venit la momentul oportun, poate transforma un vis în realitate.

Un astfel de exemplu este Liviu Păunescu. Acum 30 de ani era un elev ambițios și deosebit de talentat, animat de o pasiune profundă pentru matematică, dornic să înțeleagă tainele acestui domeniu și să devină unul dintre cei mai buni. Iată câteva dintre rezultatele obținute în perioada mircistă, sub coordonarea profesorului Stan Sava:

Premiul al II-lea la Concursul Internațional de Matematică „Tuymaada”, Yakutsk (Republica Saha/ Federaţia Rusă), 2000;
Premiul I și Medalia de Aur la Olimpiada Balcanică de Matematică, Belgrad (Serbia), 2001;
Premiul al III-lea și Medalia de Bronz la Olimpiada Internațională de Matematică, Washington (SUA), 2001.

Astăzi, Liviu Păunescu este cercetător științific la Institutul de Matematică al Academiei Române, fiind recunoscut pentru contribuțiile sale valoroase în domeniu.

Vă invit să aflați mai multe despre Liviu citind răspunsurile la întrebările pe care i le-am adresat.

B.Ș.P. Pentru început, am dori să aflăm mai multe despre tine și despre parcursul pe care l-ai avut din anii de liceu până în prezent.

L.P. Am urmat Facultatea de Matematică, Universitatea București, în perioada 2002-2006. A doua zi după examenul de licență, am dat concurs pentru o poziție la Institutul de Matematică al Academiei Române „Simion Stoilow”, care este și în prezent locul meu de muncă. Studiile masterale le-am făcut la Școala Normală Superioară București, o instituție fondată de Nicușor Dan și Sergiu Moroianu, cei care au înființat și partidul USB, devenit apoi USR.

După aceea, am avut un traseu european :). În perioada 2007-2010 am fost la Roma pentru doctorat, iar în 2011-2012 la Viena, cu o poziție post-doctorală. De atunci m-am întors în țară, dar am ținut legături strânse cu grupul de la Viena.

B.Ș.P. Ne poți povesti despre experiențele tale ca elev al Colegiului Național „Mircea cel Bătrân”? Care era atmosfera din mediul mircist acum 20 de ani?

L.P. Trebuie să înțelegem că perspectiva mea este diferită. Pentru mine, Olimpiada de Matematică era un mod de viață în acea perioadă. Nu erau importante Crăciunul, Paștele, semestrele… Tot calendarul meu era în jurul Olimpiadei naționale. Activitățile mele depindeau aproape exclusiv de numărul de săptămâni rămase până la Națională. Acel moment reprezenta Revelionul meu.

În schimb, fiind olimpic, nu am resimțit niciodată presiunea notelor și profesorii erau înțelegători cu mine. De exemplu, după Națională, cel puțin o lună eram plecat la București pentru lotul național. Când mă întorceam, eram în urmă cu materia, cu notele, dar nu simțeam presiuni din partea nimănui.

Îmi amintesc cu plăcere de multe ore, care mi-au oferit un transfer excepțional de informație. Am venit la „Mircea” să învăț matematică, dar am învățat multe alte materii, în special româna, ceea ce a fost o surpriză imensă. Per total, îmi amintesc de o atmosferă relaxată și de un grup de oameni în care fiecare excela în felul lui.

B.Ș.P. Ce ți-a influențat cel mai mult deciziile în acea perioadă, ce ți-a ghidat drumul în carieră? Există vreo decizie pe care o consideri decisivă pentru cariera și viața ta?

L.P. Cum în liceu mi-a plăcut mult și informatica, una dintre cele mai grele decizii a fost, la sfârșitul liceului, legată de cariera pe care să o aleg: vreau cercetare în matematică sau o carieră de programator? Beneficiile carierei de programator erau evidente atunci, mai mult decât acum. În final, am ales matematica, nu pentru că mi-ar fi plăcut mai mult decât programarea, ci pentru că mi-am dat seama că aș regreta mai mult că nu am făcut matematică decât aș putea să regret acum că nu am făcut programare.

B.Ș.P. Domeniul matematicii, căruia ți-ai dedicat o mare parte din viață, este unul provocator și fascinant. Cum a început pasiunea ta pentru acest domeniu?

L.P. Am știut destul de repede că am o înclinație pentru matematică, adică din ciclul primar. Începând cu clasa a V-a am făcut meditații în familie, cu unchiul meu, Mihai Tomescu, și fiica lui, Iulia, care mi-a fost colegă din clasa I până în clasa a XII-a. Nivelul era foarte ridicat, Iulia putea să aibă și ea o carieră la Olimpiada de Matematică, dacă nu nimerea în acea „generație de aur”, despre care sunt sigur că o să mai vorbim. În acest context mi-am format și gândirea matematică, care e un fel de „secret al meseriei”. Ar fi mult de vorbit despre acest „secret al meseriei”.

Tot din clasa a V-a am început să particip la concursuri. Am câștigat primul meu concurs în Constanța, ceea ce a reprezentat, desigur, o motivație. L-am ratat complet pe al doilea, în Mangalia, ceea ce mi-a trezit o spaimă care m-a urmărit tot timpul, dar și un gol pe care am vrut să-l umplu prin alte rezultate.

Cred că ce vreau să spun în final este că, dacă într-un domeniu ești mai bun decât ți se cere și apar rezultate la concursuri, e imposibil să nu dezvolți o pasiune.

B.Ș.P. Ai avut rezultate extraordinare la olimpiadele de matematică. Te simțeai o vedetă/ erai tratat ca atare sau care erau trăirile prilejuite de aceste succese?

L.P. Îmi amintesc de cuvintele Doamnei Cîrligeanu din primul meu interviu în revista „Zări Alb Astre”: „Dacă nu ar fi caracterizat de modestia și exigența specifice marilor talente, și-ar revendica drepturile de vedetă a liceului”. Cuvinte mult prea frumoase ca să le stric acum spunând că mă simțeam o vedetă…

De fapt, statutul de vedetă îl resimțeam ca pe o presiune ce mă afecta în concursuri. Au fost cazuri când mă lăsăm dus de val și ratam următorul concurs. Așadar, parte din pregătirea mea psihologică, extrem de importantă la olimpiadele școlare, era să mă detașez de astfel de gânduri. Presupun că oamenii mă tratau ca pe o vedetă și considerau reacția mea ca fiind modestie. În realitate, „modestia” era o necesitate.

Făceam parte dintr-un colectiv foarte bun. La un moment dat, eram 20 de oameni din clasa mea angrenați în olimpiadele școlare. Nu ni se părea ceva special să fii olimpic. A existat și rivalitatea dintre mine și Mihai Fulger, începută cu mult înaintea liceului, o rivalitate care ne-a solicitat și ne-a format pe amândoi. Am obținut aceste rezultate împreună. Când se vorbea despre Olimpiada de Matematică, tot timpul se vorbea despre Fulger și Păunescu. Nu trebuie să îl uitam pe Andrei Laza, care a venit în Constanța în clasa a IX-a, dar în unii ani a obținut rezultate mai bune decât „cei doi”. Nu cred că se supără nimeni dacă spun că am fost una dintre cele mai competitive generații ale Constanței.

B.Ș.P. Ai absolvit Colegiul „Mircea” în anul 2002. Cum percepi acum perioada liceului, mai ales orele de matematică? Există o amintire din liceu care ți-a rămas deosebit de dragă?

L.P. Nu știu cum se desfășoară acum orele, dar în acea perioadă, pentru a vorbi în timpul orei, trebuia să ridicăm două degete și să primim aprobarea profesorului. La ora de matematică, în schimb, eu aveam privilegiul de a întrerupe ora fără sa mai ridic mâna, când consideram că este nevoie. Altfel, la orele de matematică eu lucram problemele mele, de obicei.

Ca amintire, aș evoca momentul în care am dat examen la Centrul de Excelență, un program guvernamental organizat pe când eram deja în clasa a XII-a. Supraveghetoarea avea datoria să colecteze taxa de înscriere de 10 lei. Când a ajuns la mine, mi-am spus numele și am înmânat regulamentar cei 10 lei. Mi-a cerut să repet numele, am făcut asta, după care m-a întrebat dacă știu că există un olimpic cu același nume. Am dat din cap că „da”, dar din sală s-a strigat „Păi, el e!”. La care supraveghetoarea, foarte exaltată, a exclamat: „Ooooo, Liviuuu! Te-am văzut la televizor!”.

B.Ș.P. Unul dintre conceptele matematice pe care le-ai studiat în detaliu este cel al „obiectelor sofice”. Cum ai explica acest concept într-un mod accesibil unui elev de liceu?

L.P. Analiza matematică, în esență, înseamnă aproximarea unor obiecte dificile folosind obiecte ușoare. Aproximăm numărul irațional pi, un obiect dificil, folosind numere raționale, care sunt mai ușoare; aproximăm funcții continue folosind polinoame, ca în seriile Taylor, de exemplu. De obicei, este vorba de a aproxima un obiect infinit într-un anume sens cu obiecte finite. Numărul pi are o infinitate de zecimale, nici nu putem să îl scriem, de asta folosim o notație specială pentru el. Numere raționale pe care le folosim în aproximarea lui au un număr finit de zecimale, cum sunt 3,14 sau 3,1415. O funcție continuă, în general, poate fi descrisă doar de un număr infinit de parametri. O aproximăm cu polinoame, ce pot fi descrise prin numărul finit de coeficienți pe care îl au.

Un obiect infinit, de obicei un grup, este sofic dacă elementele lui pot fi aproximate de permutări finite. Imaginați-vă că avem un număr infinit de cutii, numerotate de la 1 la infinit. Le aranjăm în câteva moduri și ne uităm la cum interacționează aceste aranjări între ele. Întrebarea este dacă aceste interacțiuni le putem aproxima folosind doar un număr finit de cutii și aranjamente cu ele.

B.Ș.P. Mulți elevi din CNMB sunt interesați de o carieră în cercetarea matematică. Cum ai descrie experiența ta în acest domeniu? Ce provocări și satisfacții presupune el?

L.P. Mă bucur să aud că mulți elevi sunt interesați de cercetare. Am avea foarte mult de vorbit aici. Cercetarea începe cu un doctorat, pe care îl faci cu un profesor coordonator. Este necesar ca profesorul să fie un lider în domeniul lui sau să îi cunoască personal pe liderii domeniului. În orice caz, este nevoie să fie la zi cu ce se întâmplă pe acea „felie” din domeniu. Ideal ar fi să beneficiezi și de o bursă, care îți permite să călătorești la conferințe, pentru ca și tu să ajungi să cunoști atât domeniul, cât și oamenii ce lucrează în el. După doctorat, începe dansul pozițiilor post-doctorale, poziții pe durata limitată de 1-3 ani, ce pot presupune schimbarea orașelor, țărilor sau chiar a continentelor. Scopul final este găsirea unei poziții academice permanente. Partea rea este că în mai toate grupurile de cercetare sunt câțiva doctoranzi și post-doctoranzi și doar 1-2 profesori cu poziții permanente. Așadar, nu toți cei care fac doctorat rămân în mediul academic. Partea bună este că un doctorat în matematica este un plus în CV-ul oricui. Sunt multe servicii pe care cei cu doctorat în matematică le obțin mai ușor: mediul bancar, institute de statistică, securitate informatică – criptografie etc. În Europa de Est avem noroc cu institutele de matematică, ce oferă poziții permanente la terminarea masteratului.

Legat de provocări, nu există o singură rețetă de succes în cercetare și fiecare cale are provocările ei. Unii cercetători știu foarte multă matematică și pot găsi legături între diverse noțiuni. Alții au o înțelegere mai clară a „feliei” lor și pot pune un raționament într-o altă lumină. Eu fac parte din această a doua categorie. Mie tot timpul mi-a fost greu să învăț matematică, ceea ce poate părea surprinzător. Și în timpul liceului, în grupul nostru de olimpici, eram printre ultimii care învățau un concept. De aceea le datorez atât de mult colegilor mei: „furam” de la ei matematică. Principala provocare pentru mine este ca atunci când învăț, totuși, o noțiune să o interiorizez cât mai mult și să știu tot ce poate fi știut despre ea.

Într-un fel, o demonstrație e un joc de puzzle. Avem piesele: teoreme, leme, diverse trucuri știute etc. Vrem să construim o poză, adică un șir de raționamente, folosind aceste piese. Unii cercetători au memorie bună, știu multe piese și pot crea multe poze cu ele. Alții avem mai puține piese, dar încercăm să le înțelegem mai bine, le îmbinăm în alte moduri și ne creăm pozele în felul acesta. Iar alții, desigur, au și o memorie bună și o înțelegere bună. Aceștia trebuie luați la bătaie.

La categoria „satisfacții”, aș spune: să rezolvi o problemă, să înțelegi un fenomen care te-a chinuit, dar acum îți este clar și, în plus, este ceva nou, care nu se știa înainte. Dar, în final, cel mai valoros premiu este că faci ceva care îți place.

B.Ș.P. Ai avut ocazia să studiezi și să lucrezi în unele dintre cele mai mari orașe din Europa. Ce crezi că ar trebui să învățăm noi, românii, pentru a ne dezvolta mai mult din punct de vedere științific?

L.P. Trebuie să învățăm să fim o destinație atractivă, în special pentru tineri. E cumva aceeași situație ca în sport. De ce echipele noastre nu obțin rezultate când joacă cu echipe din Vest? Și ce ar trebui făcut ca să schimbăm asta? Sincer, nu știu exact. E clar că sunt și diferențele economice, dar, în același timp, e greu să atragi jucători buni când campionatele noastre au nivelul pe care îl au.

La fel și în cercetare. Studenții noștri pleacă, își fac doctorate afară și e greu să atragi studenți buni care să-și facă doctoratul aici. Apoi, există și problema plagiatelor și a falselor reviste de cercetare. Acestea fiind spuse, totuși situația s-a îmbunătățit și se va îmbunătăți, dar se pare că e nevoie de timp, mai mult decât am vrea. Treptat, din punct de vedere economic diferențele Vest-Est se vor reduce și mai mult. Sper să avem și din punct de vedere politic posibilitatea să valorificăm aceste schimbări.

B.Ș.P. Ai ales să profesezi în România. Ne poți împărtăși motivele acestei decizii?

L.P. Sunt multe motive. Datorez mult și Institutului, unde am o poziție permanentă, care tot timpul m-a așteptat când am fost plecat. Există, desigur, și motive personale ce țin de familie și prieteni. Este vorba și despre personalitatea mea, care a făcut să îmi fie greu să mă integrez „printre străini” sau să învăț încă o limbă străină.

Dar, cum am spus, putem recunoaște și că situația s-a îmbunătățit mult în România în acești 20 de ani, în timp ce Europa de Vest și Statele Unite nu au mers neaparat în direcția bună, mai ales din punctul de vedere al mediului academic.

B.Ș.P. Cum vezi impactul inteligenței artificiale și al noilor tehnologii asupra matematicii și cercetării în acest domeniu?

L.P. Fac parte din categoria celor care consideră că IA va produce într-adevăr o revoluție, dar este, în același timp, și o bulă. Nu cred că IA-ul va fi ceea ce mulți dintre promotorii acestei tehnologii cred că va fi. Și numele este ales bine, pentru marketing, dar este inexact. Un nume mai corect ar fi IQ artificial sau doar recunoaștere de modele (pattern recognition).

Acestea fiind spuse, cred că IA-ul va avea impact în cercetarea matematică. De exemplu, în momentul acesta durează ore sau chiar zile să afli ce s-a studiat pe o anumită problemă, și asta având cea mai puternică unealtă de informare din istoria umanității: Internetul. Nu vreau să îmi imaginez cum arăta cercetarea în secolele trecute, fără acest instrument! Astăzi mi-ar fi util să întreb IA-ul, de pildă, care este stadiul de cercetare pe cutare problemă și să îmi dea o listă cu articolele relevante publicate. Dar în acest moment IA-ul nu e capabil de așa ceva.

Ce ar mai putea să facă IA-ul este să aplice raționamente dintr-un domeniu pe o cu totul altă problemă. De exemplu, avem Problema 1, de algebră, care e rezolvată. Raționamentele necesare sunt ușor de văzut. Apoi avem Problema 2, de geometrie, nerezolvată. Rezolvarea acesteia este foarte similară cu rezolvarea celei de algebră, dar în acest context și limbaj, raționamentele sunt foarte greu de văzut de către un om. Un algebrist, care știe rezolvarea Problemei 1, poate ar reuși să o facă. Dar matematica, după secole de cercetare, este acum atât de ramificată, că s-ar putea ca niciun om să nu ajungă să știe atât de multă matematică încât să se întâlnească cu ambele probleme în cariera lui. Aici poate interveni IA-ul, care să vadă legăturile dintre cele două probleme și să adapteze rezolvarea primeia la cea de-a doua. Pare foarte îndepărtat momentul în care se poate întâmpla așa ceva, dar IA-ul a mai produs surprize.

B.Ș.P. De-a lungul anilor, cu siguranță ai întâlnit oameni remarcabili, care te-au impresionat prin inteligența sau viziunea lor. Care este prima persoană de acest tip care îți vine în minte? În ce mod te-a influențat și ce impact a avut asupra ta?

L.P. Trebuie să o menționez, desigur, pe Doamna Cîrligeanu. Am învățat că literatura este altceva decât memorare de comentarii. Am văzut ce înseamnă poezia, când un text este într-adevăr o poezie sau doar o versificare. Am înțeles rolul filozofiei în cunoașterea umană, care pentru mine atunci însemna doar matematică. De fapt, cel mai important impact asupra mea l-a avut această descoperire: cunoașterea umană nu înseamnă doar matematică. Poate părea banal pentru oricine altcineva, dar pentru mine în liceu a însemnat enorm. Mulțumesc!

B.Ș.P. Ai avut vreodată momente de îndoială sau provocări majore în carieră? Cum le-ai depășit?

L.P. Cu toții avem momente grele. Cel mai important este să îți amintești că îți place ceea ce faci. Sunt, desigur, momente în care totul pare imposibil, că nu o să reușești să spui ceva relevant despre problema la care lucrezi, că nu ești suficient de bun pentru meseria asta, că nu merită să mai încerci. În aceste momente trebuie să te uiți la lucrurile bune. Îți amintești că îți place ce faci, îți amintești de trăirile pe care le-ai avut cândva și că, indiferent de ce se întâmplă, o să te bucuri de matematică. Atunci când am reușit să intru în această stare, am obținut cele mai puternice rezultate.

B.Ș.P. Cum reușești să menții un echilibru între viața personală și cea profesională, mai ales într-un domeniu atât de intens?

L.P. Să clarificăm ce înseamnă „intens” aici. Nu suntem sportivi de performanță, să avem un program fix și o dietă strictă. Pe de altă parte, când lucrez la o problemă, eu unul trebuie să am în minte doar acea problemă. Sunt perioade de două-trei luni mai intense, dar orice serviciu necesită găsirea unei balanțe între viața personală și cea profesională. Nu simt că cercetarea mi-a afectat viața personală.

B.Ș.P. Dincolo de matematică, sunt convins că ai și alte pasiuni. Ne poți spune câte ceva despre acestea? În ce fel au contribuit ele la dezvoltarea ta?

L.P. Dansul latino și poezia. Când dansez, citesc poezie sau fac cercetare în matematică (nu doar matematică), simt că aceeași parte din creierul meu funcționează. Revenind la piesele de puzzle, toate cele trei domenii sunt despre a îmbina piesele de puzzle într-un mod în care să „rimeze”. La dans, piesele sunt diferiții pași pe care îi învățăm și apoi îi îmbinăm într-un mod care „să rimeze” cu muzica; la poezie, piesele sunt cuvintele și ideile care „din coadă au să sune”. Legat de dezvoltare, pe mine pasiunile m-au învățat importanța emoțiilor în experiența pe care o avem aici. În plus, reprezintă o modalitate de a lucra cu tine: dansul înseamnă și condiție fizică, o poezie bună îți transmite o idee sau te face să te gândești la o temă.

B.Ș.P. Ce carte, film sau altă formă de artă te-a inspirat cel mai mult de-a lungul timpului?

L.P. Star Wars, cele 6 filme, dar în special trilogia nouă, adică episoadele 1-3. Cu filmele acestea am crescut, sunt multe lecții pe care eu de acolo le-am învățat. De exemplu, faptul că frica este sursa emoțiilor negative, ca mânia, ura, invidia, care conduc la suferință. Totodată, putem învața din aceste filme cum o democrație ajunge să fie o dictatură și cât de greu este apoi să revii la democrație. O democrație cade pentru că cineva (Sith) generează crize pentru ca oamenii să accepte false soluții, care altfel ar fi de neacceptat, în timp ce oamenii puternici (Jedi), care ar putea să opreasca aceste evenimente, nu recunosc pericolul și se complac în puterea lor. Totul în aplauzele publicului!

B.Ș.P. Dacă ar fi să rezumi într-un singur mesaj ce ai învățat din cariera și experiențele tale, ce le-ai transmite generațiilor viitoare?

L.P. Găsiți balanța între emoții și rațiune! Suntem creaturi emoționale, dar matematica ne ajută să ne formăm și gândirea rațională. Dacă vei lua decizii doar emoțional, mai devreme sau mai târziu îți ratezi viața. Ignorarea rațiunii vine cu un cost. Dacă iei doar decizii raționale, mai devreme sau mai târziu vei acumula regrete. Și emoțiile se răzbună. Ce înseamnă balanța, e subiectiv pentru fiecare. Un alt mod de a spune același lucru: e important să îți asculți emoțiile, dar să le controlezi folosind rațiunea, nu să te lași controlat de ele.

I-am mulțumit lui Liviu Păunescu pentru timpul acordat și pentru că a împărtășit cu noi detalii despre drumul său spre succes. Liviu reprezintă o sursă de inspirație pentru orice elev, demonstrând că talentul, munca și pasiunea sunt ingredientele esențiale ale reușitei.

Citește și: În căutarea punctelor fixe

Schiță (Chestionar din Zare-n Zare)

Posted on 12/12/202412/12/2024 by REDACȚIA

Stăm mereu la pândă, cu degetul pe trăgaciul Chestionarului, gata să lansăm tirul celor 50 de întrebări, iar de această dată l-am luat în cătare pe dl. profesor de fizică Lucian OPREA, pe care cine nu-l cunoaște? Dar poate că nu-l cunoaște chiar atât de bine, iar cele ce urmează sunt o potrivită ocazie de a compensa. Din păcate, chiar dumnealui ne-a temperat elanul detectivistic, informându-ne că ce-am primit e doar o „schiță”, drept care am regretat că nu am formulat încă vreo 100-200 de întrebări. Dar ținem aproape.

Cuvântul care vă caracterizează cel mai bine?

Viu

Conceptul-cheie al filosofiei dumneavoastră de viață?

Onestitate

Un dicton/ proverb în care credeți?

Autoritatea este reciproca responsabilității.

Care sunt principala dumneavoastră calitate și principalul defect?

Dăruiesc cu ușurință, primesc cu dificultate.

Cu ce calitate ați vrea să vă fi născut?

Atenția

Despre ce ați putea vorbi ore în șir?

Despre orice

Cel mai mare succes personal care poate fi făcut public?

Obținerea prin concurs a calității de profesor la „Mircea”

Cel mai mare eșec personal care poate fi făcut public?

Neputința de a-i putea ajuta mai mult pe doi oameni foarte dragi

Ce apreciați cel mai mult la oameni, într-un cuvânt?

Onestitatea

Ce prețuiți cel mai mult la un prieten?

Libertatea interioară

Sunteți credincios sau ateu, activ sau contemplativ, un revoltat sau un conformist?

Mai degrabă echilibrat, între extremele de mai sus.

Preferați programul de dimineață sau de după-amiază?

Nu am preferințe.

Preferați să scrieți cu pixul sau cu stiloul?

Cu stiloul, dacă pot alege.

Care este locul dumneavoastră preferat din „Mircea”?

În clasă sau cu câțiva prieteni afară, în pauză.

Care este capitolul din materia dumneavoastră pe care vă place cel mai mult să-l

predați?

Termodinamica

Dar cel mai puțin?

Semiconductori

Care credeți că este cea mai importantă calitate a unui profesor bun?

Să ofere și din ceea ce este el însuși, nu doar din ceea ce știe.

Descrieți într-un cuvânt atmosfera din „Mircea”.

Destinsă

Descrieți într-un cuvânt atmosfera din cancelarie.

Colegială

Ce materie v-a plăcut cel mai mult ca elev (în afară de cea pe care o predați)?

Matematica și literatura (egal)

Ce materie v-a displăcut cel mai mult ca elev?

Socialismul științific

Ce prețuiți cel mai mult la un elev?

Implicarea

Care este greșeala din partea unui elev care vă inspiră cea mai mare indulgență?

Folosirea inadecvată a unor termeni

Ce dezaprobați cel mai mult la un elev?

Violența și minciuna

Numiți un defect pe care îl aveați ca elev.

Aroganța

Care este cel mai mare regret din timpul școlii?

Desființarea școlilor complete (clasele I – XII) când eram în clasa a X-a.

Dacă ați fi acum elev la „Mircea” la ce activități din afara programului v-ar plăcea să

participați? (de exemplu: cluburi, trupa de teatru, cor, funcții CȘE, EPAS, echipe sportive etc.)

Teatru, volei, șah

În ce bancă v-ați așeza ca elev?

Undeva în primele rânduri

Ce v-ar lipsi ca actual elev la CNMB?

Un club de bridge

Care este evenimentul/ perioada din istorie care vi se pare cel/ cea mai interesant/-ă?

Renașterea

Care sunt eroii dumneavoastră preferați din cărți/ filme (trei nume)?

Arthur Meursault („Străinul” – Albert Camus), Ender Wiggins („Vorbitor în numele morților” – Orson Scott Card), Paul Atreides („Dune” – Frank Herbert)

Un erou din viața reală ?

Mahatma Gandhi

Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai importantă valoare socială?

Educația

Ce vă face cel/ cea mai fericit/ -ă?

Existența prietenilor

Ce vă întristează cel mai mult?

Minciuna

Care sunt: ziua preferată din săptămână, luna preferată din an, anotimpul preferat?

Vineri, aprilie, iarna

Care sunt: genul de muzică preferat, sportul preferat, personalitatea pe care o admirați?

Rock, Snooker, Leonardo da Vinci

Care sunt: zeul grec preferat, cartea preferată, filmul preferat?

Atena, Seria „Fundației” – Asimov, Braveheart

Care sunt: animalul preferat, culoarea preferată, mâncarea preferată?

Delfinul, verdele, sarmalele

Trei activități de timp liber care vă fac plăcere?

Întâlnirea cu prieteni, cititul, jocurile de construit

Copacul pe care l-ați planta, floarea pe care ați răsădi-o și clădirea pe care ați înălța-o?

Bradul, Floarea de colț, o școală

Cel mai impresionant loc pe care l-ați vizitat?

Apusenii

Dacă nu trăiați în România, unde v-ar fi plăcut să trăiți?

În Canada

Dacă nu ați fi devenit profesor, ce v-ar fi plăcut să fiți?

Scriitor

Dacă ați călători în timp, ce ați alege: trecutul sau viitorul?

Viitorul

Ce aspect din societatea constănțeană vă place și ce vă revoltă?

Comuniunea etniilor// Mercantilismul

Cum definiți inteligența naturală și prostia artificială?

Măsura adaptabilității ființelor. Mimetismul ca formă de proliferare a subculturii.

Cum ați descrie viitorul omenirii în trei cuvinte?

Foarte posibil distopic

Ce titlu ați da portretului rezultat din acest chestionar?

Schiță

Transmiteți un mesaj scurt cititorilor „Zări Alb Astre”.

Un gând bun!

Citește și: Pase și pași către succes

Radiografie de moment (Chestionar din Zare-n Zare)

Posted on 28/11/202428/11/2024 by REDACȚIA

Continuăm cu discreție să fim indiscreți, chestionându-i pe profesorii noștri despre una, despre alta, pentru a înțelege mai bine cine sunt ei și (dacă avem noroc) ce vor de la noi. Ne-am trimis de această dată cei 50 de porumbei voiajori către d-na profesoară de biologie Loredana TĂNASE care, cu talent și abnegație, a răspuns mesajelor purtate de ei, fapt pentru care îi mulțumim. Frumos.

Cuvântul care vă caracterizează cel mai bine?

Energie

Conceptul-cheie al filosofiei dumneavoastră de viață?

Ajută-te singur…?

Un dicton/ proverb în care credeți?

Nu poți evita o problemă fără să treci prin ea.

Care sunt principala dumneavoastră calitate și principalul defect?

Calitate?… (cu riscul de a mă repeta ) – energia cu care mă implic în a face lucrurile. Defect – prea multă energie (câteodată), care îi poate obosi pe cei din jur.

Cu ce calitate ați vrea să vă fi născut?

Mai multă răbdare

Despre ce ați putea vorbi ore în șir?

Sunt iubitoare de animale și o iubitoare a naturii… Aș putea povesti mult despre câini.

Cel mai mare succes personal care poate fi făcut public?

E devreme să răspund; reveniți cu întrebarea când voi fi în prag de pensionare.

Cel mai mare eșec personal care poate fi făcut public?

Faptul că nu mi-am putut continua activitatea sportivă de performanță începută cândva.

Ce apreciați cel mai mult la oameni, într-un cuvânt?

Onestitatea

Ce prețuiți cel mai mult la un prieten?

Sinceritatea

Sunteți credincios sau ateu, activ sau contemplativ, un revoltat sau un conformist?

Credincioasă, fără patimă

Preferați programul de dimineață sau de după-amiază?

Cel de dimineață

Preferați să scrieți cu pixul sau cu stiloul?

Cu stiloul

Care este locul dumneavoastră preferat din „Mircea”?

Cancelaria

Care este capitolul din materia dumneavoastră pe care vă place cel mai mult să-l predați?

Sistemul nervos (clasa a XI-a)

Dar cel mai puțin?

Ăăă… pas!

Care credeți că este cea mai importantă calitate a unui profesor bun?

Empatia

Descrieți într-un cuvânt atmosfera din „Mircea”.

Vibrație!!

Descrieți într-un cuvânt atmosfera din cancelarie.

Incubație (de idei)

Ce materie v-a plăcut cel mai mult ca elev (în afară de cea pe care o predați)?

Muzica

Ce materie v-a displăcut cel mai mult ca elev?

Una pe care am făcut-o în liceu, se numea „Rezistența materialelor”.

Ce prețuiți cel mai mult la un elev?

Curiozitatea științifică

Care este greșeala din partea unui elev care vă inspiră cea mai mare indulgență?

Sunt indulgentă cu elevii care cred că dețin adevărul absolut.

Ce dezaprobați cel mai mult la un elev?

Lipsa respectului

Numiți un defect pe care îl aveați ca elev.

Timiditatea

Care este cel mai mare regret din timpul școlii?

Acela că toate activitățile școlare erau politizate și nu ne puteam afirma adevărata creativitate specifică vârstei.

Dacă ați fi acum elev la „Mircea” la ce activități din afara programului v-ar plăcea să participați? (de exemplu: cluburi, trupa de teatru, cor, funcții CȘE, EPAS, echipe sportive etc.)

Clar – aș face parte din trupa de teatru și aș merge la cor.

În ce bancă v-ați așeza ca elev?

Undeva la mijlocul clasei

Ce v-ar lipsi ca actual elev la CNMB?

Un mini-parc cu verdeață în curtea interioară

Care este evenimentul/ perioada din istorie care vi se pare cel/ cea mai interesant/ -ă?

Unul trăit intens (și) de mine – Revoluția din 1989

Care sunt eroii dumneavoastră preferați din cărți/ filme (trei nume)?

Nu mă pot hotărî; probabil oricare trei personaje din seria „Marvel” – ca profesor, ai nevoie uneori de puterile lor speciale.

Un erou din viața reală ?

Oricare dintre mamele care, chiar și atunci când simt că nu mai pot, mută munții din loc pentru copilul lor.

Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai importantă valoare socială?

Echitatea

Ce vă face cel/ cea mai fericit/ -ă?

Familia

Ce vă întristează cel mai mult?

Suferința vârstnicilor

Care sunt: ziua preferată din săptămână, luna preferată din an, anotimpul preferat?

Prefer anotimpurile mai „răcoroase” (în măsura în care schimbările climei ni le mai oferă), adică primăvară/ toamnă. În decembrie mă simt tot timpul mai bine în pregătirea sărbătorilor de iarnă și prefer oricare dintre zilele săptămânii în care pot face lucruri care îmi aduc bucurie.

Care sunt: genul de muzică preferat, sportul preferat, personalitatea pe care o admirați?

Muzica ușoara in general (pop, rock), atletismul, Barrack O’Bama

Care sunt: zeul grec preferat, cartea preferată, filmul preferat?

Afrodita, „Arta conversației” de Ileana Vulpescu, filmul preferat (până acum): „Avatar”

Care sunt: animalul preferat, culoarea preferată, mâncarea preferată?

Câinele, vișiniul, salatele

Trei activități de timp liber care vă fac plăcere?

Drumețiile montane, lectura, dansul

Copacul pe care l-ați planta, floarea pe care ați răsădi-o și clădirea pe care ați înălța-o?

Teiul, crinul, un centru de îngrijire pentru bătrânii lipsiți de sprijin familial

Cel mai impresionant loc pe care l-ați vizitat?

Acropolele din Atena

Dacă nu trăiați în România, unde v-ar fi plăcut să trăiți?

…Grecia?

Dacă nu ați fi devenit profesor, ce v-ar fi plăcut să fiți?

Interpret muzical

Dacă ați călători în timp, ce ați alege: trecutul sau viitorul?

Viitorul

Ce aspect din societatea constănțeană vă place și ce vă revoltă?

Apreciez implicarea tinerilor bine intenționați și îmi displace profund aerul de suficiență combinat cu rezistența celorlalți.

Cum definiți inteligența naturală și prostia artificială?

Virtute versus păcat

Cum ați descrie viitorul omenirii în trei cuvinte?

Tehnologie, biologie, evoluție

Ce titlu ați da portretului rezultat din acest chestionar?

Radiografie de moment

Transmiteți un mesaj scurt cititorilor „Zări Alb Astre”.

„Te salut, generație în blugi și adidași!” (Florian Pittiș)

Citește și: Despicând maneaua-n două (jumătatea secundă). Motive și simboluri

ECCE HOMO! (Chestionar din Zare-n Zare)

Posted on 28/10/202428/10/2024 by REDACȚIA

Mergând cu îndrăzneală pe urmele lui Marcel Proust și ale celebrului său Chestionar, ne-am gândit și socotit că ar fi interesant să aplicăm hârtia de turnesol în mediul profesoral cnmb-ist ca să revelăm cromatic personalitățile mentorilor noștri. Roșu, albastru sau incolor? Acid, bazic sau neutru?

Am început temerar cu dl director Vasile Nicoară, căruia îi mulțumim că ne-a pus pe încărcata agendă zilnică a domniei-sale și ne-a foarte repede răspuns cele ce urmează.

Cuvântul care vă caracterizează cel mai bine?

Omenie

Conceptul-cheie al filosofiei dumneavoastră de viață?

Umanism și bunătate

Un dicton/ proverb în care credeți?

Bogat este cel care știe că are destul!

Care sunt principala dumneavoastră calitate și principalul defect?

Comunicarea și credulitatea

Cu ce calitate ați vrea să vă fi născut?

De a avea voce artistică

Despre ce ați putea vorbi ore în șir?

Despre istorie și geopolitică

Cel mai mare succes personal care poate fi făcut public?

Primirea „Ordre des Palmes académique” de la Ambasadoarea Franței

Cel mai mare eșec personal care poate fi făcut public?

Nereușita de a le dezvolta tuturor elevilor mei sentimentul patriotic, iubirea de țară

Ce apreciați cel mai mult la oameni, într-un cuvânt?

Altruismul

Ce prețuiți cel mai mult la un prieten?

Optimismul

Sunteți credincios sau ateu, activ sau contemplativ, un revoltat sau un conformist?

Credincios nebisericos, nerevoltat și interiorizat

Preferați programul de dimineață sau cel de după-amiază?

Sunt un matinal

Preferați să scrieți cu pixul sau cu stiloul?

Mai degrabă cu pixul

Care este locul dumneavoastră preferat din „Mircea”?

Holul de intrare, cu basorelieful creat de Ion Jalea

Care este capitolul din materia dumneavoastră pe care vă place cel mai mult să-l predați?

Probleme fundamentale ale omenirii

Dar cel mai puțin?

Geomorfologia

Care credeți că este cea mai importantă calitate a unui profesor bun?

Empatia și capacitatea ludică

Descrieți într-un cuvânt atmosfera din „Mircea”.

Calitate

Descrieți într-un cuvânt atmosfera din cancelarie.

Austeră

Ce materie v-a plăcut cel mai mult ca elev (în afară de cea pe care o predați)?

Istoria

Ce materie v-a displăcut cel mai mult ca elev?

Tehnologia

Ce prețuiți cel mai mult la un elev?

Buna creștere și curiozitatea

Care este greșeala din partea unui elev care vă inspiră cea mai mare indulgență?

Uitarea sarcinii de lucru

Ce dezaprobați cel mai mult la un elev?

Minciuna și impolitețea

Numiți un defect pe care îl aveați ca elev.

Superficialitatea la unele materii

Care este cel mai mare regret din timpul școlii?

Că nu am citit tot ce aș fi putut

Dacă ați fi acum elev la „Mircea”, la ce activități din afara programului v-ar plăcea să participați? (de exemplu: cluburi, trupa de teatru, cor, funcții CȘE, EPAS, echipe sportive etc.)

La clubul de dezbateri, trupa de teatru, CȘE

În ce bancă v-ați așeza ca elev?

A doua sau a treia

Ce v-ar lipsi ca actual elev la CNMB?

Interesul pentru vestimentație

Care este evenimentul/ perioada din istorie care vi se pare cel/ cea mai interesant/-ă?

Perioada 1850 – 1950

Care este eroul dumneavoastră preferat din cărți/ filme?

Avram Iancu

Un erou din viața reală?

Regele Mihai I

Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai importantă valoare socială?

Respectul necondiționat

Ce vă face cel/ cea mai fericit/ -ă?

Multe: o lecție reușită, un succes al elevilor mei, un film/ spectacol bun, întâlnirea cu familia/ prietenii

Ce vă întristează cel mai mult?

Când sunt înșelat, când văd suferință, când simt că sunt neputincios în a rezolva favorabil o situație negativă

Care sunt: ziua preferată din săptămână, luna preferată din an, anotimpul preferat?

Sâmbăta, iulie, vara

Care sunt: genul de muzică preferat, sportul preferat, personalitatea pe care o admirați?

Muzica pop-rock, folk-ul; fotbalul; în sport, Messi

Care sunt: zeul grec preferat, cartea preferată, filmul preferat?

Nike, Adam și Eva (L. Rebreanu), Casablanca

Care sunt: animalul preferat, culoarea preferată, mâncarea preferată?

Pisica, albastrul, pastele

Trei activități de timp liber care vă fac plăcere?

Excursiile, lectura, grădinăritul

Copacul pe care l-ați planta, floarea pe care ați răsădi-o și clădirea pe care ați înălța-o?

Bradul, trandafirul, casa de vacanță

Cel mai impresionant loc pe care l-ați vizitat?

Poiana Mărului, în Munții Perșani

Dacă nu trăiați în România, unde v-ar fi plăcut să trăiți?

Italia

Dacă nu ați fi devenit profesor, ce v-ar fi plăcut să fiți?

Ghid turistic

Dacă ați călători în timp, ce ați alege: trecutul sau viitorul?

Trecutul

Ce aspect din societatea constănțeană vă place și ce vă revoltă?

Îmi place dezvoltarea mediului universitar, mă revoltă mercantilismul, vulgaritatea și venalitatea multor constănțeni și dezinteresul și ineficiența autorităților locale.

Cum definiți inteligența naturală și prostia artificială?

Inteligența umană este zestre divină, prostia artificială este greșeală umană.

Cum ați descrie viitorul omenirii în trei cuvinte?

Spectaculos, periculos, supertehnicizat

Ce titlu ați da portretului rezultat din acest chestionar?

Ecce homo!

Transmiteți un scurt mesaj cititorilor „Zări Alb Astre”.

Stăruiți să citiți și să scrieți și astfel veți avea o lume mai bună și mai umană!

Citește și: Olimpici mirciști în autoportrete

ZĂRI ALB ASTRE

Categorie: Interviurile ediției