zari albastre

ZĂRI ALB ASTRE

Facebook Instagram Mail-bulk

Categorie: Opinii și controverse

De mică tot vreau să fiu mare

Posted on by Iulia Daniela VOICULESCU

Viața este un montagne russe, iar eu am stat de mică îmbarcată, urcând și iar urcând printre nori și printre ani ca să ajung în punctul culminant, cel mai înalt, de unde pot vedea toată lumea. Astăzi sunt adolescentă, nu copil, nu adult, sunt chiar la mijloc. Acum ce?

Sursă: Pinterest

Omul își trăiește cel puțin jumătate din viață vrând fie să se întoarcă în timp, fie să sară peste capitolele vieții. Nu prea știe cum ori a uitat cum să se bucure de moment și să trăiască în perspectivă, să conștientizeze faptul că secunda pe care tocmai o întâlnește este vie și unică. Evident că din cartea vieții vrem să citim „pe sărite” și să recitim anumite capitole pentru a ne delecta iarăși și iarăși, dar cum putem înțelege cartea dacă nu o trăim intens, în totalitate?

Relația noastră cu trecutul este, în general, nostalgică: bătrânii vor să fie tineri, tinerii să refie copii, iar copiii, pentru că nu au trecut, sunt singurii care nu au nostalgii. Totuși, cum poate omul să își retrăiască viața fără vreo superputere care dă timpul înapoi? Răspunsul curent pare simplu: prin creșterea unui copil. Părinții își reamintesc de ei cei de altădată atunci când experimentează copilăria și tinerețea copiilor lor. În clipa în care adultul pune mâna pe o jucărie de-ale copilului, uită de responsabilități, de factura neplătită, de lipsa banilor și, în general, de viața independentă/ responsabilă de adult. Privindu-și copiii, părinților li se trezește ispita de a fi mic, inocent, fără griji și de a fi mereu protejat și alintat. Astfel, joaca devine o vagă evadare din lumea serioasă și un vizor printr-o ușă încuiată acum mult timp.

Prin visul de a fi mare, de a ne construi pe noi înșine, de a ne defini sau prin regretul că nu am apreciat destul ceea ce a devenit trecut și că nu ne-am bucurat de o clipă anume, alunecăm constant din realitate în idealitate. Copilăria și maturitatea sunt două oglinzi care se privesc una pe cealaltă. Așa cum adulții aspiră la libertatea de a se scutura de poverile responsabilității, și copiii râvnesc la libertatea de a fi independenți. Ziua aceea vine, cu siguranță, dar aduce cu ea… nesiguranță. Într-o zi, copilul va începe să privească lumea cu alți ochi, în care sclipesc milioane de întrebări legate de lumea în care trăiește. Curiozitatea se aprinde ca un bec a cărui lumină îi arată câte lucruri sunt de cunoscut. Și atunci se grăbește să fie mare, căci intuiește că unul dintre misterele maturității este faptul de a ști răspunsurile la toate întrebările astea despre lume, despre viață, despre fericire… Fie că este vorba despre folosirea pe ascuns a machiajelor mamei sau despre ajutorul dat tatălui când repară mașina, aspiranții copii încearcă diverse mijloace de a se transpune în lumea matură, a celor care „știu”. Apoi, acea lumină caldă a curiozității din ochii copilului începe să se transforme într-o flacără care cere sens și echilibru în arderea ei. Visurile devin planuri, jocurile devin responsabilități, iar inocența se topește pe nesimțite în fața realității.

Sursă: Pinterest

Urcând cu motivație pe treptele vieții, se ajunge destul de ușor la stadiul de adolescent. Acolo, totuși, ne oprim puțin să respirăm și să gândim. Unde ne duc oare acele scări? Să schimbăm traseul? Să urmăm treptele predecesorilor noștri, știind că destinația lor este una sigură? Avem timp să pășim pe fiecare treaptă? Incertitudinea adolescenților este dacă mai pot coborî odată ce au urcat câteva etaje și dacă, odată ce au coborât, ar mai avea puterea să urce alte trepte. Adică este marea incertitudine a căii „bune” de urmat, o anxietate a opțiunii, a orizontului care ascunde succesul sau eșecul.

Fiecare pas, fiecare alegere, fiecare ezitare ne configurează felul în care vom păși mai departe. E un dans între dorința de a urca tot mai sus și teama de a privi în jos, acolo de unde copilăria încă ne face cu ochiul. Uneori ne grăbim, alteori ne oprim, ne sprijinim de balustrada propriilor îndoieli și privim înapoi, căutând sens. Dar poate că adevărata forță nu stă în a ști exact unde ne duce scara, ci în curajul de a continua urcarea, chiar și atunci când treptele sunt nesigure.

Sursă: Pinterest

Construind și iar construind, adulții și bătrânii noștri ne-au instalat pe un etaj de unde responsabilitatea ajunge în mâinile noastre. Au construit întrebându-se dacă ceea ce fac este bine și dacă se potrivește cu ce-au găsit ei pe lume când li s-au predat frâiele ei, fiindu-le frică de părerea părinților lor despre traseul pe care îl aleg. Povestea se repetă cu noi, adolescenții de azi. Vine o zi în care zidurile fricii încep să se topească, iar copiii învață că nu pot trăi la umbra altora. Învață că și greșelile pot avea un rost, privite de sus. Fiecare etaj nou poartă amprenta unică a celor care îl ridică. Părinții privesc de jos, cu îngrijorare, dar și mândrie, văzând cum ceea ce au început ei se transformă într-o arhitectură vie.

Cum se citește/ trăiește, așadar, cartea vieții?

Paginile se succed cu o viteză necontrolată, capitolele se alcătuiesc insesizabil, iar cartea vieții, ușor, ușor, se scrie. Trebuie să învățăm să trăim în perspectivă, să ne bucurăm de postura pe care o avem chiar în acest moment și să ne concentrăm mai curând pe a îmbunătăți prezentul, decât să regretăm trecutul sau să ne speriem de viitor. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne descurajeze cuprinsul cărții noastre, trebuie să ne citim cu atenție fiecare capitol. Ar fi un mare păcat dacă ne-am citi toți cărțile printre rânduri.

Capra vecinului și vecinul-capră

Posted on by Ana STALIANOV

În curtea de vizavi se află o capră minunată, grasă și frumoasă, ce dă laptele cel mai bun… în timp ce capra din curtea noastră, biata de ea, a cedat la datorie. Desigur, cu înțelepciunea populară pe buze, blagoslovim: „Dă, Doamne, să moară și capra vecinului!” Proprietarul, care știe și el zicala, e precaut și ridică miza, făcându-se vecin-capră. Mare e grădina Ta, Doamne! (Și mulți au sărit gardul!) De unde până unde? Ce s-a întâmplat cu identitatea lui, de ce se crede capră și de ce nu e singurul?

Cu remușcări pentru gândul nostru păcătos, ne-am documentat și-am ajuns la Furry (în engleză, blănos). Acesta este termenul folosit pentru a-l descrie pe vecinul nostru special. Am insistat și-am mai aflat că Fandom-ul furry este o subcultură interesată de personaje animale antropomorfe, cu personalități și caracteristici umane. Romanele alegorice, inclusiv lucrări atât de ficțiune științifică, cât și de fantezie, și desenele animate cu animale sunt principala sursă de inspirație. Fenomenul își are originile în a doua jumătate a secolului trecut, prima convenție furry, Confurence 0, având loc în 1989. Fandom-ul furry s-a răspândit în deceniul următor odată cu popularizarea internetului, folosindu-se de acesta  ca principal canal de comunicare.

În prezent, atunci când vine vorba despre furries apar serioase controverse. Unii spun că aceia care se cred/se prefac a fi animale sunt complet degenerați, că au probleme grave la mansardă, în timp ce alții susțin că este o formă de artă și că, atâta timp cât nimeni nu e rănit, n-ar trebui să ne deranjeze. Totuși, cum în viață nimic nu este alb sau negru, va trebui să investigăm numeroasele nuanțe de între. Pentru început, am reușit să-l convingem să se despartă de treburile gospodărești câteva momente și l-am inviat alături de noi chiar pe vecinul-capră.

Redacția: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți furry?

Vecinul-capră: Înseamnă ca, în sfârșit, să mă pot exprima liber. De mic am avut o pasiune aparte pentru desenele animate, în special pentru cele cu Bugs Bunny. Acum, că am văzut pe Net că există posibilitatea să fiu și eu un animal, gândul meu a zburat imediat la Joiana, căprița mea.

R: Joiana nu e nume de vacă?

Joiana (ofensată): Beee!!

V-c: Noi am abolit discriminarea onomastică.

R: De ce omul, care e un animal sapiens sapiens, vrea să fie doar animal?

V-c: Simplu: să fii sapiens e greu și de două ori sapiens e crimă. Să fii animal e vesel. Știți, comunitatea asta de furries are părți foarte frumoase: meșteșugărim costume, fursuits, care costă destul de mult și necesită multă îndemânare, variind de la modele care prezintă o construcție simplă și seamănă cu mascotele sportive, la cele cu caracteristici mai sofisticate, care includ mecanisme în mișcare ale maxilarelor, părți animatronic, machiaj protetic și altele. Din cauza costurilor ridicate, unii membri poartă doar coadă și urechi, sau doar capul, labele și coada… Apoi, jocul de rol este foarte important (se desfășoară predominant pe Net). Comunicarea este crucială, având loc, de aceea, numeroase convenții și întâlniri, și, după cum am mai spus, comunități online. Practic, a fi furry înseamnă să fii un individ foarte creativ și să ai parte de o comunitate în care să poți discuta cu persoane așa ca tine.

R: Dumneavoastră considerați că a fi capră doar un joc de rol sau ceva care vă definește?

V-c: Pentru mine este doar un joc de rol. Am un avatar, o fursonă, dar la finalul zilei mă consider a fi om, deși poate că mi-ar fi plăcut mai mult să fiu o capră, să trăiesc fără griji, să fiu și eu întreținut…

J (aprobator): Be-he-he…

V-c: Aici apare confuzia. Cei care chiar se cred animale sunt therienii. Aceștia simt o conexiune psihologică și spirituală cu identitatea lor animală. Adică, ei se cred animale chiar și fără costum. Asta este diferența între noi, furries, și therieni. Pentru noi, fursona este mai mult un proiect artistic, un personaj separat de identitatea noastră, în timp ce pentru ei a fi animal este identitatea lor.

R: Mulțumim, domnule Vecin-capră!

J: Be!

R: Și mulțumim domnișoarei Capra Joiana!

Ne-am mai lămurit cât de cât, dar nu putem să nu ne întrebăm dacă așa ceva este sau nu patologic. Cel puțin în cazul therienilor, deși nu suntem avizați în psihologie și psihiatrie, răspunsul ar trebui să fie aproape evident. Da, încercăm să construim un mediu tolerant și să fim de acord cu toată lumea, însă este o diferență între a tolera ceva și a valida ceva. Facem parte, totuși, din specia Homo sapiens. Dar… ce este omul până la urmă? (Salutări celor care fac filosofia!) În lumea contemporană observăm crizele de identitate ca fiind din ce în ce mai frecvente și, dintr-un motiv sau altul, discuția despre ele a devenit un tărâm foarte sensibil, controversat. Căutarea esenței s-a transformat într-un spectacol de identitate. Au ajuns să fie contestați termeni ce până acum erau o banalitate, iar atunci când pui sub semnul întrebării direcția curentului ți se atribuie multe etichete ce se termină în „fobic”. Dar, din dorința de a nu scandaliza pe nimeni mai mult decât este necesar, vom reveni la oile caprele noastre.

Furries, deci. După cum a spus și vecinul, este, practic, un joc de rol. La suprafață pare totul inofensiv: trăim într-o lume liberă, fiecare are dreptul să se manifeste așa cum dorește, atâta timp cât nu rănește pe nimeni. Ce este greșit la niște oameni cărora le place să-și pună costume de animale și să se prefacă pisici, căței, vulpi, lupi etc.? Până la urmă și noi ne prefăceam că suntem fel de fel de ființe atunci când eram mici. Hopa! Ne apropiem de ceva: să fie fenomenul furry un simptom de infantilizare?

J: Be-he-he?!

Viața e nașpa. Avem atâtea griji, atâtea responsabilități, să învățăm, apoi să muncim, să ne facem o familie de care să putem avea grijă – chestii de adulți. Atunci când eram copii n-aveam nicio grijă, totul era roz, habar n-aveam ce-i ăla stresul; dar copilăria a trecut prea repede. Este foarte tentantă, deci, întoarcerea la ea. E tentant să evadăm în jocuri de rol, în lumi ficționale, mai ales atunci când se adaugă sentimentul de alienare și dorința puternică de a aparține unui grup. Ce-i drept, a-ți găsi refugiul în ficțiune și în lumi virtuale nu e nici pe departe un lucru care se rezumă doar la fandom-ul furry, însă acesta din urmă se remarcă prin excentricitatea lui. Există o diferență vizibilă între a fi, de pildă, un fan Bugs Bunny în timpul tău liber sau de a visa la universul Looney Tunes în liniștea propriului domiciliu și a purta un costum de Bugs Bunny pe stradă și de a te preface că ești un iepure (chiar dacă nu te crezi de-a dreptul așa ceva). A nu se înțelege că am condamna pe cineva, însă avem și noi voie să ne mirăm. E bizar să te identifici cu un iepure și mai puțin practic (căutați cât costă un costum de animal!). Până la urmă, fiecare este liber să facă ce vrea cu viața și cu timpul lui, însă există o linie fină între o plăcere nevinovată și ceva care are efecte negative asupra vieții unui individ.

Comunitatea furry, la fel ca orice comunitate, are și părți întunecate, părți ce nu sunt în întregime potrivite pentru o revistă școlărească (//Aici mă refer la aspectele sexuale, inclusiv pornografie și zoofilie). Totuși, de dragul exemplului, vom aminti ceva mult mai puțin întunecat decât indiscutabilul. La noi în țară, în câteva școli din Capitală, unii elevi au venit îmbrăcați în costume de animale și, conform profesorilor, au refuzat să mai comunice firesc la ore. Mai mult, o tânără din Arad care se credea pisică a încercat să atace câinii din parc. Trebuie să mărturisim că informația a fost luată de pe un site de știri, așa că se poate ca evenimentele să fi fost înflorite de jurnaliști pentru a crea senzaționalul care să atragă vizionări și, implicit, profit. (//site-ul: https://www.stiridecluj.ro/national/fenomenul-furry-ia-amploare-si-in-scolile-din-romania-mai-multi-elevi-vin-costumati-la-scoala-in-diverse-animale-refuza-sa-mai-comunice-firesc) De dragul discuției, vom lua informația ca atare. Evident, aceste comportamente nu sunt normale. Este o mare problemă atunci când fursona afectează aspecte fundamentale ale vieții unui individ, așa cum este educația, sau când el se rupe de realitate și nu-și mai asumă nicio responsabilitate. Când ceva perturbă funcțiile sociale și personale, calitatea vieții, avem de-a face cu o patologie.

Apropiindu-ne de încheierea acestui articol, mai trebuie să amintim, desigur, că oricât de bizare și fundamental greșite ar fi ideologiile, convingerile, comportamentele și acțiunile cuiva, agresiunea, hărțuirea și bullying-ul față de acel cineva nu sunt niciodată o soluție intelectual satisfăcătoare. Mai bine scrii un articol în care să-ți explici punctul de vedere (și să râzi argumentat), că și-așa avem mereu nevoie de articole! (n. red.: Suntem deschiși și marilor puteri politice, în caz că s-au plictisit de atâtea războaie și vor să fie redactori la Zări Alb Astre.)

Să conchidem, deci. Fandom-ul furry este un fenomen ciudat, însă, atâta timp cât libertatea cuiva nu afectează libertatea altuia… Totuși, trebuie să fim conștienți de impactul acestuia, de părțile bune și mai puțin bune, să ne facem și-o cruce dacă simțim nevoia și, dacă tot am ajuns să invocăm Divinitatea, să ne rugăm să fie sănătoși și vecinul, și capra acestuia! Iar noi să avem mai multă grijă de caprele noastre.

Doar clasa ți-o știi, țara nu prea

Posted on by Sophia Nicole HAGI

Fie-i frică lumii de zugravii mirciști! Așa am părăsit eu clasa a opta, când, după forfota de pupături de adieu și de vezi ce faci să ne vedem la toamnă, niște colegi au fost convocați să ne șteargă semnăturile tremurate de pe pereți, ferestre și catedrecu șervețelele umede din dotare. Așa am dispărut din istoria artelor. Totuși, rămânând optimiști, poate noi (spunem și ne batem de trei ori în piept!) vom zidi ori măcar zugrăvi peste abisul bugetar, mâine-poimâine, un pod de piatră ca viitori (ce altceva decât) bugetari.

În fine, cândva toți zugravii eram bursieri.

Nu vreau să se înțeleagă c-aș fi adepta așteptărilor ultraromânești pentru bursă din oficiu, însă cred că se impune o revizie de etici, niște întrebări pe care statul e dator să și le pună, stat care, până una-alta, e făcut din oameni. Poate că vin târziu cu mica mea diatribă, ce să-i faci, nu-mi pasă până când nu mă afectează, ați spune. Nu chiar, deși, pentru păcatele mele, am avut modesta medie de 9.94. Problema ține, dincolo de renumerația mea lipsă, de echitatea cu care, sper, am vrea să ne obișnuim de mici. American, aș zice If you stand for nothing, Burr, what’ll you fall for?

Întâi, trebuie să vedem ce (mai) înțelegem prin/ din bursă. La noi, copilul intra în clasa a cincea și, de cele mai multe ori, încă din semestrul/ modulul al doilea, era surprins de mitica bursă care, cuminte, îl găsea. Nici vorba de criterii prea stricte, de interviuri și așa mai departe, cum sunt chinuiți alți școleri de pe alte meleaguri, care aplică pentru un scholarship. E bine? Uite că, după pe puțin șapte ani (cât am numărat eu!), ne-am sucit! Patinăm doar la punctele de extrem, trebuie că ne place teribil să derivăm. Din marea de burse, din coada din fața secretariatului, am rămas la… 5×3 pe 100… 15%!

Procentele, am învățat (și am luat și bursă!), se raportează la un întreg. 15% din ce? Din elevii din toată țara? Nu, nu! Pe clasă! O obiectivitate mai subiectivă e greu să-ți imaginezi! De era raportat național, pragul creștea de la anticul nouă și jumătate la, cine știe, 9.(9) ( ! Nu convine!). Era mai bine? Se impun, matematic, două cazuri!

Cazul 1.1: N-ar mai fi existat anomalia de clasă, dacă-i pot spune așa. E simplu și, de ce să mint, frustrant: un copil cu media aproape (limite laterale!) zece vine, după legea în vigoare, după unul care abia trece de nouă. De ce? Clase diferite! Vă dau un pronostic scurt: vom vedea încă și mai pregnant scenariul de Știe titlul? Dă-i zece! Nu știe? Sentința unui nouă cu executare.

Cazul 1.2: Bine, bine! Dar bursa e ca să motiveze. Absențele? Oricum, așa țelul unui posibil bursier se concretizează în a fi cel mai bun din clasă. Mult mai puțin abstract decât printre primii din țară, doar clasa ți-o știi, țara, nu prea! Mult mai realizabil, pentru unii, decât acel 950.

Iar ne adâncim, de data asta în întrebarea La ce bun bursa?. Păziți-vă, urmează și ecuația tangentei în punctul x0=0limpici!

Bursa face totul și nimic! Mituiește copilul să învețe, iar de e excepțional, îl premiază! Uite că, ambele, în practica actuală, se bat cap în cap. Firește, acum alegem prima variantă. Bursa trebuie să fie ceva tangibil, pentru toți. Aici, cred, greșim. De ce promovăm  mediocritatea deghizată în a fi premiantul clasei? Măi, sunt atâtea după clasă! Dacă ne complacem pe eșantioane (de câte câți? 30?), cum ne așteptăm să facem ceva la nivel global, că tot ne temem atât de globalism?!

Cum râmâne, totuși, cu bursa pentru excelență, nu doar de motivație?Atât de adânc în sânge ne-au intrat speakerii motivaționali? Practic, în sistemul actual de acordare a burselor, lucrurile stau cam așa: Ești primul din clasă? Ai ajuns la vârful lanțului trofic! Facem o abstracție abjectă de olimpici… Ce le spunem? Bravo, bravo, ești primul (inter)național! Păcat de tine, prea puțin! O materie, două, trei! Restul? Ce zici tu, că lucrezi la nivel mult mai înalt? Nu ne pasă, nu ești tu de bursă! Împarte-ți premiul de la olimpiada ta pe 12 luni și gata! Așa ne-a spus maimarele, îi mai lipsea doar un ce ne tot încurci cu concursurile tale?!

Acesta, însă, este încă un scenariu fericit. Probabil că nimeni dintre oamenii mari nu a avut un așa proces cognitiv. Probabil că bursele de excelență s-au evaporat doar pentru că reprezentau, convenabil, un procent care se putea întoarce la stat fără prea multe bătăi de cap. De ce să tai prin părți (sau din părți!), să calculezi asiduu cu cât să scazi fiece bursă, când poți să umbli doar la una dintre categorii? Algoritmul trebuie, până la urmă, să fie, mai ales, eficient!

O problemă conexă burselor, care vestea preferința pentru medio-(niciodată merito-, deși le despart două litere)crație este codificarea rezultatelor la concursuri și examene. Iată că tot la algoritmi am ajuns, șocant! Pesemne, condensăm algoritmul în cauză la GDPR. Atât, oare? Să nu pună mâna ștrengarii din UE pe giuvaierele noastre, notele de nume legate. Îi protejăm orgoliul jumătății de jos, sacrificând (iarăși!) restul. Promovăm niște statistici (ce altceva e omul!), cinstim valorile, fără, însă, să-i strigăm pe nume pe cei valoroși, care puțin contează. De ce să nu dea profesorul telefoane la ceas de seară, poate-poate îi spune și lui cineva ce i-au făcut elevii? Decorticăm munca de rezultat, tăiem din scurt un ciclu până la urmă natural de (răs)plată, și ne așteptăm să nu ne plafonăm. Dar, zâmbește! Poți lua liniștit pinci! De unde, până la urmă, și o lipsă de asumare. E de mult uitat conceptul de a-ți fi rușine că n-ai învățat. De ce să ne simțim stânjeniți, când putem să nu mai simțim nimic. De ce să-i lăsăm pe alții să se bucure?

Unde mai pui că, dacă până și în jocul copiilor din parcare regulile se decretează solemn de dinainte ca el să înceapă, reglementările educației se stabilesc din mers, chiar retroactiv. Noile criterii se aplică, cum altfel, vechilor medii, după ce au stat cuminți-încheiate vreo două luni. Drăguț? Nu prea. Transparent? Chiar deloc. Dacă tot ținem atât la fragilii noștri copii, pe care, satisfăcuți, îi creștem după un gentle parenting (a se citi: rostogolește-te, mami, pe jos, așa îți reglezi emoțiile.; a se interpreta: generația Dl Goe), poate am vrea să nu le schimbăm realitatea abrupt! Desigur, nu s-au putut prevesti cumplite aceste vremi de acmu încă de acum un an, când ne puteam încă influența soarta.

Să lăsăm… Lăsăm și bursele… Măcar dacă ar fi fost modificate asumat, cu un minimum de eleganță, mai să credem că suferim de sindromul Stockholm. Dar nu. A fost nevoie de comentariile însoțitoare ale d-lui ministru care, fie vorba, le recomanda studenților joburi part-time, de soi american, fără să fi muncit o zi în facultate. Nu degeaba citam din Hamilton mai sus, pare-se. Ce nu ne-a zis, în schimb, dl ministru, e că facultățile în State au posturi pentru studenți în campus, la botul calului, adaptate după orar. Nu vă speriați, nu este singura replică, dar vă invit pe restul să le căutați pe cont propriu.

Ca încheiere, poate-ar trebui să ne mai gândim de ce cultura (Lectură, cultură! cum zicea, pe bună dreptate, un dojenit personaj) cade și ea în restr/icții/ucturări? A crescut TVA-ul la carte într-un popor, pe lângă că necitit, dârz pasionat al imediatului. Rețineți, așadar, copii: O carte citită e un grătar pierdut.

De unde începe viitorul?

Posted on by Rareș Marcu

De unde ne începem viitorul? Cine îl alege? Cum va arăta acesta? Cântărește mai mult norocul, soarta ori șansa? Talentul ori munca? Pragmatismul ori spontaneitatea? Este trecutul cheia înțelegerii prezentului? Atunci care trebuie să fie cheia viitorului? Trebuie oare să mă instalez puternic în prezent pentru a galopa spre viitor?

Mai întâi, pentru noi, liceenii, ideea de viitor nu este doar o proiecție abstractă ori un exercițiu de imaginație, ci o prezență vie, adesea copleșitoare, care însoțește fiecare alegere, fiecare ezitare, fiecare bătălie interioară. În această etapă a formării, când eul se modelează din nesiguranțe și visuri, viitorul apare ca o chemare profundă, dar și ca o frică nespusă. Este asemenea unei linii a orizontului neclară, dar încărcată de promisiuni, viitorul însuși fiind o țesătură fină de visuri, temeri și alegeri.

Cred că la întrebarea „De unde începe viitorul?” nimeni nu știe răspunsul, însă… oare de unde vine întrebarea însăși? Scriind, îmi dau seama că izvorăște de acolo de unde izvorăsc, de fapt, toate istorisirile școlărești: din bancă. Banca este locul unde ne lovesc zilnic întrebările grele despre lume – lumea percepută diferit la fiecare oră, prin lentila fiecărei materii – însă mai ales întrebările despre noi înșine: Îmi place această materie? Mă văd profesând în acest domeniu? Pot să o scot la capăt? Ce mă face fericit? Pot eu oare să iau o notă mare la această materie grea? De ce nu o înțeleg? Ce au profesorii cu noi? Îmi voi găsi oare o profesie în domeniul preferat? O s-o dau în bară? Și ce fac atunci?…

Dedesubtul acestor întrebări se găsește ceva mai profund, mai neclintit, cu totul înspăimântător – două întrebări pe care se bazează toate celelalte îndoieli – Sunt suficient de bun? și Ce mă voi face când voi fi mare? La prima întrebare, în acest moment, n-am alt răspuns în afară de Habar n-am, iar la a doua aș face o mențiune: spunem despre noi că suntem deja mari, însă suntem oare…?

Gândindu-mă la școală, îmi răsună în minte, ca un ecou, observația curentă „Ce greu este ghiozdanul tău! Ce cari în el?”. Unii răspund că greutatea este dată de manualele vechi, alții dau vina pe multele instrumente de scris. Toți acești oameni însă nu înțeleg pe deplin greutatea ghiozdanului, căci în fiecare dimineață, când îl pregătim, punem în el, fără să vrem, și alte lucruri, pe care nu le vede nimeni: așteptări, frici, dorințe, visuri. Astfel, poate cel mai greu bagaj este acela pe care nu ni l-a pus nimeni în spate, ci noi înșine: acest „ghiozdan invizibil”, plin de gânduri care nu îți dau pace, replici nepotrivite, așteptarea unui sincer „Bravo”, dorințe arzătoare, neînțelegeri, speranțe, năzuințe, nesiguranțe… adică (din nou) viitorul.

În orice caz, tânărul aflat între inocența copilăriei și asumarea maturității privește înainte ca într-o oglindă care tremură. În ea nu vede răspunsuri, ci posibilități. A vorbi despre viitor înseamnă, pentru un licean, a vorbi despre sine, nu despre profesii, nu despre trasee impuse, ci despre sens. Despre aspirațiile autentice, despre curajul de a visa într-o lume care adesea cere pragmatism și conformism, despre a nu uita că drumul nu este dictat, ci descoperit. Că viitorul nu e o destinație fixă, ci o construcție vie, fragilă și profund personală. Importanța ideii de viitor stă tocmai în acest spațiu dintre incertitudine și putință. Ea devine forța care modelează identitatea în plină devenire, dar și sursa unor întrebări care clădesc verticalitatea interioară.

Astfel, în tăcerea acestor ani de formare, când întrebările devin mai importante decât răspunsurile, viitorul capătă sensul cel mai înalt: acela de a fi scris. Scris cu autenticitate, cu îndrăzneală, cu fragilitate umană.

Pentru a-mi scrie propriul destin am ales să merg împreună cu colegii mei la un Târg de facultăți internaționale, desfășurat la București între 15 și 16 martie. O oarecare „ieșire” am numit-o noi, o evadare de la testele și gândurile tipic școlărești în scopul proiectării sau uitării lor (ori uitării de sine) într-un spațiu nou, cumva idolatrizat de către provincialii ca noi: Bucureștiul. „Ieșirea” nu s-a dovedit, însă, instrumentul evadării, ci un puternic mijloc de autocunoaștere. Explorându-și opțiunile pentru viitor, eroul – adolescentul – descoperă, cu mirare și chiar nemulțumire, fluctuațiile din universul său interior, instabilitatea opţiunilor, a convingerilor şi a atitudinilor, iar această dinamică îl tulbură, măcar pentru ceva timp. Înțelege apoi că fix această dinamică instabilă poate deveni cel mai mare atu, întrucât astfel își poate construi, ca personajul lui Mircea Eliade, o personalitate care să integreze coerent miile de suflete şi zecile de conştiinţe pe care le descoperă în sine.

Am întâlnit astfel zeci de tineri de-o seamă cu mine foarte hotărâți în legătură cu domeniul pe care vor să-l îmbrățișeze, pragmatici, influențați mai mult de potențialul unui câștig mulțumitor decât de dorințele și pasiunile lor. Vin pregătiți de acasă cu o întreagă listă de căsuțe ce trebuie bifate pentru a ajunge la „succes”. Vin dornici să aleagă un drum care nu este în totalitate al lor, importante fiind pentru ei școala bună, locul de muncă bun și salariul bun.

Despre asta este oare viitorul? Cum rămâne cu fericirea? Este ea mai prejos de locul de muncă ori salariul dorit? Este trist că suntem oarecum învățați că putem alege ori „aceasta” ori „cealaltă”: ori voi avea succes, ori voi fi fericit; pot avea ori o familie, ori o carieră extraordinară. Societatea ne pune aceste lentile extreme, însă nu există și o cale de mijloc?

Trebuie, în primul rând, să ne putem imagina corelarea perfectă a celor două variante și abia apoi o vom putea crea în viața noastră.

Totuși, pentru fiecare dintre noi, viitorul poate avea o altă culoare. Unii îl pictează în albastrul calm al liniștii, alții în roșul pasiunii care nu se stinge. Unii îl văd printre norii de tehnologie, în timp ce alții îl caută în pământul fertil al simplității. Însă, în mijlocul acestor lumi posibile rămâne aceeași căutare: de sens, de apropiere, de lumină. De aceea, ce cred eu că este cu adevărat important nu este puterea, ci empatia. Nu viteza, ci direcția. Nu controlul, ci înțelegerea. Numai așa diferențele nu ne mai despart, ci ne îmbogățesc. Prin urmare, esența căutărilor noastre când scrutăm viitorul nu se schimbă, oricât de futuristic ar fi decorul, fericirea în forma ei pură rămânând acel ceva care nu poate fi programat, ci doar simțit.

Viitorul pe care ni-l dorim este, așadar, un spațiu în care întâlnirea valorilor morale (celeste) cu cele materiale (terestre) devine posibilă. Știm însă, că orice am face, viitorul nu este perfect, căci noi înșine nu suntem perfecți. El nu vine cu pași repezi, ci crește tăcut, în noi, ca o lumină care pâlpâie mai tare în fiecare vis. Nu este o linie dreaptă, nici un drum pavat cu siguranțe, ci o spirală de alegeri, dorințe și timp. Pentru fiecare dintre noi, viitorul poartă un chip diferit, desenat din speranțele noastre cele mai tăcute. Este odiseea din noi înșine. Nu trebuie să fie perfect, ci adevărat. Trebuie să conțină ceea ce ne face oameni: speranțe, greșeli și frumusețea clipelor trecătoare.

Viitorul se naște în fiecare dintre noi. Este acea scânteie divină, incoruptibilă, indivizibilă și nepieritoare. Este un punct de foc în noi, nemuritor și infinit, pe care nimeni nu-l poate mărgini și nimic nu-l poate atinge, îl simți arzând până în măduva oaselor și-l vezi strălucind până în adâncurile cerului. Viitorul se construiește în sufletul fiecăruia. Trebuie doar să fim deschiși și să avem curajul să privim în interiorul nostru. În loc de extrospecție să practicăm, pentru început, introspecția: să ne descoperim pe noi înșine pentru a descoperi lumea, iar în loc să ne întrebăm Ce? (Ce vreu să mă fac când voi fi mare? Ce îmi place?) ar trebui să ne întrebăm De ce? (De ce vreau să mă fac astronaut? De ce îmi place acest lucru?). Vom găsi astfel un sens profund în tot ceea ce facem, iar viața va căpăta semnificații cu totul noi. Astfel, dacă învățăm să privim nu doar înainte, ci și înăuntrul nostru, viitorul va fi mai puțin o necunoscută și mai mult o oglindă – una în care vedem nu ce va fi, ci cine vom deveni.

Pentru mulți, însă, viitorul visat nu este decât reîntoarcerea la un trecut idealizat. Pare-se astfel că viitorul are legături puternice și cu trecutul. Este ca și cum viitorul ar fi o ușă, iar trecutul este cheia. Însă ce ușă deschid? Care este cea potrivită? Sunt ușile mereu aceleași? Duc ele către aceeași destinație? Nu, ele sunt răsturnate, amestecate, reperspectivate, dispuse labirintic. Sunt privite printr-o „prismă” ce le recalibrează permanent şi le arată, prin refracţie, într-o nouă înfăţişare. Fiecare trăsătură e ponderată, contrabalansată sau negată de multiplicarea portretelor. Ușile înaintează parcă şi se întorc într-un dans al sorții și al timpului, iluminându-se una pe cealaltă, centrul dedalic la care se raportează această dinamică fiind mereu „prezentul”. Viitorul capătă astfel mai multe nume: pentru cei slabi devine intangibil, pentru cei fricoși necunoscut, iar pentru curajoși – șansă. Însă, „viitorul” te sfințește oricine ai fi, întrucât te face să participi la un mister cosmic, un spațiu patronat atât de intangibil, cât și de necunoscut și de șansă. Depinde doar de tine ce ușă deschizi, căci cheia este singura care rămâne mereu aceeași.

Anatole France credea că „Trecutul nu poate pieri, căci viitorul se va naşte din el”. Altfel spus, axa temporală (trecut, prezent și viitor) nu devine altceva decât cadrul ce împletește melancolia – nu doar tristețea că ceva a trecut, ci și o formă subtilă de bucurie că acel ceva a existat – trăirea acelui ceva în forma prezentului și năzuința arzătoare de experimentare a unui nou ceva care te fericește. Această axă temporală însumează astfel efortul de a exista, străduinţa şi sagacitatea, sacrificiul şi inteligenţa, pasiunea şi curajul, ambiţia şi profesionalismul, încât, privindu-se în oglinda timpului, tânărul devine concomitent spectatorul trecutului și arhitectul viitorului.

Pe de altă parte, viitorul nu ar trebui să devină o fabrică de reciclat „trecutul”. Ar trebui să facem cumva ca viitorul să fie mai mult al meu, al celui de acum, decât al meu, al celui din trecut, întrucât eu însumi nu mai sunt același. În acest context, trecutul este substanţial, în sensul unei reconstituiri prin recunoaştere, însă nu ar trebui să ia locul actului de „a fi”, entuziasmului și spontaneității prezentului, pentru că singura promisiune a viitorului ne rămâne prezentul.

Prezentul devine, așadar, fructul trecutului și sămânța viitorului, căci trecutul are rădăcini, dar viitorul are aripi, iar în prezent se germinează viitorul!

La întrebarea „De ce este atât de complicat viitorul?” ne răspunde Victor Hugo, prin maxima: „Viitorul e încă şi mai mult al inimilor decât al minţii.”.

De aceea este atât de complicat și de frumos, pentru că este al inimii…

Citește și: CAIN ȘI-A ROS UNGHIILE

Mașina verde și frații ei vitregi

Posted on by George Răzvan Boteanu

În ultimii ani, cu precădere din 2020, am tot auzit zvonuri cum că până în 2035 nu vor mai exista mașini cu combustie internă, cele electrice luându-le locul. În anul 2024 aceste perspective au devenit mai puțin categorice, giganții auto fiind ezitanți cu privire la continuarea producției mașinilor EV. Unul dintre cei mai mari producători germani, Volkswagen, anunța la finele verii trecute că mai multe fabrici de baterii destinate producerii vehiculelor electrice urmează să se închidă, motivul fiind concurența neloială. Asemenea grupului VAG, și alte companii, precum Mercedes, Toyota, Volvo Cars și Ford, au făcut anunțuri care tulbură imaginea acelui viitor în care mașinile electrice vor avea exclusivitate.

Motivul acestei retrageri anunțate (concurența neloială) ar fi invazia mașinilor electrice chinezești în Europa, problemă căreia, însă, pare că i s-a găsit leacul: o lege adoptată la Bruxelles prin care li se aplică noi taxe, destul de dure, producătorilor chinezi. Astfel UE încearcă să-i sprijine pe producătorii de mașini electrice din cadrul Uniunii.

Pe de altă parte, o știre care le suflă în pânze iubitorilor de motoare cu combustie internă aduce în prim-plan o problemă care a fost dezbătută pe parcursul unui întreg deceniu, și anume rezervele de petrol. Până de curând ni se spunea că „aurul negru” se va epuiza până în anul 2052, conform unui studiu realizat la nivel global. Țările arabe, însă, au contrazis recent acest studiu, avansând informația că numai în Emiratele Arabe Unite mai există zăcăminte de petrol ușor accesibile extracției care ar asigura un consum ascendent timp de aproximativ 300 de ani. De altfel, reprezentanții Emiratelor Arabe Unite spun că zăcământul din țara lor, din punctul de vedere al cantității, este doar pe locul al șaptelea din lume. Conform studiului BP Statistical Review of World Energy 2020, la finalul anului 2019, EAU dețineau aproximativ 5,6% din rezervele globale de petrol, adică 13 miliarde de tone din prețiosul „aur negru”. La nivel global, s-a estimat că mai există 244,1 miliarde de tone de țiței.

Să nu uităm că unul dintre motivele pentru care s-a dorit trecerea foarte rapidă exclusiv la vehicule electrice a fost cel invocat anterior: epuizarea resurselor de țiței în perioada imediat următoare. Se pare că acest temei nu mai este atât de sigur. Apoi, cea mai mare problemă care se promitea să fie rezolvată de mașinile electrice ar fi încălzirea globală. Promotorii vehiculelor EV se mândresc cu faptul că „mașinile verzi” au amprenta de carbon zero, deci sunt complet nepoluante, eliminându-se astfel efectele distructive asupra mediului înconjurător. Dar unii specialiști nu s-au mulțumit doar cu promisiunile și declarațiile producătorilor acestei clase de mașini, așa că au făcut studii suplimentare, iar ele au avut rezultate oarecum neașteptate. Din păcate, rezultatele acestor cercetări demonstrează faptul că fabricarea unui vehicul electric este cu mult mai dăunătoare pentru mediul înconjurător decât poluarea pe care o produce pe parcursul întregii sale vieți un motor cu combustie internă Diesel.

O altă hibă a mașinilor electrice pusă în discuție în ultima perioadă o reprezintă reciclarea bateriilor atunci când ele trebuie schimbate. Sunt baterii de tip litiu-ion (Li-ion), foarte dăunătoare mediului înconjurator, în cazul în care nu sunt depozitate corect, însă nu doar aceasta ar fi problema. De cele mai multe ori, costurile generate de schimbarea unei astfel de baterii sunt mai mari decât prețul de achiziționare a unui nou vehicul electric. Astfel s-a ajuns, deocamdată doar în străinătate, la crearea unor „cimitire” de mașini electrice care se întind pe sute de hectare.

Minusurile conceptului de vehicul EV au avut consecințe clare anul trecut, în luna iulie, atunci când pentru prima dată a fost observată o scădere cu 40% a vânzărilor de mașini electrice. A fost un semnal de alarmă pentru producători, majoritatea luând măsuri imediate. Am dat anterior exemplul VAG. Volvo Cars a renunțat, de asemenea, la planul conform căruia din 2030 flota auto care avea să fie produsă ar fi constat în 90% mașini electrice și 10% mașini cu tehnologie Mild Hybrid. Gigantul american Ford a micșorat cu 12 miliarde de dolari bugetul pentru dezvoltarea noilor modele electrice. Exemplele pot continua.

Așadar, tot mai mulți producători renunță la planul prin care până în 2035 s-ar trece exclusiv la vehicule 100% electrice. Pare mai plauzibil, însă, un plan prin care mașinile hybrid ar domina piața auto, însă și aici există multe dezavantaje care, deocamdată, sunt mai mult sau mai puțin trecute sub tăcere de producătorii auto. Unul dintre acestea rămâne reciclarea bateriilor de tip Li-ion, folosite atât la vehiculele electrice, cât și la cele hybrid, pentru care nu există încă o soluție tehnologică viabilă. Trebuie luat în calcul și faptul că extragerea litiului este extrem de poluantă, iar procesele de prelucrare a acestuia din momentul extragerii lui până la obținerea produsului final, adică bateria, este foarte dăunător.

De asemenea, puțini dintre fanii EV își pun problema că o mare parte din energia electrică care se folosește pentru a încărca bateriile mașinilor electrice este obținută prin arderea combustibililor fosili! Lucrul acesta pune oarecum sub semnul întrebării prezentarea mașinilor electrice ca eco-friendly. Susținătorii acestui concept, de mașini cu amprentă de carbon zero, vin cu un contraargument: Cum rămâne cu energia pe care o produc centralele eoliene și panourile solare?

Răspunsul este unul destul de simplu. Energia venită din astfel de surse nu este produsă în mod constant, iarna panourile solare având o producție nesemnificativă, iar centralele eoliene nu produc decât în anumite zone geografice, în care există diferențe mari de presiune între masele de aer, având ca rezultat… vântul. Fără vânt…

Revenind la procesul de fabricare a bateriilor necesare vehiculelor EV, alte materiale folosite, în afară de litiu, care presupun procese foarte poluante pentru obținerea lor, cum ar fi cobaltul, nichelul, manganul și altele, alterează principiul eco-friendly pe care îl promovează producătorii de mașini electrice. Spălarea și purificarea minereurilor de litiu, de exemplu, este foarte nocivă pentru mediu, însă nu asta e singura problemă. Cu cât se produc mai multe mașini electrice, cu atât rezervele de litiu ale Terrei se impuținează, astfel că vom ajunge în câțiva zeci de ani la concluzia că litiul nu este regenerabil. Acest aspect pare a fi ignorat de mulți dintre producătorii auto, uitându-se parcă de argumentul invocat cu puțin timp în urmă, cel al epuizării resurselor de petrol ale Terrei, care aveau să se termine până în 2052.

O altă inițiativă controversată din lumea auto o reprezintă încercarea oamenilor de știință de a crea un combustibil cu amprenta de carbon zero. Porsche a reușit să facă acest lucru, combustibilul lor eco producându-se în Brazilia și având aproape aceeași putere calorică pe care o are benzina. Totuși, și în acest caz există, deocamdată, destule probleme: cantitatea redusă, întrucât este destul de scump de obținut, și mai ales nevoia dezvoltării unui motor care să funcționeze cu acest combustibil.

Deși pare calea de salvare a mediului, proiectul pentru un viitor complet electric, în care motoarele cu combustie internă sunt date uitării, stârnește tot mai multe polemici. Pare să mai fie un drum lung până la conceperea unui motor eficient atât din punct de vedere energetic, cât și din punct de vedere financiar. Deocamdată, deși e dezamăgitor, trebuie să constatăm că mașinile cu combustie internă rămân varianta cea mai ieftină și mai puțin dăunătoare și că multe dintre încercările producătorilor au scopul de a minimiza producerea de gaze cu efect de seră din partea consumatorilor, aceste companii nereușind să rezolve, însă, problema poluării din procesul de fabricare a vehiculelor EV.

Există, totuși, modalități de a ajuta mediul chiar folosind în continuare motoare cu combustie internă, „frații vitregi” ai mult promovatei „mașini verzi”. Prin intermediul reacției chimice Fischer-Tropsch, cu ajutorul radiației de tip microunde, masa plastică aproape de orice fel poate fi transformată în derivați rafinați ai petrolului, de la Diesel până la benzină și chiar kerosen. Astfel se poate face economie în consumarea „aurului negru”, transformând plasticul, cel mai mare poluant de azi, în ceva ce putem folosi pentru a ne deplasa.

Ar trebui, așadar, să ne punem mai multe întrebări legate de „mașina verde” și de viitorul ei. Mai este valabil planul global auto pentru 2035? Un răspuns clar pe care l-au dat deja majoritatea producătorilor este un mare NU. Urmează întrebările pe care încep să și le pună majoritatea consumatorilor: S-a încercat, oare, impunerea vehiculelor EV printr-o campanie nesinceră, omițându-se intenționat neajunsurile acestei soluții? Este ea doar o mega-afacere temporară sau va reprezenta acel viitor al mediului nepoluat la care visăm cu toții? Cât de repede vor apărea noi tehnologii, alternativă la EV, ca  bază a unui proiect plauzibil pentru viitorul auto?

Oricum ați răspunde, am convingerea că generația noastră este datoare să-și pună aceste întrebări, să reflecteze pe marginea lor și, cine știe, să găsească acele soluții pe termen lung benefice pentru civilizația umană și pentru mediu deopotrivă.

Citește și: Statuete cu pisici, o conferință „oarecare” și povestea tinerilor cercetători constănțeni la Caltech

Conversiunea la versiune

Posted on by Ana STALIANOV

Vă mai aduceți aminte când, undeva prin clasa întâi sau a doua, aveam o materie numită Dezvoltare personală? Nu mai știu cu exactitate ce făceam, dar îmi amintesc că doamna învățătoare ne vorbea despre respect, prietenie, bunătate, emoții și așa mai departe. Deși era o materie simpatică (nu pot spune că nu am învățat nimic), totuși pentru mine și pentru alți copii a fost, mai mult sau mai puțin, una din seria de umplutură, pur și simplu o nonromânomatematică.

Trecând de clasele primare și ajungând, în sfârșit, în rândul copiilor mari, surpriză! Ne-a întâmpinat și îmbrățișat până la sufocare domeniul dezvoltării personale, cândva marginal. El a devenit o entitate-fenomen ce se bucură de o popularitate cu mult mai mare decât matematica sau limba română.

Înainte de a mi se reproșa că aș suferi de vreun gicăcontrism când vine vorba de dezvoltarea, de evoluția personală, voi afirma tare și răspicat (sau, mai bine scris, cu font paișpe și boldat): Să înveți despre dezvoltarea personală nu este un lucru rău pe fond. Curentul dezvoltării personale ne-a adus și beneficii: oamenii sunt mai atenți la propriile emoții și reacții, la sănătatea lor, se îngrijesc, învață cum să-și organizeze timpul, citesc mai mult, relaționează mai bine cu ceilalți și așa mai departe. Recunosc, și eu am avut de câștigat urmând acest curent, tocmai de aceea spun că sunt de părere că e foarte bine că el există. Însă există și un dar. Chimia ne învață că diferența dintre medicament și otravă este dată de doză.

Deviza curentului este: Fii cea mai bună versiune a ta! Fii TU 2.0 sau TU 2.0.1 sau TU 2.7 sau TU 5000 sau… Ah! Care e cea mai bună versiune? Și de ce, mai exact, am ajuns să ne percepem evoluția prin versiuni? Nu, serios, de ce? Îndemnul acesta la versiune a devenit un sfat pe care toți influensării ni-l dau, este go(a)l-ul nostru in laif… De unde și până unde? Și, chiar așa, cum putem să îndrăznim să reducem ființa umană, repet, FIINȚA UMANĂ, la o problemă de rezolvat? Mi se răspunde: „Da, dar aceasta este o simplificare care îl ajută pe om să ia decizii, să acționeze, îi face bine, nu e un plan malefic de dezumanizare și de cucerire a lumii de către inteligența artificială!”. De acord. Până într-un punct.

Ce ne separă de mașinării? Ce ne separă de Măria Sa, Inteligența Artificială? Ce ne face oameni? Capacitatea de a gândi, de a conștientiza împrejurimile și împrejurările, de a ne conștientiza lumea interioară, de a lua decizii, de a evolua, de a avea emoții? Toate acestea pot fi automazitate, artificiale sau cel puțin simulate cu succes! Dacă îi negăm dimensiunea spirituală, dacă îi negăm sufletul, atunci, da, omul ar fi complet înlocuibil, ba chiar e de preferat să fie înlocuit, ar spune unii.

Și, totuși, noi nu suntem o mașinărie. Nu încă. Dacă am înțeles și eu o țâră din materia numită matematică, acea țâră este faptul că, pornind de la o ipoteză falsă, obținem haos, ceea ce se întâmplă acum, luând-o pe această cale. Deci, se pare că ipoteza e falsă. Deci, omul are suflet.

Percepția aceasta modernă a omului în versiuni, după cum (sper) am lăsat să se înțeleagă din paragrafele anterioare, duce la asemănarea lui crescândă cu mașinăriile, el pierzându-și dimensiunile mai adânci. Ni se spune că cel mai adânc punct în care putem ajunge este copilul interior și aici ne cam oprim. Ni se spune că, în mod aproape sigur, fiecare problemă își are rădăcinile acolo, așa că trebuie să ne vindecăm copilul interior citind cărți de self-help, uitându-ne pe net la diverși guru ai dezvoltării personale și mergând la psihologi.

Apoi, trebuie să mergem la sală, să facem mușchi, să fim atractivi (sau nu neapărat: să mergem pentru dezvoltarea noastră în toate domeniile); trebuie să mâncăm sănătos, să ne odihnim, să avem grijă de noi. Și trebuie să ne izolăm cât timp evoluăm, să stăm departe de ceilalți, căci ei nu sunt la nivelul nostru, să citim și mai multe cărți cu instrucțiuni, de preferat să ne facem o afacere pentru care să muncim zi și noapte, dar cu pauze, ca să nu ne epuizăm, și să socializăm, discutându-ne interesele deloc superficiale cu oameni de calitate (în acest punct trebuie să avem un cerc restrâns, nu mai suntem în totalitate izolați), oameni la nivelul nostru, și să facem bani, și să avem un partener aproape perfect (căci oamenii sunt diferiți, nimeni nu e perfect; cu toții suntem perfecți în felul nostru, dar fiecare om merită pe cineva care să-i satisfacă toate standardele, spuseră ântzeleptzii după secole de gândire) și – oh! – atunci am ajuns la cea mai bună versiune a noastră.

Dar – ce să vezi? – constatăm că încă mai avem chestii de rezolvat. Și ne punem iar pe toată această alergătură după țeluri profund benefice, dar lipsite de conținut.

E prea clișeic. E prea plictisitor. E absurd. Toată lumea are sfaturi de dat în variațiuni, însă ideea e cam aceeași: trebuie să ajungem la cea mai bună versiune a noastră.

Cum rămâne cu faptul că omul este o ființă copleșitor de complexă, multidimensională, cu tot felul de stări, de emoții, de trăiri? Cum rămâne cu faptul că omul este mai mult decât traumele lui, decât ce poate să câștige, decât ce poate să facă? Cum rămâne cu faptul că omul este, ei bine, om? Și ce este un om? Am zis mai devreme că e caracterizat de suflet și de dimensiunea lui spirituală, însă, când vine vorba de definit toate aceste noțiuni, putem încerca, dar în realitate habar n-avem. În om zvâcnește viața, zvâcnește o esență misterioasă, o taină. Omul nu poate fi simplificat, redus la bine și rău, la alb și negru. Omul nu poate fi convertit la versiuni pozitive și negative.

Problema noastră este de mentalitate. Am ajuns în punctul în care suntem la un pas de a ne converti complet la o versiune, la mașinărie, la nonuman. Desigur, (încă) nu ne confruntăm cu o apocalipsă a dezumanizării, însă trebuie să avem grijă. Temă de gândire.

Citește și: monologul ventrilocului – două veri

Roboți, mentați și călugărițe

Posted on by Diana-Maria BANU

Universul Dune a reușit să mă fascineze încă de când l-am descoperit, atunci când am văzut partea I a adaptării cărții lui Frank Herbert de către regizorul Denis Villeneuve, în 2021. În vremea aia, mare parte din fascinația mea pentru film, trebuie să recunosc, se datora spectacolului vizual, faptului că toată tehnologia și spațiul desfășurării evenimentelor păreau pe cât de distopice și îndepărtate, pe atât de familiare, dar și sunetului și coloanei sonore.

Abia după ce am vizionat în cinematografe și cea de-a doua parte a filmului am început să apreciez mai mult o altă față a poveștii, cufundându-mă în istoria acelui viitor complex, marcat de explorarea intelectului uman, fervoare religioasă și ecologie. Această lume m-a copleșit și m-a făcut să mă întreb: Există magie? Da, da, știu, nu mai am 5 ani, Moș Crăciun nu există, nici posibilitatea de a-mi începe o carieră în meseria de „prințesă” și ce treabă are o serie așa de serioasă de romane SF care abordează teme precum colonialismul și pericolul falșilor profeți cu… magia? Hai s-o luăm de-a fir a păr!

Ca majoritatea oamenilor, în copilărie am încercat să îmi demonstrez că puterile magice ale personajelor din desene animate și cărți nu erau doar ficționale, ba chiar că și eu le țineam undeva adânc ascunse în mine. Până în ziua de azi sunt convinsă că eu chiar pot vorbi cu animalele, pot manipula focul și apa și sunt în stare să mișc obiecte fără să le ating. Îmi trebuie doar nițel exercițiu… și poate un strop de noroc ca să mai trăiesc încă vreo 25.000 de ani, iar prin absurd, tot ce și-a imaginat Frank Herbert, scriind Dune, să devină realitate.

Într-adevăr, în universul Dune, „magia” nu este prezentă în sensul tradițional al cuvântului, nu există vrăjitoare călare pe mături sau magi cu toiege înalte, dar conține elemente de tehnologie avansată pe care în momentul acesta nu le putem descrie altfel decât ca fiind „fermecate”.

Încă de la începutul cărții, sunt prezentate două mari grupări: Ordinul Bene Gesserit, alcătuit din femei care își antrenează mintea și corpul pentru a influența comportamentul celor din jur, și Mentații, oameni pregătiți să își folosească mintea asemenea unui computer pentru a face calcule și analize pe bază științifică. Dar cum am ajuns de la „tap-tap” pe Tiktok la acești indivizi cu abilități extraordinare?

*

Odinioară, oamenii au pus mașinile să gândească pentru ei, sperând că astfel se vor elibera. Singurul rezultat a fost că alți oameni cu mașini i-au înrobit.

Ei bine, Frank Herbert explică apariția acestor organizații „antice” prin izbucnirea Jihadului Butlerian, o revoltă împotriva dominației inteligenței artificiale, societatea de la momentul respectiv fiind dependentă de activitatea computerelor, a „mașinilor gânditoare” (sub acest nume se regăsește în carte conceptul de „inteligență artificială”) și a roboților conștienți. Ca rezultat al abandonării oricărui fel de inteligență care o imită pe cea umană, oamenii din universul Dune au fost nevoiți să se adapteze acelor schimbări drastice, bazându-se din nou pe propriile abilități fizice și psihice pentru a umple golurile lăsate de ajutorul artificial. Spre deosebire de majoritatea operelor science-fiction, în care inteligența artificială apare într-o postură maniacă, de inamic, roboții încercând să preia controlul și să îi înrobească pe oameni, Frank Herbert alege să trateze acest subiect dintr-o perspectivă puțin diferită. În opera sa, nu mașinile reprezintă pericolul, ci oamenii care se folosesc de ele pentru a-i oprima pe ceilalți. Așadar, Dune devine mai degrabă un avertisment, oferindu-ne un comentariu social al cărui scenariu poate foarte ușor fi comparat cu evenimente și fenomene actuale. Ba, mai mult, filosofia întâlnită în Dune deschide calea spre un spațiu de discuție în jurul întrebărilor legate de esența umană și importanța conservării acesteia. Ordinul Bene Gesserit și Mentații sunt folosiți pentru a demonstra potențialul uman vast și în mare parte neexploatat, care ar putea rămâne ultima noastră resursă în situații limită.

În zilele noastre, deși nu ne confruntăm cu un „jihad butlerian”, există dezbateri în curs de desfășurare cu privire la implicațiile etice și impactul dezvoltării inteligenței artificiale. Deocamdată, putem spune că ne aflăm abia la stadiul incipient al avansului IA, tehnologia folosită în prezent fiind în mare parte inteligență artificială „îngustă” (Narrow AI), lipsită de conștiință de sine și concepută pentru a excela în îndeplinirea unor sarcini specifice sau în rezolvarea anumitor probleme, cu precizie și competență. Următorul „nivel” la care poate ajunge IA îi va permite acesteia să înțeleagă și să învețe orice sarcină intelectuală pe care o poate îndeplini o ființă umană. Această inteligență artificială „generală” ar putea fi un ultim precursor al conștiinței artificiale, moment din care, pe scurt, it gets crazy. Nu numai că se va naște o cu totul altă specie, dar acei roboți/ ființe/ persoane nonumane/ vrăjitori/ extratereștri/ lucruri super ciudate(??) vor putea cere drepturi și, implicit, vor avea și obligații. Fără îndoială, o lume ca aceasta, în care roboții devin egalii oamenilor este foarte greu de imaginat din perspectiva societății actuale, care încă eșuează în a respecta drepturile fundamentale ale omului. Cum vom putea să ne conformăm libertăților unor ființe non-umane, când respectul față de proprii semeni încă solicită un efort enorm din partea unora dintre noi? 

Din fericire pentru aceștia, până să ajungem să vorbim măcar de o inteligență artificială conștientă care să ne roage mai frumos sau mai puțin frumos pentru niște drepturi, un sistem de IA ar trebui să treacă cu succes o serie de șase teste, printre care:

  • Testul Turing (creat de Alan Turing, informatician, criptanalist și filosof britanic,

supranumit „părintele informaticii și inteligenței artificiale teoretice”):

O mașină și un om conversează în scris cu un al doilea om care nu-i vede și care trebuie să evalueze care dintre cei doi este mașina. Aceasta trece testul dacă-l poate păcăli pe evaluator o perioadă semnificativă de timp.

  • Testul cafelei (Wozniak):

O mașină intră într-o casă americană obișnuită și își dă seama cum să facă o cafea: găsește aparatul de cafea și cafeaua, adaugă apă, găsește o cană și pregătește cafeaua apăsând butoanele corespunzătoare.

  • Testul studentului robot (Goertzel):

O mașină se înscrie la o universitate, urmând și promovând aceleași cursuri ca oamenii și obținând o diplomă.

O mașină ar trebui să treacă aceste teste pentru a demonstra apropierea de umanitate. Făcând un salt în timp și spațiu spre un univers ficțional, în Dune omul este supus unui test prin care să-și dovedească umanitatea. Cucernica Maică (un fel de Papă al Ordinului Bene Gesserit) ține la gâtul celui testat un ac cu otravă (Gom Jabbar), în timp ce acesta trebuie să își introducă mâna într-o cutie a suferinței. Scopul testului este de a dovedi rezistența care îl diferențiază pe omul superior de animal.

Deoarece în Dune oamenii deja trecuseră prin „Iadul” războiului împotriva inteligenței artificiale și prin neputința unei societăți mediocre, aceștia au ales să se redescopere folosindu-și la maximum potențialul și învingându-și limitele. Spre deosebire de universul creat de Frank Herbert, realitatea ne obligă să căutăm echilibrul între ajutorul oferit de mașini și propriile abilități.

Deși teama și curiozitatea trezite în oamenii care nu pot face altceva decât să constate cum societatea își schimbă fața de la o zi la alta sunt complet normale în astfel de perioade de transformare majoră, această dezvoltare rapidă a „mașinilor gânditoare” ar trebui să ne atragă atenția și asupra pietrelor de temelie ale umanității. Numai prin înțelegerea esenței umane vom putea determina cât de mare ar putea fi pericolul unei inteligențe artificiale generale sau conștiente. În orice univers ne-am afla, omul își va dori să se autodepășească, chiar dacă asta înseamnă să își riște uneori existența. Istoria, lumea, întregul univers sunt parte a unei spirale în care orice sfârșit este un nou început.

Poate că magia nu există și nici nu ne vom apropia vreodată de capacitățile fantastice ale celor din Dune, dar setea de cunoaștere ne va purta acolo unde nimeni n-a mai fost vreodată.

Citește și: Note la o capodoperă dostoievskiană

Margini dizolvate

Posted on by Diana-Maria BANU

De la un timp îmi privesc viața ca dintr-un balon plutind deasupra capului meu, sensibil la orice pală mai puternică de vânt și intimidată de crengile ascuțite ale copacilor care m-ar putea sparge, lăsându-mă astfel pierdută de corp. Acest corp, corpul „meu“, de care sunt legată printr-o panglică subțire, roz, fragilă, îmi creează, până la urmă, un simț al identității, al aparținerii la o anumită categorie: om.

Deși doar de curând a devenit un sentiment repetitiv, la care mă întorc tot mai des, îmi amintesc anumite episoade asemănătoare de acum câțiva ani. În timp ce vorbeam, capul, mâinile și picioarele îmi deveneau ușoare, gata să își ia zborul și să mă lase cu propoziția rostită doar pe jumătate, de parcă izvorul cuvintelor adevărate a secat brusc. Realitatea devenea un vis, în care mă plimbam fără scop, fără cap, fără emoție. Mult timp am trecut cu vederea această senzație ciudată care mă înstrăina de tot ce știam a fi „real”, sperând să dispară de la sine. Deseori chiar așa se întâmpla, dar amintirea acelor momente derutante m-a făcut să mă întreb dacă mai există cineva care să treacă prin aceleași stări. Poate că totul se întâmplă, de fapt, doar în imaginația mea. După o simplă căutare pe Mereu-Salvatorul-Google am înțeles că acest lucru ar fi exclus (și chiar de aici vine salvarea, dar despre asta vorbim mai târziu).

Derealizarea și depersonalizarea sunt două tulburări disociative* care se caracterizează prin pierderea contactului cu mediul înconjurător, respectiv cu propria persoană. Te poți simți detașat de corp, de gânduri și de propriile acțiuni, devenind un simplu observator al vieții tale. Percepi tot ce te înconjoară ca fiind ireal, ca într-un vis sau ca într-un film din scenariul căruia nu poți evada. Ca să mă înțelegi mai bine, voi recurge la o comparație uzuală și cât se poate de banală, dar sugestivă: asimilează-ți corpul și întreaga persoană cu o casă în care trăiești de când te-ai născut. Ei bine, depersonalizarea poate face ca această casă să pară închiriată temporar de un străin. O casă în care nu mai știi crăpăturile din pereți și nici unde scârțâie podeaua. O casă a amintirilor surde ale copilăriei. O casă a ecourilor.

Majoritatea persoanelor care se confruntă cu aceste tipuri de tulburări suntem chiar noi, adolescenții. Deși cauzele dezvoltării acestora nu sunt încă bine cunoscute, este ușor de imaginat faptul că anxietatea și stresul asociate perioadei de continuă schimbare și formare a personalității pot doar contribui la o stare de îndoială și dezorientare. Pentru unii, aceste tulburări se manifestă prin episoade scurte, în timpul cărora „marginile“ corpului lor par să se dizolve, iar tot ce era limitat de acestea se scurge, se omogenizează, pierzându-se printre alte corpuri și obiecte fără margini. Iar apoi, ca și cum în acea mare învolburată de materie vie ar exista doi poli de magnet de același fel, corpurile se resping și se scufundă înapoi în propriul contur. Pe de altă parte, unele episoade sunt lungi. O persoană se poate simți deconectată de sine timp de săptămâni, luni sau ani, interval în care se obișnuiește cu lipsa unei identități prin „dizolvarea marginilor” sale, dar este conștientă de faptul că ceea ce simte este atipic.

Într-o zi, scrollând pe tiktok, am dat de o persoană care descria perfect aceeași evadare involuntară din realitate pe care am ajuns să o cunosc destul de bine. Deși prima mea reacție a fost una de scepticism (Vă rog, nu mai luați de bun tot ce auziți pe tiktok!), citind comentariile mi-am dat seama că tocmai găsisem un nume pentru ceea ce trăiam. Am fost ușurată că nu eram singură, nu m-am mai simțit  atât de fragilă și asta mi-a oferit alinare. Astfel am învățat că cel mai bun lucru pe care îl poți face în această situație este să vorbești deschis despre ceea ce simți. Odată cu vulnerabilitatea, vin satisfacția și recăpătarea încrederii în sine. Un obstacol impus de zidurile propriei conștiințe nu te va face niciodată mai puțin om, mai puțin demn de a avea acel spațiu sigur în care știi că ești ascultat.

Cu toții ajungem să ne întrebăm dacă lumea în care trăim este cu adevărat reală. Oare totul este o simulare? Oare tu ești singura ființă cu conștiință? Ești chiar tu, Truman? În încercarea de a găsi nu neapărat o explicație, cât un strop de speranță și consolare, îți propun următorul paradox: Dacă un copac cade într-o pădure fără a se afla nicio persoană în preajmă, va face el zgomot?

Întrebarea de mai sus îi pune pe gânduri pe mulți filosofi, fizicieni și chiar oameni simpli care se confruntă cu descifrarea lumii inobservabile, acea lume care este, de fapt, esența înțelegerii a ceea ce noi considerăm a fi real. Răspunsul ar fi că nu, copacul nu va face niciun zgomot atâta timp cât în apropierea lui nu există nicio ureche care să îl audă. Sunetul este prin definiție senzația produsă asupra organului auditiv de către vibrațiile materiale ale corpurilor și transmise pe calea undelor acustice. Așadar, dacă nu există urechi care să audă… nu există zgomot. De bun simț, nu? Ce am vrut să spun prin fraza de mai sus este faptul că lumea devine reală prin tine, prin cel care o percepe, tocmai prin universul labirintic al minții tale.

Cum se depășește tulburarea disociativă a derealizării? Pe lângă purtarea unor conversații deschise (nu numai cu cei dragi, ci și cu un expert) și înțelegerea acestui paradox, un prim pas spre vindecare este să accepți acele sentimente, mai degrabă decât să te pierzi în ele, încercând să găsești ieșirea. Agață-te de senzații, gusturi și mirosuri, de orice îți face corpul să simtă. Deși motivul este neclar, muzica este lucrul care mă aduce de cele mai multe ori cu picioarele pe pământ. E curios cum muzica, ceva atât de necesar și totuși lipsit de sens în fața celorlalte nevoi vitale, te reconectează cu viața.

Dacă ai citit până aici tot ce mintea mea a putut traduce în cuvinte despre această experiență și nu ești convins, nu pot să te condamn. Mie însămi îmi este greu să accept lucrurile așa cum sunt, faptul că nu voi ști niciodată dacă măcar un strop din ce am scris în acest articol este autentic. Am încercat să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie ceva atât de abstract, dar adevărul este că fiecare persoană are o umbră, o teamă ascunsă în spatele scânteii care ne face să ardem, să ne permitem să existăm. Așa că tot ce ne rămâne de făcut este să strângem de pe jos firul gândurilor noastre, marginile corpurilor lăsate în urma furtunii și să le dăm altă formă, să ne jucăm cu ele sau să le mestecăm printre măsele până devin un nou eu, un nou tu.

*Tulburările disociative sunt caracterizate de o întrerupere sau discontinuitate în integrarea normală a conștiinței, memoriei, emoțiilor, percepțiilor, reprezentării corporale, controlului motor și comportamentului.

Citește și: Premiul I la secțiunea POEZIE a Concursului județean de creație Literatur@. Lasă-ne să te citim, ediția 2024

(Pre)viziuni împlinite: Întâlnire cu Noland Arbaugh

Posted on by Tudor DURDUMAN-BURTESCU

Noțiunea de interfețe creier-computer a fost o caracteristică a science fiction-ului de zeci de ani. Filmele și emisiunile TV, precum Black Mirror, The Matrix și Ghost in the Shell, ne-au familiarizat cu lumile futuriste în care oamenii interacționează fără probleme cu tehnologia prin intermediul implanturilor cerebrale. Aceste reprezentări oferă adesea un amestec de viziuni utopice și distopice, explorând atât beneficiile, cât și potențialele pericole ale acestei tehnologii.

Neuralink, compania de neurotehnologie de avangardă co-fondată de Elon Musk, a făcut istorie în ianuarie 2024, când a realizat primul său test uman asupra unui tânăr de 29 de ani diagnosticat cu scleroză laterală amiotrofică (SLA). Această boală degenerativă progresivă afectează neuronii motori din creier și măduva spinării, provocând slăbiciune musculară și, în cele din urmă, incapacitatea de a controla mișcările. Intervenția, constând în crearea unei interfețe creier-computer, a marcat un moment important, cu potențialul de a revoluționa tratamentul afecțiunilor neurologice.

În ianuarie 2024, Noland Arbaugh a devenit prima persoană care a suferit o intervenție chirurgicală pentru fixarea implantului cerebral Neuralink. Procedura a avut loc într-o unitate medicală de înaltă tehnologie din California, o echipă de neurochirurgi de top de la Neuralink conducând operația. Un mic implant de dimensiunea unei monede, cunoscut sub numele de „The Link” (‘Legătura’), a fost inserat în creierul lui Noland, vizând în mod specific cortexul motor, care controlează mișcarea și comunicarea.

Dispozitivul conține 1.024 de micro-electrozi capabili atât să înregistreze activitatea cerebrală, cât și să stimuleze anumite regiuni neuronale, aceștia fiind proiectați să interacționeze cu neuronii prin citirea semnalelor lor electrice, cu scopul transformării acestora în comenzi digitale. Electrozii sunt mai subțiri decât firul de păr uman, iar plasarea lor permite transmiterea semnalelor neuronale către o interfață computerizată.

 Operația a durat aproximativ șase ore, iar Arbaugh a rămas conștient în anumite etape ale procedurii, oferind feedback în timp real echipei medicale. Obiectivul principal a fost acela de a-i reda lui Noland în special capacitatea de a opera dispozitive digitale doar prin gândurile sale, în contextul în care SLA îi limitase grav controlul mușchilor corpului. E util de știut că subiectul, Noland Arbaugh, a devenit eligibil pentru această procedură ca urmare a faptului că, în ciuda degradării fizice cauzate de boală, activitatea lui cognitivă rămăsese nealterată, ceea ce permitea urmărirea eficienței tehnologiei aplicate.

Procedura introducerii implantului Neuralink a necesitat precizia unei asistențe robotice pentru a implanta electrozii exact în regiunile neuronale corespunzătoare, fără a deteriora țesuturile înconjurătoare. Prin conectarea acestor electrozi la o interfață computerizată, neurocipul poate citi semnalele cerebrale ale lui Noland atunci când acesta se gândește să se miște sau să interacționeze cu dispozitivele. Aceste date sunt apoi transmise către un computer sau un smartphone, permițându-i să controleze dispozitivele doar prin intermediul gândurilor sale.

Medicii au monitorizat atent recuperarea pacientului și funcționalitatea cipului, observând traducerea cu succes a semnalelor cerebrale în comenzi digitale. Deși progresul său a fost gradual, Noland a demonstrat îmbunătățiri remarcabile într-un timp relativ scurt, recâștigând un nivel de independență pe care nu-l mai avusese de ani de zile.

Astfel, tânărul a ajuns la o autonomie sporită, constând în capacitatea de a îndeplini sarcini, precum navigarea pe internet, redactarea de emailuri și trimiterea de mesaje prin control mental, și la un angajament mental îmbunătățit, rutina sa zilnică incluzând chiar și explorarea aplicațiilor de învățare a limbilor străine, prin facilitarea unei învățări accelerate. Noland poate să se angajeze mental în lecții, exerciții de vocabular și gramatică, procesând informația mult mai rapid decât ar face-o prin metode tradiționale de studiu. Cipul oferă feedback în timp real, consolidând căile neuronale legate de memorie și procesarea limbajului.

Cu toată explozia de bucurie ce a însoțit succesul intervenției și observațiile făcute, una dintre preocupările principale rămâne riscul crescut de complicații, derivate din infecțiile care pot surveni, degradarea electrozilor sau defecțiunile mecanice. Acestora li se adaugă îngrijorările pentru sănătatea mintală a pacientului și, nu în ultimul rând, pentru confidențialitatea datelor, ce ar putea fi utilizate abuziv de terțe persoane.

Este neîndoielnic faptul că lupta pentru aplicarea unei idei revoluționare cum este implantul Neuralink duce la înlăturarea, pe rând, a fiecărei temeri și, în final, la atingerea scopului în varianta sa optimă, astfel încât răspunsul lui Noland Arbaugh –  „Acum pot face toate aceste lucruri doar gândindu-mă la ele” – să cunoască generalizarea.

Aventura lui Noland Arbaugh ca prim om care a primit un implant Neuralink este cu adevărat revoluționară. Tehnologia i-a permis să recâștige controlul asupra dispozitivelor digitale, să învețe limbi noi și să își îmbunătățească spectaculos calitatea vieții, în ciuda efectelor debilitante ale SLA. Experiența sa subliniază, de asemenea, potențialul interfețelor creier-computer de a înlocui tratamentele medicale actuale și de a îmbunătăți cogniția.

Viziunea lui Elon Musk pentru Neuralink este îndrăzneață și orientată spre viitor, având ca scop revoluționarea nu doar a medicinei, ci a condiției umane în sine. Pe măsură ce Neuralink continuă să se dezvolte, succesul său cu Noland Arbaugh va reprezenta un prim pas inspirator, dar drumul de parcurs este încă lung, cu provocări semnificative de depășit.

Citește și: Olimpiada Internațională de Limba Engleză – o experiență culturală prin ochi de voluntar

Moral? Periculos? Revoluționar?

Posted on by Irina PAPACOSTEA

Fie că ai auzit despre AI sub forma chat GPT-ului, fie că ai generat o imagine pe un program specializat, cu siguranță ai interacționat cu acesta măcar o dată. Și dacă te-ai întrebat cum funcționează AI-ul, care este influența sa asupra lumii noastre și asupra carierelor artiștilor sau cum a evoluat și va evolua el, voi încerca să-ți răspund. Iar dacă nu ți-ai pus încă aceste probleme, te încurajez să o faci, deoarece vorbim despre un subiect actual care va fi discutat mult de acum încolo și este necesar să cunoaștem posibilele influențe ale unei unelte atât de puternice.

Explicații tehnice

Manifestarea AI-ului în imagini, subiect pe care îl voi prezenta mai departe, este foarte răspândită. Poate că ai navigat pe Internet și ai văzut o imagine cu un șoricel la costum, spre exemplu. Însă lăbuțele șoricelului se contopesc cu fundalul într-un mod ciudat, are un deget lipsă sau forma sacoului său nu are sens. Poate că ai fost curios să vezi cum ar arăta un cățel pe Lună, așa că ai căutat pe Internet un site și ai scris aceste cuvinte pentru a genera o imagine sugestivă. Acestea sunt imaginile generate cu ajutorul AI-ului. (Imagini generate pe deepai.org)

Cum, mai exact, are loc acest proces de generare a imaginilor? Este interesant să vezi cum un program lipsit de creativitate sau de inteligență umană reușește să-ți pună pe tavă în câteva secunde o imagine ce reprezintă exact ceea ce ai cerut; evident, cu mici erori. Cum funcționează, așadar, algoritmii inteligenței artificiale care se ocupă cu generarea imaginilor? Pentru a putea genera imagini, programul are nevoie de o bază de date ce include imagini și descrieri pentru acestea. Spre exemplu, el va „învăța” să asocieze cuvântul scaun cu un obiect cu patru picioare și un spătar. Va vedea în ce context se află un scaun, lângă ce obiecte este întâlnit cel mai des și sub ce forme. Aceasta este partea simplă. Problemele apar atunci când ne referim la felul în care programul poate replica o imagine existentă sau, mai bine zis, o multitudine de imagini, într-un mod relativ unic.

O idee foarte răspândită, dar nu tocmai corectă, este aceea că programele AI copiază întru totul imaginile din bazele de date pe care le folosesc sau că formează un fel de colaj cu ajutorul acestora. În realitate, procesul este mult mai complicat. Pentru a genera imagini, programul trebuie mai întâi să analizeze baza de date primită, după cum am spus. Apoi, ia fiecare imagine individuală și o descompune în pixeli pentru a înțelege relația dintre acești pixeli; astfel va ști când un obiect este din sticlă și când este din lemn sau când este un scaun și când este o masă. Pentru a genera efectiv imaginile, are loc procesul de difuzie, în care există o imagine căreia i se adaugă treptat purici, apoi AI-ul trebuie să scoată puricii până ajunge din nou la o reprezentare clară. De aceea majoritatea imaginilor create cu AI vor fi stângace când vine vorba de detaliile fine.

După ce AI-ul este antrenat cu ajutorul acestui exercițiu de difuzie, el va putea să genereze imagini cu ajutorul unor simple cuvinte sau propoziții. Impresionant, nu? Ei bine, aici intervine prima problemă, prima discuție înflăcărată: discuția despre etică.

Așadar, etica

Una dintre primele întrebări care ne vin în mine când ne gândim la baza de date pe care o folosește AI-ul pentru a se antrena este aceea despre copyright, adică despre drepturile de autor. Imaginile folosite de AI-uri nu sunt pur și simplu selectate de un om oarecare; un astfel de program are nevoie de un număr enorm de referințe pentru a se antrena. Așa că AI-urile se folosesc de anumite baze de date, cum ar fi cele oferite de LAION (Large-scale Artificial Intelligence Open Network). LAION este o organizație ce are ca scop colectarea imaginilor însoțite de descrieri. Printre ele se numără și creațiile artistice care pot fi găsite pe Internet (spre exemplu pe Deviantart), indiferent dacă acestea sunt protejate de drepturile de autor sau nu, deoarece, în situația în care sunt protejate, LAION se folosește de link-uri pentru a aproviziona baza de date cu respectivele imagini și astfel nu încalcă propriu-zis nicio lege.

De asemenea, poate v-ați întrebat ce se întâmplă cu imaginile de pe Internet care au conținut problematic. Dacă acestea nu sunt selectate bucată cu bucată de un om, ci sunt adunate de o mașinărie, cum ne putem asigura că nu se strecoară în bazele de date imagini violente/ sexuale/ discriminatorii? Ei bine, nu putem. Deși există filtre, ele nu funcționează perfect.

Chiar la o trecere în revistă rapidă se profilează, deci, câteva probleme de etică. Cea a drepturilor de autor nu este deloc simplă, la momentul actual neexistând nicio lege care să clarifice folosirea anumitor imagini pentru a antrena AI-urile. Creațiile artiștilor alimentează bazele de date, deci automat sunt folosite abundent ca referință pentru programele de AI. Să adăugăm lipsa de control asupra conținuturilor problematice.

Dar, deși multă lume insistă că programele AI fură de la artiști, nu putem dovedi acest lucru, cel puțin nu tehnic. Dacă ne folosim de judecata noastră morală, putem constata însă că există elemente imorale în domeniul artei create cu AI. De aici voi porni cu următoarea temă ce merită atenție: pericolul pe care îl reprezintă AI-ul pentru artiști.

Este AI-ul periculos?

Îmi imaginez că ai auzit măcar o persoană protestând împotriva folosirii AI-ului, fie că te-a certat pentru că ai generat imagini stilizate pe Internet, fie că a comentat un afiș făcut de AI și expus pe peretele unei cafenele. Trebuie să recunosc, și eu tind să reacționez astfel când vine vorba despre AI, deoarece un lucru pe care mulți nu-l știu este că cei care sunt activi într-o direcție artistică se simt amenințați de rapida dezvoltare a AI-ului. De aceea consider că este necesar să informăm cât mai multă lume în legătură cu influențele acestor programe.

În primul rând, trebuie să înțelegem un lucru: artiștii fac bani prin artă. Aceasta este munca lor. Indiferent ce job ai, cu siguranță nu îți dorești să fii înlocuit de o mașinărie. Sună distopic. Însă, având în vedere cât de mult a evoluat AI-ul până acum, cât de ușor, ieftin și rapid este să-l folosești, începem să fim nevoiți să luăm această posibilitate în considerare.

Pentru a face o mică expunere a situației actuale, trebuie să revenim la problema bazelor de date. Dacă din baza de date, în urma unor instrucțiuni, AI-ul este pus să selecteze creațiile unui anumit artist, imaginile generate vor fi foarte asemănătoare cu cele folosite ca referință. Așadar, dacă zeci de oameni doresc să vadă cum ar arăta stilul unui artist activ în comunitate transpus în AI, nu au decât să genereze câteva imagini. Astfel, se produc în masă imagini foarte asemănătoare cu creațiile autentice ale artistului. Acest lucru poate avea un impact grav asupra surselor de venit ale respectivului artist: sutele de exemplare aproape identice vor scădea din unicitatea și impactul pe care-l avusese inițial creatorul. Căci, până la urmă, cine nu s-ar gândi: „de ce să plătesc un artist să-mi deseneze, când pot să obțin pe gratis un rezultat asemănător folosindu-mă de AI?”.

Din acest motiv se tem artiștii. AI-ul are, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, puterea de a fura joburi. Are puterea de a înrăutăți situația artiștilor activi și de a descuraja afirmarea de noi artiști. Arta necesită mult timp și efort; este demoralizant să vezi cum o mașinărie poate recrea produsul muncii tale în câteva secunde.

Însă există doar părți rele? Din fericire, nu. Nu putem controla direcția în care va merge folosirea AI-ului în artă, dar putem enumera câteva scenarii pozitive.

Cum ar putea revoluționa AI-ul arta?

Un lucru este clar; nu vom putea niciodată să oprim dezvoltarea AI-ului. AI-ul va continua să fie folosit în domeniul artei, fie că ne dorim acest lucru sau nu. Ce putem face, însă, este să informăm publicul în legătură cu ce înseamnă AI-ul, și să ne străduim, de asemenea, să-l folosim în avantajul nostru.

După cum am constatat, programele de AI sunt impresionante. Pot crea imagini frumoase, pot pune filtre peste imagini/ videoclipuri existente sau pot să creeze animații întregi. Deși la momentul actual acestea au elemente ce trădează prezența AI-ului, având în vedere rapiditatea cu care se îmbunătățesc programele este posibil ca în curând să vedem produse excepționale, lipsite de obișnuita stângăcie a AI-ului (acest lucru deja se întâmplă dacă vorbim despre generarea imaginilor stilizate).

Adoptând o perspectivă mai optimistă, trebuie să admitem, așadar, că AI-ul nu e o unealtă malefică ce va aduce distrugere în rândurile artiștilor, ci că, din contră, folosit etic îi poate ajuta nespus de mult pe creatorii de artă. Un exemplu este procesul prin care se creează o animație; este un proces dificil, ce necesită multă muncă, de cele mai multe ori fiecare frame fiind desenat individual. Cu ajutorul AI-ului, această muncă poate fi ușurată imens, fără a diminua expresivitatea artistică și mai ales fără a fura un loc de muncă.

De asemenea, arta AI ar putea deveni o categorie complet separată, fără a amenința arta tradițională. Într-o lume ideală, toți vom cădea de acord să fim onești și să anunțăm publicul dacă imaginea prezentată este desenată manual sau dacă a fost generată de un program specializat. Dacă aceste lucruri se vor și întâmpla, rămâne de văzut. Avem multe întrebări și puține răspunsuri, momentan.

În concluzie…

Dacă ești artist, ține minte să nu-ți introduci creațiile în bazele de date folosite de AI și continuă să ai încredere în abilitățile tale. Integritatea artistică va rămâne cel mai probabil intactă, măcar o vreme de acum în colo. Iar dacă nu ești artist, ține minte să-i tratezi pe artiști cu respect, recunoaște-le meritele și nu uita de frumusețea artei create de mâna unui om.

AI-ul nu va dispărea probabil din viețile noastre, așa că este necesar să avem o abordare corectă în legătură cu acesta. Informându-ne, facem un bine tuturor, deoarece putem decide cum să acționăm mai departe, acum că înțelegem mecanismele și consecințele. Încurajez pe toată lumea să rămână conectată la subiectul AI-ului, deoarece are o influență imensă, mai ales în domeniul artei.

(grafică de Irina Papacostea)

Citește și: Prietenii din Marmara

zari albastre

Zări Alb Astre

Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“

Facebook-f Instagram Mail-bulk

DREPTURI DE AUTOR

Toate drepturile privind informațiile publicate pe site-ul www.zarialbastre.ro de către Zări Alb Astre aparțin publicației Zări Alb Astre. Copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial este permisă numai cu acordul scris al conducerii Zări Alb Astre.

ISSN 2971 - 9666
ISSN-L 1843 - 2034

2023 © Zări Alb Astre. Website creat de Virtono