Arhive Opinii și controverse - Pagina 3 din 4

Cum este influențată opera de contextul ei istoric?

Posted on 03/06/202403/06/2024 by Maria-Alexandra LEFTER

Între notițele din dulapul meu, adunate laolaltă într-o grămadă de cuvinte și cerneală, se află lecțiile de istorie și de română. Se împletesc într-o ființă vie, cu respirație îndulcită de note de mosc, care se apleacă peste biroul meu și mă privește cu ochii științelor umaniste. Atenția ei mă îndeamnă să cotrobăi prin cărți, să descopăr legământul dintre istorie și literatură, două capitole ale Creației ce se sprijină reciproc precum doi arbori bătrâni. Amândouă sunt discursuri despre Om, acțiunile lui fiind înregistrate de cronicile vremii. În literatură, Omul s-a autointerpretat și modelat pentru a putea încăpea în paginile unei cărți, imortalizându-și astfel calitățile și defectele în cerneală. Acest proces a dat autenticitate cărților și a influențat mentalitatea maselor și curentele culturale.

Un exemplu elocvent despre cum textul literar se construiește sub incidența contextului istoric privește Renașterea, pe autorul englez William Shakespeare și capodopera sa, tragedia Romeo și Julieta (1597). La el mă voi opri în acest articol. Sub privirea ființei cu ochii îngălbeniți de vreme, îmi las mintea să redescopere epoca și pe oamenii ei.

Povestea a doi îndrăgostiți nefericiți apare încă din Antichitate, în Metamorfozele lui Ovidius (sub forma lui Pirma și a Tisbei), respectiv în Efesiaca lui Xenofon din Efes, dar prima consemnare a unor elemente contextuale concrete din tragedia lui Shakespeare este în Divina Comedie, impresionantul poem al italianului Dante Alighieri, scris cu scopul de a critica decăderea morală a regiunilor italiene, cum ar fi Florența și Lombardia. În cadrul acestuia, se regăsesc numele familiilor rivale – Montague (Montecchi) și Capulet (Cappelletti) – nume pe care le va adopta Shakespeare. Nedumerirea mea crește când observ că al doilea nume este înregistrat de istorie ca provenind din Cremona, extinzând astfel aria conflictului real în întreaga Lombardie, dincolo de Verona.

Cât privește povestea în sine, prima ei versiune cunoscută a fost povestea despre Mariotto și Ganozza, scrisă de Masuccio Salernitano în 1476 și desfășurată, după vorbele autorului, chiar în vremurile sale. Aceasta a fost apoi adaptată de Luigi da Porto în Istoria nou-descoperită a doi iubiți nobili, sub numele de Giulietta e Romeo. Deși ea prezintă influențe din Ovidius și Salernitano, se crede că povestea este autobiografică: da Porto a participat, pe 26 februarie 1511, la un bal din nordul Italiei, organizat de către clanul Savorgnan, din care făcea parte Lucina, iubita scriitorului. În dimineața următoare, membrii lui și-au atacat rivalii de la bal, clanul Strumieri, luptă din care da Porto a ieșit pe jumătate paralizat. El scrie povestea în onoarea ,,frumoasei și grațioasei” Lucina, pretinzând că evenimentul a avut loc în zilele în care Verona era condusă de Bartolomeo della Scala (un membru al familiei della Scala din secolul al XIV-lea, anglizat de Shakespeare ca Prinț Escalus).

Cel mai probabil, aceasta a fost una dintre multiplele surse de inspirație ale lui Shakespeare, surse printre care se numără însă și colecția de povești italiene Palatul Plăcerii, publicată de William Painter în 1567. Autorii societății elisabetane se inspirau adeseori din narațiunile orale care circulau în lumea italiană, datorită libertății de exprimare a sentimentelor.

Tragedia lui Shakespeare a fost pusă în scenă în 1597 la teatrul londonez Globe, fascinându-i de-a lungul timpului pe istorici prin elementele sale contextuale. În piesă sunt transparente secretele cadrului social specific ,,Epocii de Aur” din vremea reginei Elisabeta I și culturii renascentiste engleze, ajunse la apogeul ei. Din unghiul relației text-context, Romeo și Julieta este o importantă sursă de documentare.

Astfel, în celebra scenă a balconului, cei doi tineri își declară iubirea printr-un limbaj aluziv, metaforic, formă de comunicare preferată în conduita elisabetană. În lucrările lui Baldassare Castiglione (autor italian tradus deja în vremea lui Shakespeare), se arată că bărbatul putea lansa o invitație cu ajutorul metaforei, lăsându-i femeii șansa de a-l refuza fără să îi lezeze onoarea. În spiritul acestei maniere de comunicare, Romeo îi mărturisește Julietei dragostea prin metafore referitoare la sfinți și păcate (populare în lirismul elisabetan), iar fata le extinde în conversația lor, semn că îi împărtășește sentimentele.

Un alt aspect din societatea acelor vremuri privește înțelegerea caracterelor și comportamentelor umane. Ea a fost influențată de ideologia Marelui Lanț al Ființei, care descria existența unei ierarhii între roadele Creației divine. Englezii socoteau femeia atât din perspectiva păcatului Evei, cât și din cea a ideilor lui Aristotel (conform căruia aceasta era un ,,bărbat deformat”), ceea ce o plasa pe o poziție inferioară în Marele Lanț al Ființei. Mariajul ei era stabilit de părinți după criterii ca beneficiile financiare și rangul social pe care căsătoria le putea aduce. Pe de altă parte, ideea răului din sexualitatea feminină conducea la impunerea unei conduite puritane, a unei morale foarte rigide, iubirea fiind admisibilă numai ca factor determinant al mariajului. Julieta încalcă această normă, fiind capabilă să se opună alegerilor tatălui său, răzvrătindu-se deci împotriva unei concepții esențial patriarhale.

Și Romeo trece prin momente în care se împotrivește stereotipurilor acelei perioade. Protagonistul refuză inițial să se lupte cu Tybalt, adică evită agresivitatea fizică, atitudine contrară prototipului comportamental masculin din societatea elisabetană. Chiar și în 1570, deși interzis, duelul ca mijloc de apărare a onoarei era practicat de nobilii englezi, iar uciderea cuiva putea fi legală dacă nu era provocată de furie oarbă ori beție sau dacă nu avea loc în spațiul public. Din această cauză, scrima italiană devenise populară la Londra în timpul în care este scrisă opera, pentru inițiere sau exercițiu putând fi găsiți nenumărați mentori.

O altă abordare interesantă a firii personajelor vine din credința contemporanilor lui Shakespeare în existența celor patru umori. Teoria, creată de Hippocrate în 500 î.Hr., avansa ideea că balansul umorilor ar determina sănătatea fizică și personalitatea fiecărui individ. Ea stabilea relații între funcționarea unor organe, macroelemente (pe care anticii le considerau fundamentul lumii materiale) și caracterele umane.

Flegma, asociată cu apa, este specifică pasivității, răbdării și calmului. Se credea că ea vine de la creier, caracterizând persoane cum ar fi Julieta. Sângele, reprezentat de aer, ar fi provenit de la inimă, însuflețindu-i pe oamenii sociabili, vorbăreți, deseori lideri, așa cum este Romeo. Bila galbenă este asociată cu focul și se considera că ar sta la baza impulsivității, dar și a loialității unor persoane precum Mercutio. Ea ar proveni de la stomac și îi descrie pe oamenii „care își ascultă instinctul”. Ultimul element determinant pentru temperamente și caractere era bila neagră a splinei, relaționată cu pământul, care dă naștere melancoliei, pesimismului și tăcerii. De-a lungul evenimentelor, Romeo trece printr-o schimbare a umorilor, ajungând, în cele din urmă, la o trăire întunecată, plină de durere.

Valoarea simbolică a întunericului și a luminii era speculată și în reprezentarea pe scenă a creațiilor dramatice din Epoca de Aur a Angliei. Piesele de teatru erau organizate în aer liber, în timpul după-amiezelor, astfel încât audiența să poată privi acțiunile eroilor în relație cu declinul luminii și instalarea întunericului.

Spectatorii erau atât din familiile celor bogați (persoane care aveau privilegiul de a sta uneori chiar pe scenă), cât și din populația comună. Din această cauză, Shakespeare a creat personaje reprezentative pentru elita societății, dar și pentru pătura de jos, cum ar fi doica Julietei care, prin limbajul simplist și glumele sexuale, exprimă clasa inferioară. Dimpotrivă, rafinatele structuri ale sonetelor au fost concepute pentru publicul cultivat, care le putea savura. Spre exemplu, la începutul piesei, când Romeo vorbește despre frumoasa Rosaline, apare popularul sonet italian, deseori folosit de bărbați pentru a exagera frumusețea femeilor dorite, dar inaccesibile. Așadar, așa cum piesa era influențată de calitatea și așteptările audienței ei, și audiența putea fi influențată de piesă.

Tragedia shakespeariană a avut un succes răsunător, străbătând secolele și punându-și amprenta asupra domeniului artistic. De-a lungul timpului, a cunoscut variate interpretări și adaptări la contexte noi de receptare. O nouă abordare a poveștii a fost făcută, de pildă, de către regizorul britanic Peter Brooke, în 1947, care a preferat să devalueze realismul poveștii, în pofida translatării acesteia pe scena modernă. În versiunea lui, cele două familii rivale nu se reconciliază la moartea îndrăgostiților.

Literatura modernă a fost mult influențată de această capodoperă a teatrului renascentist, iar impactul ei se poate recunoaște chiar și într-un detaliu lingvistic: în vocabularul englez, cuvântul Romeo a devenit un sinonim al termenului ,,iubit”.

Romeo și Julieta este, așadar, un text revelator pentru legătura dintre geniul autorului și contextul cultural-istoric în care a fost concepută opera. Creațiile literare sunt o extensie directă a personalității scriitorilor, iar scriitorii sunt martorii direcți ai evenimentelor contemporane lor. Literatura și istoria ajung să ni se prezinte ca două fețe ale aceleiași monede, pe avers stând efigia timpului, iar pe revers efigia artei (sau invers). Pierdută între rafturile istoriei, ea poate fi regăsită doar de cei gata să dea praful anilor la o parte.

Citește și: Marțea la ABADL

De ce sufletul nostru râvnește la poezie

Posted on 29/01/202429/01/2024 by Andreea FUDULI

Lectura este o pasiune pe care am descoperit-o încă de mică și pe care am dezvoltat-o în timp, experimentând mai multe genuri, prezentându-mă la lansări de carte, exprimându-mi opiniile și ascultându-le pe ale celorlalți în privința anumitor subiecte. Ușor, ușor, m-am lăsat prinsă în vraja versurilor și am simțit cum mă dezmințesc referitor la căramizile ce au ajutat la construirea persoanei care sunt azi. Cred că fiecăruia ni s-a întâmplat să fim așa blocați sufletește, încât nu ne mai regăseam nici măcar în pasiunile noastre, nu-i așa?

Pentru mine, poezia s-a dovedit a fi cheia de la lacătul potențialului meu, calea de evadare din inhibiții. Versurile au fost inspirația mea și m-au ajutat să privesc lucrurile dintr-o altă lumină, dar și să mă împrietenesc cu mine însămi.

Mirată cu încântare de puterea ei, am reflectat asupra acestei schimbări pe care este capabilă să o producă în oameni. Poezia este limbajul celor ce-și conștientizează și-și valorifică sentimentele, emoțiile, gândurile, oricât de dezorganizate, spontane sau chiar refulate ar fi. Cuvintele îi dau sufletului glasul pe care de multe ori nu și-l găsește, impulsionându-l să caute, fără odihnă, până captează melodia inimii. De aceea, poezia ne atinge sufletul, nouă, cititorilor și ni-l alină încă din Antichitate și va continua să o facă pentru a deschide uși către viitor, către cei din jur, către noi înșine. Aceste uși sunt, de altfel, ferecate, fiindcă le ignorăm și rămânem constant în priza stresului zilnic, înecați în griji și dubii. O carte de poezii ne poate ancora în trecut, în momentele minunate pe care le-am trăit, dar și în cele dificile pe care le-am înfrânt, expunându-ne la marea noastră de gânduri, ale cărei valuri rămân altfel mute.

Medicina, ingineria, avocatura, toate sunt preocupări nobile, necesare pentru susținerea traiului uman, dar spiritul nostru râvnește la poezie, care vine odată cu dragostea, pasiunea, înțelegerea profundă și îndemnul la introspecție. Am convingerea că, deși părem cuceriți definitiv de avansarea tehnologiei, lectura va continua să-i poarte pe valuri pe acei câțiva care aleg să-și exprime adevărata personalitate, nu pe cea pe care mediul social dorește să le-o atribuie. De aceea, poezia este arta de a face oceanul să intre într-un pahar, viața într-un vers și suferința într-o rimă. Ea creează puntea dintre realitate și idealul fiecăruia.

Cred că poezia aduce armonia în viața tuturor, odată cu multe alte beneficii a căror importanță tindem să o subestimăm, precum stimularea memoriei, dezvoltarea abilităților de comunicare, îmbogățirea și articularea ideilor. Sunt abilități pe care le consider esențiale în viața mea. Abilități pe care poezia garantează să ni le dezvolte.

M-aș bucura, deci, tare mult dacă rândurile pe care tocmai le-ați citit vă vor ajuta să vedeți imensa valoare a versurilor.

Citește și: Copiatita endemică

Copiatita endemică

Posted on 23/01/202426/04/2024 by Ana STALIANOV

Pășim cu prudență în cotloanele mai întunecate ale învățământului românesc, atinse de o boală cronică. La fel ca în pandemie, ne-am pus masca de protecție, ne-am dezinfectat condeiul, am completat declarația că ne expunem pe proprie răspundere și am ieșit pe teren. În acest material (care, cu părere de rău, cred că nu prea va reuși să schimbe mare lucru) vom încerca să facem măcar puțină lumină asupra unui fenomen ce pare să fie o parte din identitatea noastră. Primul pas în rezolvarea unei probleme este identificarea ei, nu-i așa?

Boala de care suferim s-ar putea numi copiatită endemică. Ne-a atins pe fiecare dintre noi la un moment dat, fie că e vorba de o temă mică, de o privire nevinovată la colegul de bancă în timpul unei lucrări scrise, o șoaptă inocentă, o consultare justificată a materialelor didactice de sub bancă, de prin mâneci sau din alte locuri în care și-ar putea trăi scurta viață copiuțele. Mereu sub pretexte scuzabile. Ne-am obișnuit ca la aproape fiecare test să fie măcar cineva care folosește alte resurse decât cele acumulate în interiorul cutiei craniene (dacă nu credeți, însemnă că nu știți și aici vreau să-mi cer scuze de la toți cei care se simt trădați). Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care avem impresia că „se duce naibii țara”, însă nu vreau să ne băgăm în politică, un teren mlăștinos, putem spune, care oricum nu-i (încă) treaba noastră. Ce consider, totuși, că e treaba noastră este educația, compromisă și de practica pusă în discuție.

De ce se copiază? Ce a cauzat coruperea „tinerelor suflete care au în mână viitorul patriei noastre” (cum se tot spune)? Să fie oare o cruntă lipsă de responsabilitate? Să fie oare un eșec al sistemului educațional? Pentru a putea răspunde la aceste întrebări va trebui să facem o călătorie până la rădăcinile problemei.

Cei mai mulți dintre noi sunt de părere că se copiază pentru că nu se învață, un motiv perfect valid, care nu cred că necesită explicații suplimentare. Acum vine întrebarea mai grea: de ce nu se învață? Un răspuns elementar ar fi: de lene. Lenea, inamicul numărul unu al tuturor posibilelor performanțe școlare și extrașcolare… O consecință a lenii este o proastă valorificare a timpului, deși nu depind neapărat una de cealaltă. Un alt răspuns ar fi că elevii au alte priorități, învățarea nenorocitelor de formule neaflându-se pe listă. Există și elevi de care pur și simplu nu se lipește o materie studiată, care nu sunt făcuți pentru a o studia. Din nevoia de a trece clasa, aceștia recurg la copiat. Trăiască Sfântul Pinci!

Ce ne facem, însă, cu elevii care învață, care se străduiesc să acumuleze informații în depozitul lor intelectual, dar care nu au încredere în resursele proprii, apelând, de aceea, la unele exterioare? Aici poate fi vorba doar de nesiguranță, însă rădăcinile problemei îmi pare că sunt mult mai adânci: mă refer la uriașa presiune de a avea note mari, pusă pe micii umeri ai beneficiarilor de educație. La ce bun să ai note mari? Da, desigur că e bine să ne străduim să învățăm, să ne dăm silința, bla, bla, bla, n-am zis că n-ar fi, însă ce valoare mai au rezultatele excepționale dacă la baza lor au stat valori șubrezite și neuroni pensionați prematur? Ce rost mai au notele mari dacă obținerea acestora formează caractere mici? Se ratează chiar scopul educației, în favoarea unor satisfacții mărunte de moment. Trăim în plin Ev al Mediilor.

În acest Mediu (Ev) corupt este foarte probabilă și convertirea celor inițial cinstiți. Poate că unii copiază pentru că pur și simplu nu vor să pară tocilari, pentru că vor să se „integreze” sau poate că au văzut că e mult mai simplu să copiezi și „oricum o face toată lumea”, deci copiatul devine obișnuință.

De asemenea, mai sunt situații în care, după ce materia a fost predată-notată în caiet ore la rând după dictare, o clasă este silită să învețe să zicem șaisprezece pagini de manual, la o materie care apare în orar o dată pe săptămână și care inițial părea relaxantă. Atunci se creează parteneriate (formate din elevii claselor testate în aceeași zi), proprietatea privată devine proprietate publică și se pun în practică și alte operațiuni desfășurate cu discreție, asemenea unor strategii de afaceri bine puse la punct. Aici copiatul apare ca formă de protest, ca formă de rezistență în fața cruntei sorți.

Având în față tabloul elevilor care au recurs la copiat, pornind de la cei cărora le-a fost lene până la săracii elevi asupriți de soartă și toate categoriile intermediare, ne punem întrebarea: este copiatul scuzabil?

În loc de a da imediat un răspuns monosilabic, vom continua tortura cititorului, spunându-i că trebuie să ne gândim bine, căci, deși copiatul nu este păcatul suprem și nu i se aplică pedeapsa capitală, produce daune grave.

De asemenea, să nu uităm că profesorii nu sunt niște torționari, ci sunt de partea noastră, căci avem un scop comun: educația. În momente critice, să nu uităm să ne păstrăm integritatea, iar asta exclude plânsul cu șapte rânduri de lacrimi spre a primi note mari din compasiune.

Mai mult, nu există nicio materie la care este obligatoriu să avem media 10 (după cum se citează din înțelepciunea populară). Notele pot avea valori de la 1 la 10, deși, într-adevăr, strângem din dinți când vedem că am luat notă mică la o materie de 2 lei. Nu există materii de 2 lei, ci doar materii de care nu este interesat un individ (sau un colectiv). Acum puteți să aruncați cu pietre cât vreți, dar voi spune că fiecare materie este importantă și contribuie în felul ei și în proporții diferite la dezvoltarea fiecărui elev. La noi este o problemă de mentalitate: avem impresia că trebuie să știm de toate, să tocim și să luam note mari, că trebuie să învățăm, de pildă, matematică pentru a ne satisface orgoliul (al nostru, al părinților, al profesorilor, al… școlii etc.) de a ști matematică. În realitate, matematica ne antrenează creierul, gândirea logică, ne pregătește pentru a putea rezolva și alte probleme decât cele din manualul pătat de lacrimi. Așa că nu cred în argumentul potrivit căruia „când mergem să luăm pâine n-o să ne ceară nimeni teorema lu’ Pitagora”. Dimpotrivă, cred că trebuie să conștientizăm că învățând realmente ne construim pe diverse direcții. Fiecare materie ne învață diferite lucruri care ne vor fi utile mai târziu, iar unele, poate, ne dau lecții de viață.

Simt cum freamătă de indignare persoanele care vor să urle că „sistemul e de vină”. Desigur că sistemul nu este perfect și desigur că avem și noi frustrările noastre (!), dar lăsați-mă să vă dau o veste: deși multă lume s-a plâns de sistem (nu este un secret că necesită îmbunătățiri), este prea puțin probabil să se mai facă vreo schimbare majoră până terminăm noi liceul. Totuși, mai în glumă, mai în serios, noi suntem „tinerele suflete care au în mână viitorul patriei noastre”, noi vom ajunge mai târziu să decidem ce se alege de țară, așa că ar fi cazul să ne scuturăm bine de tot, pentru că, în primul rând, este penibil să ne furăm pe noi înșine.

Se copiază într-o veselie tragică la teste, la teme și oriunde e posibil, prin metode atât de inovative, pe care, din motive evidente, nu le voi expune. Tabloul este absurd: elevii dornici de cunoaștere, se presupune, sunt, în realitate, dornici de a fenta sistemul, de a-i păcăli pe profesori, când, de fapt și de drept, își îngreunează singuri existența. Căci copiatul presupune și el… eforturi intense.

Suntem generația copy-paste. (A, da! Un sfat pentru necunoscători: dacă aveți o temă, în special la o materie cum e româna, și căutați inspirație în mediul online și găsiți ceva prea bun ca să fie adevărat, înseamnă că este prea bun ca să fie adevărat. Probabil veți descoperi cu groază că profesorului de la clasă nu i-au fost respectate drepturile de autor. Și chiar dacă nu dați de materialele scrise de profesor, ceea ce ar fi un caz bun, există un caz rău, în care să dați peste niște prostii fără sens. Riscul vostru.)

Și acum, câteva consecințe pe termen lung. Ce se întâmplă când cei care copiază se fac oameni mari? Se dau oameni mari? Sunt instalați în roluri de oameni mari? Ajung oameni mari peste noi, oamenii… mici? Au ei capacitatea, determinarea, sistemul de valori pe baza cărora să ia decizii corecte și bune pentru societate? Sau perpetuează reflexul hoției, al corupției și al toleranței față de ele? De practicile dăunătoare sănătății naționale suntem cu toții conștienți, ele lăsându-ne impresia că, pe scurt și în termeni colocviali, „se duce naibii țara”!

Deci, copiatul NU este scuzabil, oricâte scuze am avea. Credeți-mă, pe termen scurt sau lung, un om sincer, care acționează pe baza unor principii și valori, este cu mult mai apreciat decât cel cu note mari, căci suntem oameni, nu o foaie de catalog.

Aceste gânduri vin de la cineva care a mai păcătuit la viața lui; să nu vă imaginați că vă vorbește cine știe ce guru! Dar chiar cred că este timpul pentru o schimbare, pentru un protest silențios, în care să spunem lucrurilor pe nume și să nu mai încercăm să ne păcălim pe noi înșine. Deși conștientizez că fenomenul extins al copiatului nu va dispărea de tot, am putea începe cu un: SĂ NU MAI COPIEM ATÂT DE MULT!

Citește și: Să consumăm artă!

Glow up – primii pași către o versiune mai atractivă a ta

Posted on 09/01/202409/01/2024 by Sergiu Ciaușu

O zi cu totul obișnuită. Plictisit, dai scroll pe TikTok. Îţi apare un videoclip cu un băiat/ o fată care își prezintă transformarea incredibilă, de la pragul critic de anorexie sau de obezitate la personajul principal din „serial“.

Îți sună cunoscut, nu? (La băieți, cel puțin, conceptul ăsta de transformare from INCEL to GIGACHAD este un trend comun.). Poate te-ai gândit că ai vrea să încerci și tu, pentru că, cinstit vorbind, oamenii pun mare preț pe aspectul fizic și pe puterea mentală. Până la urmă, cine nu și-ar dori să fie cool? Doar că… nu prea ai idee de unde să începi. Îți dorești un ghid aplicabil care să-ți arate ce ai de făcut pentru a reuşi un glow up.

Chiar asta îți propunem în rândurile ce urmează. Ne dorim ca, după ce citești articolul, să rămâi cu un plan simplu pentru o transformare completă și, bineînțeles, de impact. A…, și la final îți vom da niște recomandări suplimentare ca să-ți poți desăvârși metamorfoza. Pregătește-ți, așadar, un caiet, o agendă (sau pur și simplu o foaie) și ceva de scris. Notează-ți acolo toate impulsurile (idei, emoții, revelații) provocate de citirea articolului.

Ce este un glow up?

Ca să aibă sens cele ce urmează, ni se pare necesar să înțelegi întâi câțiva termeni de bază din universul transformării. Așadar, ce este, de fapt, un glow up?

E suficient să ne amintim de sensul celor două cuvinte ca să ajungem la concept:

glow (a străluci) înseamnă aici să te faci remarcat, să ieși în evidență, să fii cool;

up (sus, ascendent, a se ridica) se referă la depășirea nivelului personal.

Excludem din discuție genul acela de indivizi care se remarcă prin șmechereală și se consideră șmecheri pentru deprinderile lor periculoase ori ridicole. Dacă doar asta îți dorești, ca să ieși în evidență (partea glow a transformării) este suficient să te îmbraci și să te comporți ca un clovn. Dacă nu, citește mai departe.

Transformarea pe care o promovăm în aceste rânduri, pe lângă faptul că te va scoate în evidență într-un sens bun, te va ajuta să-ți cultivi și rutine sănătoase și obiceiuri productive care îți vor crește motivația și energia. Sunt foarte mulți parametri de care trebuie să ții cont și pe care trebuie să-i măsori. Dar, așa cum noi ți-am promis, îi vei descoperi pe o parte dintre aceștia pe parcursul articolului.

Ce contează cel mai mult pentru un glow up?

Transformarea trebuie să se concretizeze în rutine și obiceiuri benefice atât pentru tine, cât și pentru cei din jur. Nu ai cum să reușești o astfel de transformare dacă nu renunți la gustările dulci și la zecile de ore pe săptămână petrecute pe Netflix. Dar a renunța la… orice – nu este atât de simplu precum pare. Nu este suficient doar să începi un obicei nou, ci trebuie să te debarasezi și de cel vechi.

Planul pe care ți-l propunem nu este ușor de aplicat, dar sperăm să te inspire.

1. Demonstrează-ţi că poţi avea încredere în tine!

Dacă nu încerci asta, probabil că nu are rost să te preocupe restul tehnicilor. Unii (prea mulți) pornesc de la mentalitatea că nu sunt făcuţi pentru dezvoltarea fizică şi mentală. Au încercat de atât de multe ori în trecut să adopte obiceiuri sănătoase, dar de fiecare dată au revenit la confortul lor. Încrederea acestor oameni în ei înşişi este ca un fir de aţă ce se subţiază tot mai mult, până în punctul în care se rupe. Nu îşi va mai fac promisiuni cum că îşi vor prioritiza sănătatea, că vor acorda mai multă atenţie şcolii, că vor începe un proiect nou. Ajung să nu mai aibă încredere în ei înșiși pentru a-şi contura viitorul. Această situație este numită rock bottom, un fel de capăt al puterilor sau fundul prăpastiei, o stare de durere sfâşietoare… Te simți ca ultimul om și parcă și statul pe canapea devine greu.

Cine trece printr-o experiență de tip rock bottom trebuie să-și reconstruiască încrederea în sine făcând două constatări simple: Nu mai e nimic de pierdut în relația cu sine însuși, deci nu are de ce să-i mai fie teamă de autodezamăgire. Orice impas este premisa unui nou început prin care se poate așeza la cârma propriei vieți.

Sfat: Creşte-ţi încrederea în tine însuți prin stabilirea unor scopuri uşor de atins. Nu îţi propune ca în următorul an să mergi în fiecare zi la sală (de adăugat: din prima!), ci ca săptămâna viitoare să îţi lucrezi (antrenezi) corpul de trei ori sau ca timp de o lună să bei în fiecare zi un litru de apă, dacă doi pare imposibil.

2. Definește-ți clar obiectivele și motivațiile!

Gândește-te, întâi, la motivațiile tale. Ce vrei să obții cu transformarea asta? Vrei să-ți impresionezi prietenii? Vrei să o cucerești pe acea fată sau să îl seduci pe acel băiat? Sau vrei să o faci ca să le demonstrezi celorlalți că s-au înșelat în privința potențialului tău? De ce vrei să te transformi?

Ca să răspunzi la această întrebare fii conștient că ai în tine doi aliați, doi prieteni care, însă, vor să te tragă în direcții diferite şi care se ceartă mult între ei. Primul este motivația extrinsecă: suma de motive induse de mediul exterior, mai ales de rețelele sociale. Crezi că dacă n-ai fi văzut vreodată o mașină mișto pe internet ți-ai mai fi dorit să ai așa ceva? Însă, dacă ai discernământ, motivația extrinsecă nu este atât de rea precum pare, deși chiar rețelele sociale îi pun acestei motivații semnul de „pericol“. Gândește-te că fără influențele externe n-ai ști câte poate realiza un om într-o viață, ce este posibil să obții, ce contează pentru societate. (De fapt, chiar articolul de față este o sursă de influență externă, care-ți manipulează motivația extrinsecă.)

Dar, așa cum am anticipat, mai există o piesă vitală în acest puzzle al relației cu tine însuți: celălalt prieten, motivația intrinsecă. Este motivația care vine din interior, de ce-ul tău cel adevărat: De ce vrei să te transformi?

Să exemplificăm. Dacă vrei să te transformi ca să arăți și tu cool, conform standardelor social media, motivul tău ține numai de motivația extrinsecă. Dar dacă vrei să te transformi ca să îți dovedești adevăratul potențial și să nu mai fii desconsiderat, brusc motivul tău s-a ancorat în ambele motivații, fiind o rezultantă omogenă între motivația externă și cea internă. Buuun, acum știi care-i faza cu motivația. Este o parte importantă din orice transformare. Sarcina ta este să-i împaci pe cei doi și să îți formezi motivația cu ajutorul amândurora.

Mai departe ai nevoie să-ți pui în aplicare motivația. Există câteva metode care te vor ajuta şi pe care le vom descrie pe scurt.

Obiectivele tale trebuie să fie măsurabile. Dacă, de exemplu, vrei să citești ca să îți îmbogățești vocabularul sau să te dezvolți personal, nu este suficient doar să-ți dorești să o faci, ci trebuie să stabilești clar câte cărți vrei să citești de-a lungul unei anumite perioade de timp, pentru că numai așa vei putea constata că ți-ai atins obiectivul.

Obiectivele tale trebuie să fie realiste. Nu poți să știi asta dacă este pentru prima dată când faci o anumită activitate, fiindcă lucrurile stau diferit de la o persoană la alta. Unii pot citi 30 de pagini în 30 de minute și rețin mai mult de 80% din informația citită, în timp ce alții parcurg doar 15 pagini și multe informații și emoții sunt lăsate între paginile cărții. Unele persoane pot alerga 2 kilometri în 5 minute, în timp ce altele aleargă doar 500 de metri. Sunt elevi care ajung la etapa națională a unei olimpiade și copii care nu reușesc această performanță niciodată. Care ar putea fi un element-cheie al obiectivelor realiste?

Practica este, credem noi, un mijloc eficient. Când alegi un obiectiv asigură-te că poți face progrese în acea direcție în fiecare zi! Nu contează cât de mult sau de puțin avansezi la început. Oamenii care citesc 60 de cărți pe an nu au citit atât de mult în primul an pentru că nu aveau antrenament. Sportivii de clasă mondială nu alergau de la bun început atât de rapid pentru că nu aveau antrenament. Olimpicii naționali n-au reușit din prima încercare să fie performanți.

În orice obiectiv pe care îl stabilești, ia în calcul practica zilnică! Începe de la 10-15 minute pe zi și dedică-le doar îndeplinirii acelui scop! Dacă simți nevoia, poți aloca mai mult timp unui anumit țel, în funcție de cât este de relevant. Apoi, totul devine matematică (doar cu cifre, promitem!), una care să te ajute să-ți măsori progresul. Adică, dacă acum două săptămâni citeai 10 pagini în 30 de minute și acum poți citi 20 de pagini în același interval de timp, ar rezulta că ai progresat. Dar chiar ai progresat? Ce se întâmplă dacă poți citi mai repede, dar reții mai puține informații decât atunci când citeai mai lent? Întâi, trebuie să verifici dacă este doar o iluzie sau chiar ți se întâmplă asta. Apoi, trebuie să te gândești care crezi că ar fi cauza pentru care se petrece acest lucru. De ce nu mai reții atât de multe informații? De ce nu mai ai acel sentiment după ce citești o poveste? Poate că trebuie să-ți antrenezi atenția, concentrarea, memoria… Orice obiectiv se deschide către dezvoltarea mai multor paliere ale personalității tale.

Odată ce îndeplineşti un obiectiv, ridică ştacheta. După ce ți-ai demonstrat că poţi obţine ce ți-ai propus, nu te vei mai simți acea persoană ce nu îşi poate ţine promisiunile față de sine. Pas cu pas, te vei privi în oglindă şi vei vedea toate luptele câştigate cu tine însuţi, iar această energie radiantă va întoarce și privirile celor care nu te vedeau.

3. Ai nevoie de disciplină.

Disciplina nu înseamnă doar să fii educat sau politicos. Nu înseamnă doar să respecți regulile. Disciplina este un mușchi care trebuie antrenat ca să devină mai puternic, o virtute care trebuie hrănită în fiecare zi ca să crească. Fără disciplină, poți avea oricât de multă motivație, dar nu vei reuși. Vor fi și zile în care nu te vei mai simți la fel de motivat (din oricare cauză). Ce vei face atunci? Vei sta pe TikTok? Noi nu ți-am recomanda această soluție.

Pur și simplu trebuie să treci la treabă, să te autodisciplinezi. Să zicem că vrei să înveți să desenezi, dar n-ai niciun chef să-ți pui chiar acum dorința în practică. În trecut, presupunem că renunțai, amânând realizarea efectivă a intenției. Disciplina îți cere să acționezi diferit: Tragi aer în piept… ai parte de câteva respirații adânci… bați din palme… și te pui pe scaun, la birou. Felicitări! Ai făcut cel mai mare pas pe care îl presupunea respectiva sarcină: să începi. Asta este puterea disciplinei. Odată ce începi, vei observa cum motivația îți revine ca prin magie.

Cum poți ști clar ce ai de făcut de-a lungul unei sarcini?

Cunoaște-ți metoda! Trebuie să știi dinainte să te apuci de treabă care este, pas cu pas, procesul pe care îl vei parcurge. Vrei să înveți să desenezi? Deschizi Google-ul. Intri pe Youtube. Cauți subiectul de desen care te interesează sau înveți dintr-un curs de pe site-uri de genul Udemy sau Skillshare. Dar…

…totul începe cu o seară înainte. Ziua de mâine depinde de ce proiectezi în seara zilei de azi. Înainte să te culci, notează-ți pe o foaie, pe telefon sau pe ce vrei tu ce ai de făcut în următoarea zi. Gândește-te apoi, pentru fiecare sarcină, la pașii de urmat. Este atât de simplu!

Încearcă să alternezi sarcinile grele cu unele distractive, mai ușoare. Și fă-le dimineața, e foarte important! Începe cu sarcina cea mai grea (pentru că vei „scăpa” de ea și nu-i vei mai simți presiunea toată ziua) și încarcă-te cu o mică doză de motivație (stabilește cu ce te ajută să rezolvi respectiva temă, oricât de banal ar fi motivul). Vei avea nevoie de ceva distractiv, relaxant, înainte și după sarcină.

Acum, că ai terminat treaba, ai un spike de entuziasm destul de mare. Este normal, cu toții suntem fericiți când reușim ceva. Și ce moment mai bun ar fi oare să treci la următoarea sarcină decât acum? Ai motivația sus, ți-ai demonstrat disciplina, știi clar ce ai de făcut. E clipa ideală!

Sfat: Nu considera fiecare sarcină un obstacol. Nu este o mentalitate deloc sănătoasă. Vei fi într-o suferință continuă și nu te vei simți niciodată împlinit.

4. Alege care sunt cele mai importante sarcini dintr-o zi şi fă-le doar pe acelea.

Prioritizarea este o cale foarte bună pentru a fi mai eficient. Hotărăște care sunt cele mai importante/ urgente treburi dintr-o zi. Apoi asigură-te că duci la capăt fiecare sarcină în ordinea descrescătoare a relevanței stabilite.

Dar dacă ai 10 – 15 sarcini de rezolvat în aceeași zi? E nevoie să muncești 8, 10, 12 ore? Depinde de multe circumstanțe. Dacă ele au ca termen de finalizare următoarea zi, atunci nu vei avea încotro… E folositor să constați că, de cele mai multe ori, această aglomerare este consecința faptului că anterior ți-ai irosit timpul.

La fel de folositor ar fi să știi cum „funcționăm” în materie de eficiență. Neuroștiința ne învață că există un ritm circadian (numit și ceasul biologic) pe care îl parcurgem repetitiv în 24 de ore și 11 minute. Un ciclu circadian are trei intervale:

După-amiaza, când e nevoie să ne alimentăm mintea cu noi cunoștințe, să facem sport și să socializăm;

Seara, cele 2-3 ore de dinainte de culcare, când este important să ne liniștim întregul organism;

Dimineața, intervalul de 6-7 ore de după trezire, momentul perfect să ne demonstrăm abilitățile cultivate după-amiaza, rafinate seara în scris și pe timpul nopții prin somn, prin finalizarea sarcinilor (în special a celor analitice și creative, adică a celor mai solicitante îndatoriri).

Bineînțeles că și durata somnului este foarte importantă. Ca adolescenți e bine să dormim opt ore într-o noapte, chiar nouă ore în cazul sportivilor. (În numărul din mai 2023 al Zărilor Alb Astre poți citi mai multe despre somn.)

5. Cum știi dacă ai terminat transformarea sau nu?

Este musai să înțelegi că o transformare NU este o călătorie încheiată! Nu te abate de la călătorie! Glow up-ul trebuie să devină un stil de viață. Nu va fi relevant pentru nimeni dacă slăbești 15-20 de kilograme într-un an, iar apoi te îngrași la loc. Dar dacă îți menții un stil de viață necesar glow up-ului și chiar îl îmbunătățești, nu vei mai renunța la acest drum. Te vei identifica finalmente cu el.

Vei trăi zilnic satisfacția de a-ți constata dezvoltarea emoțională, volitivă, intelectuală, spirituală şi fizică, de a înregistra progresul constant de care ești capabil și de a avea o nouă mentalitate: azi voi fi mai bun decât am fost ieri!

Caută, așadar, în permanență metode de a-ţi lărgi orizonturile. De a vedea cât de bun ești cu adevărat. De a vedea cât de departe poţi ajunge. Eşti într-o competiţie cu tine însuţi. Scoate-ţi în evidenţă adevăratul potenţial!

Îți ținem pumnii! Ține minte că nu ești singur în această călătorie şi că există o mulţime de minți strălucite de la care ai ce învăța.

Ești gata să începi?

Citește și: How to boboc mircist (Cum să nu te mai pierzi prin „Mircea“)

Cititul din stele

Posted on 02/10/202212/11/2023 by Briana-Maria CHIRIAC

Zodiile de foc

Berbecul (21 martie – 20 aprilie)

Este primul semn cardinal al zodiacului, iar principala planetă guvernatoare este Marte. E maestru absolut al tupeului – „Me Tarzan, you Jane”. Nu foarte emoțional de fel, berbecul preferă să mascheze orice urmă de emoție cu scandal. Creator suprem al haosului din viață celor care încă te mai suportă, te ceartă pentru că meriți!!! Ulterior se transformă, precum larva din cocon, într-un fluture superb, care zbiară și urlă la orice, dar cu încredere. Sunt două cutii în creierul berbecului, una pentru urlat și una pentru somn. Cea pentru somn este cam ruginită. Are o fire irascibilă și e dificil, e luptătorul zodiacului, în final.

Leu (23 iulie – 22 august)

Ambițios și mândru, nativul leu este guvernat de Soare și are ca element definitoriu focul. Acesta caută în permanență atenție și validare, tânjind după admirația celor din jur. Sentimentele lui sunt intense, având tendința să-i domine pe ceilalți. Criticile sunt greu de suportat pentru nativi, deoarece ei visează întotdeauna la perfecțiune. Niciodată trist, doar dezamăgit, așteptările, principiile, astea… sunt doar amănunte. Dacă un leu te ceartă, zi mersi, problema e când nu te mai ceartă. Când vezi că se joacă Candy Crush și e tăcut, ai încurcat-o! Niciodată să nu dai cu seen unui leu. CAPUL MAFIEI. Stați jos, liniște!

Săgetător (22 noiembrie – 21 decembrie)

Este un semn de foc, ce are ca planetă guvernatoare pe Jupiter. Săgetătorul este în general caracterizat de contradicții. El trăiește fiecare zi de parcă vine mâine Apocalipsa și aceasta ar fi o ocazie bună pentru a da o petrecere de pomină. Unii ar spune că e tupeu, săgetătorul îi spune „adevăr”. Are principii pe care nu le poate dărâma nimeni, și probabil el a inventat umorul (și gafele aferente umorului pentru care trebuie să intervină prietenii, să-i achite cauțiunea). Este și un semn al aventurii, al călătoriilor și al petrecerilor. Optimismul și pofta lui de viață molipsesc pe oricine.

Zodiile de pământ

Taur (21 aprilie – 21 mai)

Semn de pământ și guvernat de planeta Venus, semnul zodiacal taur se definește prin muncă susținută și dragostea pentru familie. Zodiile cu haosul, să nu exagerăm… Îi câștigi simpatia dacă îi dai de mâncare și dai bani pentru UN SPA. DELUXE. Știe exact ce vrea să facă și dacă-i schimbi opinia…nu. Taurul se enervează doar dacă se simte trădat, înșelat, mințit…furat…de mâncare… Nu foarte emotiv, dar nici vreun insensibil, e tocmai potrivit, cum îi place friptură. Sunt filosofii zodiacului și gândesc foarte înțelept.

Fecioară (23 august – 22 septembrie)

Este un semn de pământ, guvernat de planeta Mercur. Spirit analitic și rezervat, nativul din fecioară nu pune mare preț pe sentimente, ci pe rațiune. Îi place distracția și ține la prietenii. Drept super-putere, poate să te vindece de cât de fraier ești. Zodia fecioarei va avea grijă să-ți atragă atenția de fiecare dată când dai chix, când greșești, când nu știi și chiar și atunci când faci totul perfect, „puteai și mai bine, dar ok”. Dacă făceai ce ți-a spus ea, acum erai departe, dar nu, nu ai ascultat, uite acum, ești Jay-Z și te șție toată lumea, dar puteai să fii președinte. Ești președinte? Nu ești președinte?!? De ce? Exact, pentru că nu ai ascultat.

Capricorn (22 decembrie – 20 ianuarie)

Semn de pământ și supravegheat de planeta Saturn, capricornul este prudent și are un puternic spirit practic. Este printre cele mai neînțelese semne astrologice, în mare parte pentru că așa merită. Se enervează dacă îi aduci aminte ce greșeli a făcut și ce greșeli face acum. În schimb, cu insomnia, dacă găsesc exact partea aia rece de la pernă, stau în poziția asta comodă și respiră în interval de 4.3 – 4.5, controlat, ar trebui să… nu am terminat raportul pentru mâine!!! Superputerea sa este de a deveni invizibil doar când cineva rostește cuvântul dragoste. În plus, capricornului nu îi este niciodată frică de 32 de milioane de euro.

Zodiile de apă

Scorpion (23 octombrie – 21 noiembrie)

Guvernată de Pluto și semn de apă, zodia scorpionului este caracterizată în mare parte de orgoliu, dar și de onestitate la care se adaugă putere de muncă. Scorpie ai fost dintotdeauna, dar se pare că lalelele alea ofilite de 1 Martie ți-au înflorit ție suflețelul. Mai multă timiditate și sensibilitate decât lasă să se vadă, încrederea în sine o câștigă în timp… Are răbdare cât își caută scuze și pretexte să nu se enerveze, după care intri în mâinile destinului… Va sta ore în șir să vadă când intri pe o rețea, dacă o lași în seen…te găsește oriunde ai fi. Odată trădată încrederea, nu mai ai șanse de întoarcere, deci…să-ți fie frică de această scorpiuță. Da, Scorpionul e Medusa!

Pești (19 februarie – 20 martie)

Semn de apă, guvernat de planeta Neptun, nativul din zodia Pești poate părea prea visător. Nu se limitează la instrumente profane de negociere, ci le are în vedere și pe cele sacre. Caută să evadeze din realitatea gri și plictisitoare, de cele mai multe ori folosind dragostea, muza supremă… Dacă se ajunge la tupeu, briza mării se poate transformă oricând într-un taifun. Dacă nu e puțină dramă, ce sens mai are viața asta? Doarme neclintit, nu merge să fie trezit prin niciun fel de metodă.

Rac (22 iunie – 21 iulie)

Caracterizat de sensibilitate și dispoziții schimbătoare, semnul zodiacal al racului este guvernat de Lună. Mamă și tată la mafioti! Omul la care se adună toți greii pentru a povesti și pentru a primi sfaturi, că ai nevoie de multă inteligență emoțională în jocul ăsta. La capitolul dragoste… you are în love with a pshyco. Un ursuleț de plus care miroase a crin. Le sunt potrivite, de asemenea, și profesiile legate de copii sau de maternitate, dar și afacerile (comerțul) cu bunuri de larg consum, obiecte care se folosesc pentru întreținerea casei, băuturi (lichide în general).Pot fi atrași de istorie (profesori sau arhivari).

Zodiile de aer

Vărsător (21 ianuarie – 18 Februarie)

Este guvernat de planeta Uranus și este un semn de aer. Excentricul, hipsterul, sfidătorul și nelinistitul satului, vărsătorul nu caută iubiri de manual, ci interacțiuni reale, prietenii autentice și inteligență atipică. Este ciudatul echipei, personajul care face notă discordantă, troll nativ, de dinainte să existe internet sau trollii. Sucul de struguri îl ajută de multe ori la stres! Energia vărsătorului a inventat tot ce înseamnă științe, pseudoștiințe și da, chiar și astrologia. Vezi cum faci, zici că horoscopul e o prostie, dar în fiecare zi îți verifici cele 13 aplicații despre cum s-au aliniat planetele. Iubește pe toată lumea în general și pe nimeni în particular.

Gemeni (22 mai – 21 iunie)

Guvernat de planeta Mercur, semnul zodical gemeni este unul dintre semnele de aer, caracterizat de instabilitate și dualitate. Două creiere mai mici și mai agitate. „Eu am avut dreptate. Ba da eu am avut dreptate, vrei să o luăm de la capăt?” Iubește pe… altă întrebare! Ca să nu zicem balamuc, gemenii nu prea au tendința să ierte și vor ține minte majoritatea chestiilor pe care le-ai zis și pe care pot să ți le răstoarne în cap, acum și în vecii vecilor, amin! Când vine vorba despre spiritualitate, să lăsăm vocile să vorbească pe rând… aloo?? „Dragă jurnal, au trecut 37 de minute de când nu am mai vorbit cu nimeni. Dacă nu îmi… TACI MARIAN, NU VORBEAM CU TINE!” Nimeni, nimic! Gemenii: Ok, ok, dar de ce?

Balanță (23 septembrie – 22 octombrie)

Zodie guvernată de planeta Venus și semn de aer, balanța este justițiarul zodiacului. Nehotărâtul grupului, personajul care va avea tendința să îi întrebe pe toți ceilalți ce își iau, ca să-și dea seama de unde vrea să se inspire. Spiritual, „Hai să ne ocupăm de astea lumești, mai întâi, superbilor care sunteți
toți.” Anxietate sau nu. „Cum să desființezi un om în 100 de argumente,” Sigur, nici aceasta nu vine ușor, pentru că balanțele au tendința să gândească de 100 de ori înainte de a face ceva și de a cere sfaturi de la cei apropiați. Personaj de poveste, covalențe sociale foarte puternice, nu ca berbecii ăia care numai Dumnezeu știe cum de nu au ajuns la închisoare.

Sursă de documentare:
instagram.com/mercurretrograd,
astrocafe.com

Sursă ilustrații:
Zări Alb Astre

Cât de mult pot să mă apropii fără să te omor?

Posted on 27/09/202219/01/2023 by Andreea-Bianca ȘTEFAN

O notă de acum opt luni îmi spune că mă gândesc prea des la tine,
la cele două răni cu care mi-ai distrus viscerele
mai mult decât ți le distrug ție țigările
și vinul ieftin.
aș lua-o de la capăt oricând
doar ca să văd din nou cum e să fii icar,
cum se simte euforia apropierii
urmată de disperarea agonizantă
romantizată
a căderii.
doar ca să te cunosc încă o dată,
puțin prea mult,
apoi să nu mai știu cine ești.
să nu mai am încredere în nimeni,
mai ales în unghii purpurii și în
parfum de culoarea coniacului.
parfumul care a dispărut din viața
mea pentru o clipă, îl uitasem,
iar acum s-a întors și simt că știu
totul și nimic despre el.

Mărturisesc că eseul de față a fost inspirat de Hedgehog’s Dilemma, respectiv de teoriile lui Schopenhauer și Freud despre apropierea dintre oameni. Am găsit întâmplător această mică alegorie acum ceva timp, și de atunci o port mereu într-un colțișor al minții, participând pasiv la filtrarea informațiilor despre cei din jurul meu și despre relațiile cu ei. Îmi este greu să mă detașez de ideile pe care le voi expune în aceste rânduri, așadar va lua mai mult forma unei colecții de experiențe personale din care iau naștere numeroase teorii privind natura umană.

Introducere dramatică

Să începem cu începutul, și anume cu ființa. De la ființă pornește totul, toată psihologia, toată energia emoțională și toate entitățile sfinte, infinitele interacțiuni care ulterior distrug inevitabil ființa. Așadar, cine este ființa la care mă voi referi în acest eseu? Nu vă pot oferi prea multe repere concrete, deoarece aceasta nu este nici fată și nici băiat, este undeva în exteriorul celor două sfere, o adunătură inconsistentă de materie (dați vina pe sistemul social normativ limitat).

Este, să zicem, o plantă curgătoare care se întinde în spațiu la nesfârșit, care caută o altă vietate de care să se agațe și pe care să o consume lent. Este o noapte înstelată, doar una, care te protejează și îți ascultă orice gând, iar apoi se transformă într-un apus înecat în sângele a zeci de războaie dintre minte și suflet ce au fost pierdute. Sau poate, și mai bine, este un scriitor romantic din Barcelona de acum două secole, care trăiește pe cafea și țigări ieftine.

Glumesc, evident, sunt doar eu, veșnicul eu pe care nu o să-l cunoști vreodată pentru că sunt șanse foarte mari să te mint, veșnicul eu pe care nu-l vrea nimeni. E colecționarul de oameni. Mai bine că nu mă cunoști, nu e nevoie să ne apropiem mai mult de atât… Filosofii germani au spus că ne-am înțepa și ne-am aduce atâta durere, încât amândoi am deveni niște răni deschise și umblătoare. În același timp, dacă nu ne apropiem, o să murim de frig, fără să fi avut ocazia de a împărți căldură noastră internă ca să vedem ce iese. Deci, ce preferi?

Laturi, cub, tesseract* al psihologiei umane

Viziunea germană pare, fără îndoială, destul de pesimistă cu privire la relațiile dintre oameni, dar nu este departe de adevăr. Pe cât de diverși și relativi sunt oamenii, pe atât de bine se poate aplica teoria adusă în discuție de Schopenhauer, la nivelul societății. Sunt destul de sigură că fiecare a avut mai multe momente în care a oscilat între a se îndepărta, ceea ce inevitabil duce la o singurătate mai mult sau mai puțin greu de îndurat, și a se apropia de cineva. Se știe că apropierea va genera atașament, poate chiar dependență, și, cu cât intensitatea dependenței crește, cu atât va fi mai greu ca omul să se regăsească fără sprijinul celui sau celei de care s-a atașat, va fi dificil să se separe ulterior, să plece de lângă ei fără să comită un fel de sinucidere parțială.

Filosoful susține că omul are o nevoie vitală de societate, pentru că altfel viața ar fi monotonă și goală, dar în același timp există atâtea incompatibilități între oameni, încât se ajunge la păstrarea unei distanțe ideale, adică nici nu se înțeapă și nici nu mor de frig.

Mă fascinează cât de simplu sună teoria și cât de mult se poate complica în realitate, cât de imprevizibilă este experiența umană și cât de dezamăgitor poate fi că nu vom atinge vreodată apropierea absolută de cineva fără efecte secundare, devastatoare pentru integritatea noastră psihică și emoțională.

O parte din cine suntem, de fapt, constă în felul în care reacționăm la abandon, cât de ușor ne detașăm, cât de mare este în noi frica de apropiere, recurgerea la izolare. Chiar în momentul de față trebuie să recunosc că trec printr-un proces defensiv, că-mi antrenez mintea să fie mai ignorantă față de acțiunile acelora la care țin cel mai mult, pentru că nu-mi permit să fiu pusă la pământ.

Poate sună cam egoist, dar teoria de mai sus îmi spune că este perfect uman să te aperi de orice formă pe care pericolul îl poate lua (fie că este un asasin, fie un om iubit – până la urmă nu este mare diferență). Mă gândesc la situația în care eul este fundamental hipersensibil și melancolic, orice greșeală într-o relație poate declanșa cea mai intensă paranoie și poate simți nevoia imediată de a se închide undeva cât mai departe de lume și de orice posibilă amenințare.

Da, recunosc că îmi vine foarte greu să mă deschid față de oameni și să am încredere destulă cât să creez conexiuni noi, să îmi investesc acea căldură interioară în a menține relații ș.a.m.d. Dezvolt sentimente puternice ușor și acțiunile celor la care țin au, fără intenția lor, efecte foarte intense asupra mea, însă aceasta îmi oferă ocazia să asimilez și să observ mai multe nuanțe ale interacțiunilor umane, începând cu prietenii apropiate care s-au dezintegrat într-o zi, lăsând doar acid în urmă, și cu prietenii de la care s-ar fi vrut mai mult, dar nu a fost să fie, până la relații de lungă durată, în care deja devine imposibil să nu te atașezi până la sânge.

M-a impresionat cât de platonice pot fi îmbrățișările lungi și târzii, câte laturi personale ți se ascund în fiecare zi, cât de tragică poate fi dependența când vine dintr-o singură direcție. Există această incompatibilitate imposibil de evitat, chiar și în cele mai favorabile cazuri, care va fi mereu și va roade cel puțin una din părți până la colaps. Este un fel de ciclu absurd marcat de discrepanța dintre dorința de intimitate și apropiere și frica de a comite vreo greșeală fatală; această ruptură se adâncește odată cu trecerea timpului și cu succedarea generațiilor.

Lipsa de comunicare pare să fie, de asemenea, o problemă relevantă și reală, pentru că este cu adevărat mult mai ușor să rupi temporar legăturile decât să cauți un compromis. Încă o situație, încă o absurditate a naturii noastre, căci caracterul social contrazice această dorință de a nu fi nevoit să explicăm reacțiile și deciziile, dar în același timp ne proiectează într-o căutare continuă de oameni noi. Prin aceasta vreau să evidențiez două posibilități: există oamenii care stau mult timp într-un loc pentru că nu reușesc să plece, să se desprindă de zona de confort, de status-quo, și oamenii care nu reușesc să stea prea mult într-un loc și nici nu își doresc, considerând că aceasta le-ar limita experiența de viață. Apreciez ambele cazuri și le consider la fel de importante în lărgirea sferei infinite a cunoașterii universale. Aspirația spre nou este un concept care ne face speciali, dar nu mulți îl realizează cu adevărat și rămân la stadiul dorințelor și al nevoilor nesatisfăcute, sau pur și simplu nu se gândesc mai departe de propria lor condiție.

Întorcându-mă la sfera personală și introspectivă a unei concluzii, experiențele prin care am trecut în ultimii ani mi-au dovedit că, de fapt, este în avantajul oricăruia să nu stea, să nu facă o fixație pentru o anumită persoană sau pentru un anume grup, oricâtă siguranță ar inspira.

Siguranța este în mare parte o iluzie; mă aflu într-un punct în care nu o mai regăsesc nicăieri. Vreau să văd cât mai multe, fără să am timp să mă atașez, să dezbat conspirații holbându-mă la tavan, să râd într-o mansardă la capătul orașului, să desenez în parcuri, să descopăr toate genurile muzicale posibile, să învăț cum e să fii altcineva și nimeni; și totuși n aș putea trăi fără acele înțepături ocazionale, consecință a curajului de a iubi și de a fi iubit.

Se spune că pentru fiecare arici există o țestoasă, dar ce faci dacă insul de lângă tine este, să zicem, un balon?

*În geometrie un tesseract este un obiect din spațiul cu patru dimensiuni, fiind analogul 4-dimensional al cubului din trei dimensiuni și al pătratului din două dimensiuni. La fel cum suprafața cubului este formată din șase fețe pătrate, hipersuprafața tesseractului este alcătuită din opt celule cubice.

Nostalgia

Posted on 27/09/202219/01/2023 by Andrei ILIESCU

Sunt unul dintre cei mai puțin nostalgici oameni pe care i-ați putea cunoaște. Evit sentimentul precum boala. Nu îmi place să mă întorc la amintirile plăcute, de mult trecute și să mă întâlnesc cu sentimentul strivitor care vine odată cu conștientizarea că ceea ce a fost frumos nu se va mai repeta. Cu toate acestea, știu oameni care sunt total opusul, care țin la aceste amintiri și se întorc mereu la ele. Această nostalgie are o amplitudine atât de mare, cu zeci de interpretări și de abordări de la un om la altul, încât merită să fie un subiect de dezbatere.

Înainte să-mi exprim părerea în 20 de rânduri sau mai multe, voi încerca să definesc termenii de la care voi pleca în demersul meu. Nostalgia este o senzație, o să încerc să nu îi mai spun sentiment, fiindcă mie mi se pare că e ceva mai mult. Revenind, este o senzație care se raportează exclusiv la trecut, îndepărtat sau recent (nu prea contează!). Raportul stabilit cu trecutul este și el, în mare, pozitiv, dar există și situația opusă. Și… asta e tot. Pare foarte clar; Așa că de unde confuzia? Mai ales că trecutul este o dimensiune temporală fixă și nicidecum relativă, nu?

Adevăr sau doar un vis?

De fapt, trecutul există numai prin modul în care ne raportăm la el, numai prin felul în care-l apreciam. În filosofie un concept similar apare în fenomenologie. Voi apela la următorul exemplu concret: cineva primește o scrisoare ce conține vești foarte importante pentru el. Empiric, scrisoarea aceea este o foaie de hârtie dreptunghiulară, însă pentru destinatar pe foaia aceea îi este scris destinul. Modul în care apreciem lucrurile ce ne înconjoară este definit puternic de valorile, concepțiile și starea de spirit pe care o avem în acel moment. Același lucru se poate întâmpla și cu trecutul. Rememorând un eveniment important ori o senzație deosebită, dar pe care la momentul consumării aceasta ar fi fost percepută drept neplăcută, trecutul este reînviat: se creează astfel un trecut nou ce-l înghite pe cel anterior.

Nimic din ceea ce omul a experimentat nu s-a schimbat propriu-zis, se schimbă doar cum a experimentat. Aici se catalizează o reacție la nivelul psihicului. O schimbare în percepția trecutului afectează, direct sau indirect, prezentul. După cum am afirmat deja, modul în care lumea e percepută depinde mult de experiențe anterioare care formează valori curente. Acum, este imposibil să se schimbe trecutul prin intermediul unei valori curente, astfel încât să se schimbe iar valorile.

Schimbarea aparține prezentului și alterează raportul față de trecut. Prezentul se mulează pe noul raport trecut-prezent, care există permanent în psihicul omului. Acest nou trecut poate fi un impuls într-o anumită direcție, motivând individul să se imagineze într-o situație similară. Poate noua percepție a trecutului juxtapusă cu prezentul creează o stare de tristețe, realizând lipsurile acelor aspecte considerate esențiale pentru a cunoaște fericirea. Acest feedback cred că generează amplitudinea de care am amintit mai devreme. În orice caz, noile informații sintetizate sunt utilizate pentru a alimenta următoarele acțiuni și modul în care este apreciată lumea în prezent.

Trecutul generează prejudecăți. Oamenii se raportează unii la alții prin comparație, la fel și experiențele proprii, de aceea sunt necesare informațiile trecutului la ghidarea acțiunilor prezentului. În momentul în care informațiile trecutului sunt alterate prin asimilarea lor într-o scară valorică nouă, se schimbă și cursul acțiunilor alimentate de informațiile trecutului. Desigur, nostalgia nu este o stare în care omul rămâne blocat după un anumit timp de la experimentarea trecutului într-o anumită versiunea a acestuia.

Nostalgia dispare treptat, odată cu reexpunerea și cu schimbarea valorilor prezentului; se întâmplă ca acestea să se îndrepte într-o direcție nouă, uneori opusă celor anterioare; acestea din urmă înghite trecutul și-l înlocuiește cu o varianta nouă. Pot acționa ca un fel de nostalgie inversă, care deconstruiește și ajunge să nască o anumită repulsie față de un trecut care la momentul derulării, genera fericire. Vă îndemn să vă amintiți cum erați cu un an sau doi în urmă și veți înțelege ce vreau să spun.

Mai mult precum o senzație

Uneori, nici nu e nevoie să fi experimentat trecutul ca să fii nostalgic după el. Gândiți-vă la relația pe care o aveți cu copilăria! În mare măsură, în copilărie, omul nu este chiar conștient de sine. Sigur, trăiește senzații primare, precum bucurie, tristețe, fericire ș. a. m. d. Însă ceva lipsește. Senzațiile acestea sunt vagi și dispar abrupt. În momentul în care devine conștient de sine și începe să înțeleagă mai bine lumea din jur, pe la 15 ani, retrospectiv, adolescentul umple golurile acestea din perspectiva copilăriei. Astfel, omul capătă niște cunoștințe de cum era existența înainte: apa era udă, cerul albastru și existența era mult mai simplă. Aceasta este o bază pe care se poate construi. Astfel, apare nostalgia și umple golul acela cu senzații pe care copilul n-a știut să le denumească ori nu le-a experimentat atunci; el asociază copilăria cu confortul retroactiv.

Voi apela la un exemplu mai radical, mai personal. Ați sesizat, probabil, această nostalgie ciudată pentru anii ’80-’90 care începe să apară foarte mult în marketing; există genuri muzicale, precum synthwave-ul și outrunul care, practic, se hrănesc din nostalgia aceasta. Și eu mă simt afectat de o astfel de nostalgie. Iarăși există baza, imaginea unei lumi care nu se confruntă parcă cu problemele de azi: încălzirea globală era la distanță, chiria nu era astronomică și oamenii nu erau băgați în case odată la cinci luni din cauza unei pandemii globale. Baza aceasta este idealizată, în ciuda faptului că și lumea aceea avea probleme mari, chiar foarte mari, dar acestea sunt date de-o parte în favoarea avantajelor juxtapuse cu situația curentă. Și iarăși, subliniez, nu am nicio experiență trăită în lumea anilor ’80-’90, în acest trecut. Dacă aș fi putut avea vreo conexiune cu perioada amintită, aceasta ar fi discutabilă. Nu am garanția că opinia mea s-ar schimba. Există oameni care mereu vor vedea frumosul din trecut și vor fi mai mult decât fericiți să uite problemele pe care le-au avut. Aici nu există un tipar și ține mai mult de predispoziția fiecăruia, în principal, fiindcă nostalgia bate în direcția escapismului.

Este un mecanism care oferă un spațiu artificial separat de realitate, un spațiu de care însă oamenii știu că a existat. Toată lumea deține un astfel de mecanism, iar nostalgia este unul foarte la îndemâna, deși poate fi substituit, uneori, prin acțiuni aflate la îndemână, precum lectura, mersul la cinema sau un hobby.

Nostalgia depășește stadiul de emoție, este mai degrabă o predispoziție inoculată în conștiința colectivă. Este un mecanism specific uman, al cărui scop foarte clar este de a alina durerile, de a oferi un spațiu sigur și nu poate fi altcumva decât definitoriu pentru condiția umană.

Primejdia trecutului

Există, fără îndoială, o nostalgie la nivel macro. Toate sentimentele amplificate la nivelul unei comunități își păstrează trăsăturile definitorii. Un grup de oameni furioși poate fi exploziv și periculos, dar există garanția că vor muta și munții din loc câtă vreme sunt aprinși. Un grup de oameni fericiți, veseli, satisfăcuți va evita conflictul și va crea o comunitate liniștită, chiar naivă. Nostalgia e diferită.

Nostalgia colectivă apare mai degrabă într-o comunitate când aceasta este nostalgică față de același aspect al lumii. Apelând la experiențele omenirii de-a lungul timpului, acest fenomen apare în momente critice, când prezentul este nesigur, când lumea pare că se destramă și singura pârghie de care omenirea se poate prinde e siguranța trecutului. O societate care ajunge în acest punct este de multe ori o societate care nu mai vede speranță în viitor.

Nu este nimic bun într-o lume care a ajuns în pragul disperării. Și tot istoria ne-a arătat că această prăpastie se adâncește când oamenii aleg ideologiile extremiste: fascismul, comunismul, verii și progeniturile lor. Punctul cel mai important al acestor ideologii radicale este acest apel nostalgic la trecutul măreț la care societatea s-ar putea întoarce. Desigur, oricât de benefic ar fi trecutul, de multe ori drumul către el se poate transforma ușor în imaginea drumului către iad.

Condiția umană este la fel de complexă ca și percepția timpului ori codul valoric individual. Nu cred că se poate realiza un tipar pentru nostalgie sau că se poate formula vreo definiție clară sau mulțumitoare a nostalgiei. Toți suntem, într-o anumită măsura, afectați de ea. Poate că există totuși o morală în povestea aceasta. Oricât de neagră ar fi noaptea, omul mereu tinde să își amintească răsăritul, iar fără nostalgii ne-ar fi greu să respectăm condiția umană.

Olimpiadele anului 2022, un mit urban

Posted on 27/09/202219/01/2023 by Andreea-Bianca ȘTEFAN

După doi ani de resemnare privitor la anularea competițiilor elevilor români, cu câteva excepții care au beneficiat de suportul organizațiilor profesionale, pe 29 decembrie 2021 a fost publicat ordinul de ministru care permite reluarea organizării acestora. Au explodat site-urile de știri, mai ales legat de faptul că olimpiadele de română, istorie și engleză au fost inițial excluse pe motiv că nu implică faza internațională. În urma revoltelor cadrelor didactice și ale asociațiilor de elevi, situația a fost (aproape) rezolvată, căci adepții limbii engleze, foarte mulți de altfel, sunt în continuare scoși de pe listă. Dintr-un drept al oricărui elev, în ideea eliminării discriminării în educație, competițiile extrașcolare s-au trans- format într-un joc al hazardului.

Teoretic vorbind, metodologia ne spune că există un grafic pe baza căruia se organizează olimpiadele. În realitate, probele la nivelul școlii trebuiau deja susținute și încă nu avem un calendar după care să ne ghidăm, nu știm la ce să ne așteptăm, și am ajuns din nou la voia Ministerului care ne ține într-un suspans permanent. Ministrul educației a declarat că „alături de olimpiadele clasice, de matematică, chimie, fizică, am introdus anul acesta recunoașterea pentru olimpiadele de robotică, pentru olimpiadele de creativitate și de inovare. Consider că este un lucru important. Ministerul Educației va susține inclusiv financiar organizarea acestor olimpiade și concursuri.“

Și acum, mulțumiți de aceste decizii, am rămas cu ochii într-un soare rece, pentru că nu avem nicio bază a acestor inițiative, nu cunoaștem programa care va fi evaluată, cine și când va elabora subiectele, în ce condiții sanitare se vor susține competițiile, ș.a.m.d. Așteptările generale nu par foarte ridicate, ținând cont de faptul că a durat mult prea mult să se realizeze acest ordin fără finalitate, în mijlocul anului școlar. Mai există întrebarea, dacă evaluările naționale au fost susținute în pandemie, de ce s-au oprit competițiile? Această decizie a părut de la început luată cu prea multă ușurință, afectând o mare parte din elevii dornici să-și atingă potențialul maxim. Norocul a fost de partea celor pasionați de matematică, fizică, chimie, informatică, unde organizații private au susținut online etapele necesare formării loturilor ce au mers mai departe la faze internaționale. Interesantă mi s-a părut opinia profesorului Radu Gologan dintr-un interviu pe acest subiect: „(…) Afirmațiile mele nu sunt o acuzație la adresa ministerului, ci o dovadă că olimpiadele trebuie să fie în organizarea societăților profesionale cu sprijinul logistic al ministerului.“ Inițiativele acestor societăți au fost chiar de apreciat, dând dovadă de o mobilizare mult mai eficientă decât deciziile ce se iau cu greu în cadrul ministerului educației.

În anul școlar 2020-2021 am participat la concursul „Plume d’or“ organizat de Alianța franceză, unul dintre puținele concursuri care au avut curajul și determinarea să ne facă să uităm pentru o secundă de monotonia și dezamăgirile școlii online. A fost o singură probă, susținută fizic, care s-a simțit ca o foarte scurtă simulare a unui an normal de activitate, pe lângă atâtea oportunități ratate.

Deși ni se reamintește constant că orice activitate extracurriculară contează foarte mult, dosarele multor olimpici vor rămâne mai goale decât s-ar fi sperat, evoluțiile elevilor rămânând mai dezavantajate ca niciodată de mediul politic.

Ținând cont de faptul că pe la toate colțurile se vorbește mai mult sau mai puțin serios despre valul 5 al pandemiei, cea mai plauzibilă și practică variantă ar fi organizarea online a competițiilor, după modelul celor câtorva de anul trecut. Stagnarea din ultima perioadă și antipatia pentru educația în mediu online ar putea reprezenta factori care ar duce la o micșorare a numărului de participanți, dar, în același timp, cu toții suntem nerăbdători să ne întoarcem la un ritm cât mai apropiat de cel din 2019. Ce vremuri, 2019!

Este excepțional de derutant faptul că tot ce putem să facem în acest punct sunt presupuneri, eventual să punem niște pariuri. Dacă până la urmă se va decide organizarea în format fizic a olimpiadelor, cândva prin primăvară, începând cu cine știe ce etapă, vă urez cel mai mult succes, cu excepția celor câtorva să participe la olimpiada de limbă engleză!

Opriți trendul, vreau să cobor!

Posted on 27/09/202219/01/2023 by Diana-Maria BANU

Te-ai gândit vreodată câtă apă s-a consumat pentru producerea pantalonilor tăi preferați din bumbac Probabil că nu… și îți spun sincer că nici pe mine nu m-a interesat până când nu m-am apucat să scriu acest articol. Ți se par 10800 de litri de apă un volum prea mare? Și mai șocant este faptul că aceasta este cantitatea de apă pe care un om o bea in aproximativ 25 de ani. Dar de ce se întâmplă toate acestea? Și ar trebui ca aceste statistici să te facă să te simți groaznic? Haideți să vedem de la ce a plecat totul.

Mai mult ca niciodată, trendurile în materie de modă se demodează din ce în ce mai rapid, făcându-l pe consumator să cumpere exagerat de mult, de des și cât se poate de ieftin. Acest concept înglobează ideea de fast fashion, model de afacere extrem de profitabil, bazat pe replicarea hainelor concepute pentru trendurile actuale, articole create pentru a răspunde nevoii de frumos, fără a fi scumpe. Odată cu revoluția industrială, hainele au devenit mult mai ușor și ieftin de produs, acesta fiind evenimentul care mai târziu a permis evoluția diferitelor stiluri și trenduri, ce au condus la dorința de a avea cât mai multe haine care să corespundă tendințelor de actualitate. Strategia brandurilor de haine fast fashion este de a scoate pe piață o varietate de colecții, aproximativ 20 în fiecare an, de preferat în colaborare cu designeri cunoscuți ce lucrează adeseori cu celebrități și influenceri. În acest fel te conving că este o ocazie unică, singura dată când vei putea achiziționa acele produse și îți creează o nevoie să cumperi haine pe care nu le-ai lua în mod normal, dar care acum devin de două ori mai prețioase datorită designerului sau brandului de lux marcat în plus pe etichetă.

Industria fast fashion este a doua cea mai poluantă industrie din lume, având un impact neînchipuit de periculos atât asupra mediului, cât și asupra noastră. Probabil că nu ți-ai dat seama, dar cu siguranță părinții tăi au observat că cele mai multe produse noi, din majoritatea domeniilor industriale, și-au pierdut din calitate și au o viață mai scurtă, hainele fiind păstrate de două ori mai puțin decât acum 15 ani.

În majoritatea țărilor producătoare de bumbac, ca India și China, sau a țărilor în care există fabricile marilor branduri, apa folosită la realizarea diferitelor procedee chimice din care rezultă materialele textile se aruncă în râurile cu care localnicii își întrețin nevoile de zi cu zi. Astfel, oamenii săraci, nepermițându-și o altă sursă de apă, încep să dezvolte diferite afecțiuni dermatologice, ducând la scăderea ratei de viață.

Pe lângă poluare, această industrie a cauzat mari dezastre și în rândul lucrătorilor care sunt adeseori exploatați în condiții inumane. Brandurile profită de sărăcia populației, mizând că aceasta va munci pentru orice salariu, indiferent de cât de nefavorabile sunt condițiile. Muncitorii lucrează în clădiri instabile și adesea insalubre până la 16 ore în fiecare zi pentru un singur dolar, inhalând substanțe toxice și fibre de plastic. Unul dintre cele mai cunoscute și devastatoare incidente cauzate de aceste condiții precare este prăbușirea clădirii Rana Plaza din Bangladesh în 2013, luând 1132 de suflete.

Ce putem face noi?

Pentru început, putem încerca să cumpărăm mai puțin. Destul de evident, nu-i așa? Altceva care ar fi de mare folos ar fi ca, în loc să aruncăm hainele care nu ne mai sunt pe plac, să fim creativi și să le transformăm în funcție de ce ne dorim. Nu trebuie neapărat să le ducem la croitor, putem să ne manifestăm creativitate, punându-ne în valoare personalitatea și stilul.

O altă opțiune care, deși nu face ca problema risipei să dispară, este cumpărarea articolelor de la second hand. Sunt conștientă că cel puțin în România există o mulțime de prejudecăți despre aceste tipuri de magazine, adesea confundate cu magazinele de caritate, unde produsele nu sunt bine sortate și tratate. Din fericire însă, multe dintre vechile stereotipuri legate de second hand-uri nu mai sunt luate în seamă de mulți oameni, făcând să iasă la iveală marile avantaje.

Ajutate de noul trend de haine vintage, aceste magazine devin din ce în ce mai populare printre noile generații și nu numai. Putem cumpăra haine de firmă la un preț avantajos sau articole unice. Uneori, poate fi greu să găsim exact ceea ce ne trebuie într-un second hand, dar căutând cu răbdare, putem pleca cu adevărate comori ce ne pot defini stilul. Un alt avantaj al hainelor refolosite este faptul că majoritatea sunt de o calitate superioară, întrucât au reușit să treacă testul timpului.

Ideea că second hand-urile sunt locuri neîngrijite de unde își cumpără haine numai partea săracă a populației a fost contrazisă de multe celebrități, precum Lorde, SZA, Willow Smith, Kurt Cobain, Drew Barrymore și Winona Ryder.

Julia Roberts este un alt fan al second hand-urilor, obișnuind să cumpere mai ales hainele copiilor ei de la aceste magazine, întrucât mărimile și gusturile acestora se schimbă des.

Într-o lume care se bazează din ce în ce mai mult pe aparențe și pe dorința de a te conforma trendurilor, e bine să fim creativi și să găsim soluții pentru a ne exprima originalitatea chiar și în lucrurile care au fost deja purtate.

Moda de acum, un amalgam al anilor din urmă

Posted on 26/09/202219/01/2023 by Ilinca MIHAI

Pentru a încadra România pe harta tendințelor este nevoie să luăm în considerare puternica influență a statelor din vest. De la stilul relaxat din SUA, la opulența britanică, la rafinamentul francez și până la misteriosul stil italian, românii pasionați de modă vor explora fiecare trend.

Din partea ,,marilor puteri ale modei” am observat o nostalgie colectivă. Așa că, în ultimii ani industria modei a ales să se inspire din tendințele trecutului, nu să inoveze. Trenduri ca pantalonii cu talie joasă, compleurile din stofă, jeanșii largi din anii ’90 și multe altele au fost adaptate noilor audiențe păstrând în continuare spiritul anilor.

Se spune că tendințele din modă se reîntorc în prim-plan la fiecare 20 de ani, dar datorită mediului online și propagării rapide a informației, acest ciclu a ajuns atât de mic încât astăzi vedem ținute cu piese din anii ‘70, ‘80, ‘90 și 2000 în aceeași prezentare de modă.

Acces nelimitat la trendurile occidentale

Cu ajutorul firmelor de consum, românii au acum mai mult acces la noile tendințe. Într-un magazin din orice mall, colecția de haine se schimbă în fiecare lună, deci întrebarea ,,De unde ai cumpărat această bluză?” este mai des întâlnită ca niciodată.

Privind partea goală a paharului, viteza supersonică a răspândirii trendurilor a făcut imaginea de ansamblu a modei din România să pară încărcată și derutantă. Încercarea constantă a țărilor balcanice de a se sincroniza cu occidentul este factorul care determină lumea să preia orice îndemn stilistic din mediul online.

Voi descrie o imagine de ansamblu din propria experiență, punând bineînțeles accentul pe stilul cetățenilor. La o masă se pot vedea doamne aranjate cu un stil parizian numai bun de fotografiat, dar la doi metri mai in spate masa tinerilor de 20 de ani creează o ,,antiteză stilistică” puternică. Articolele vestimentare ,,streetwear” par să aibă un dialog aprins cu sacourile și cămășile doamnelor. În celălalt colt al peisajului, se observă cetățeni de toate vârstele purtând ținute casual, modeste, ,,curate”.

Deplasându-mă spre sud-estul României, în analiza mea stilistică, pot spune că stilul este specific, într-o oarecare măsură. Marea, peisajele care par scoase din poezii, vântul înspăimântător, soarele de vară sau valurile mării, le dau nativilor zonei o percepție diferită asupra stilului vestimentar. Aici vedem tendințe avangardiste care scot în evidență sumbritatea iernii de la malul mării sau ținute în culori calde, de vară, care anunță clar sezonul estival.

Deși am spus că moda în România este derutantă, chiar această derută mă face să cred că oamenii sunt din ce în ce mai interesați de acest subiect și că ne mișcăm cu pași repezi spre a ne afla în ,,sfera de influență a modei”.

ZĂRI ALB ASTRE

Categorie: Opinii și controverse